Vasile Igna

 

„Totul seamănă, nimic nu e la fel!“

 

Nu văd o prea mare diferenţă, dar, paradoxal, nici o prea mare asemănare între cel ce eram la 18 ani şi cel de azi. Am „evoluat“, desigur, dar evoluţia nu a însemnat, decât de foarte puţine ori, ruptură brutală, părăsire a mătcii originare.

Ce nu ştiam atunci şi ce cred că am învăţat după aceea?

Am învăţat să fiu mai circumspect, dar nu mai înţelept. Şi am înţeles cât de mare e distanţa dintre iluzie şi ideal şi cât de uşor le poate aduce la acelaşi numitor inimaginabila fragilitate a fiinţei! La urma urmelor, chiar dacă multe dintre principiile mele (morale, civice, artistice) s-au dovedit a fi nişte iluzii, n-aş fi acceptat şi n-aş accepta nicio clipă să trăiesc fără ele. De aceea, mi se pare că la 18 ani eram suficient de bătrân pentru a avea dreptul să spun azi, la peste 70, că sunt suficient de tânăr. „Proiectul“ vieţii mele mature pare să nu fi fost altceva decât încăpăţânarea, dobândită foarte devreme, de a mă hrăni, zi după zi, din avantajele/dezavantajele unei moşteniri genetice generoase şi ale unor izvoare culturale etern tinere şi mai mereu tămăduitoare. Amândouă m-au ajutat nu doar să supravieţuiesc, ci şi să stau pe picioarele mele. Să spun că la 18 ani visam o lume „liberă şi dreaptă“ când, în realitate, nu prea ştiam cum ar trebui să fie ea, ar fi prea mult. După cum a spune că lumea în care trăiesc azi e cea pe care mi-aş fi imaginat-o atunci, ar fi prea puţin. Ceea ce e sigur e că speram să nu ajung să trăiesc până la sfârşitul vieţii în „raiul“ pe care-l ni-l proiectau zilnic marii regizori ai neantului. S-a întâmplat, slavă Domnului, printr-o stranie conjuncţie a planetelor, ca aşteptarea să fie mai scurtă decât se arătase în numeroasele secvenţe ale „filmului“ pe care îl suportam cu un fel de stoicism alcătuit din frică şi dispreţ.

Naivitate, ignoranţă, crispare, revoltă, încredere, bucurie, dezamăgire, speranţă. În viaţă şi... în literatură le-am trăit pe fiecare, pe rând sau concomitent, deoarece timpul meu interior a fost şi a rămas egal cu el însuşi, alcătuit din aceiaşi atomi inefabili cu ai spaţiului în care m-am născut şi am vieţuit, indiferent de epocă şi de meridian. Totul seamănă, nimic nu e la fel! De aceea, mai am încă puterea să cred şi azi că inocenţa nu se confundă cu ignoranţa, dar că ignoranţa şi minciuna (relele absolute!) pot prospera acolo unde naivitatea nu se asociază cu buna-credinţă, adevărul cu cunoaşterea, vorbirea cu tăcerea, vederea cu orbirea. Iluzionându-mă să cred că am rămas tânăr, mă străduiesc, zi după zi, să-mi demonstrez mie însumi şi celor, puţini, din jur că tinereţea/senectutea nu sunt o vârstă a naivităţii şi a ignoranţei, ci una a... delicateţii. Par délicatesse j’ai perdu ma vie!

Vasile Igna

„Totul seamănă, nimic nu e la fel!“

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)