„În anul 2000, am intrat în Arhivele fostei Securităţi“

 

M-am născut într-un regim represiv. Nu am avut iluzii sau speranţe, ca urmare, nici dezamăgiri. Mai degrabă dezamăgirea a fost la ea acasă odată cu ivirea mea pe lume. Familiei mele (tata epurat din învăţământul universitar încă de la începutul carierei, mama decăzută şi ea din drepturi civile imediat după absolvirea facultăţii, ca soţie a tatei care a fost şi arestat politic în 1946, fratele mamei prizonier în lagărele din Siberia înainte de a împlini 30 de ani) i se confiscaseră toate bunurile aşa că am deschis ochii într-o casă improvizată şi tot în ea am trăit până la absolvirea facultăţii în fatidicul an 1971 (al Tezelor din iulie ale lui Nicolae Ceauşescu). Întotdeauna, singurul meu bun a fost profesia mea. Faţă de ea am fost constantă cu obstinaţie şi pasiune. Am trăit cea mai mare parte a vieţii în dictaturi nimicitoare. Nu puteam să-mi fac visuri, deşi visul suprem spre care tindeam toţi şi ne luptam pentru el cu disperare, în acele epoci, era libertatea scrisului. Libertatea de a ne publica volumele aşa cum arătau ele în manuscrisele noastre. Dar asta era pe atunci o utopie şi prea puţin am putut reda lumii, în publicaţiile puse sub lupa şi în malaxorul cenzurii, din tot ce aveam de spus. Curajul şi lupta pe faţă erau singurele soluţii, dar de cele mai multe ori forurile se prefăceau că nu ne aud sau, in extremis, pentru cei mai obstinaţi, exista expulzarea din ţară.

După căderea comunismului, am realizat ce înseamnă să nu mai aştepţi până în ultima clipă verdictul dacă volumul îţi va fi publicat sau nu. Până atunci îmi stătuseră în edituri, constant, câte trei ani, volumele de versuri, ca să apară cu mari adnotări ale Direcţiei presei şi tipăriturilor, şi eu încă aveam noroc de redactorul de carte – respectabila doamnă Elis Buşneag, care avea un cuvânt de spus în faţa cenzorilor şi a altor foruri (abia după ce am intrat în Arhivele cnsas m-am convins că manuscrisele treceau şi prin maşina de tocat a Securităţii şi desigur prin hăţişurile Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste cu diabolicii lui consilieri). Au fost şi volume care nu mi-au apărut de loc, pentru care am aşteptat, fără vreun răspuns, ani la rând...

Pentru mine a fost invers: speranţele şi împlinirile au venit după ce „vârsta speranţelor“ a trecut, când am început să respir aerul curat al libertăţii scrisului.

Destinul meu a fost, uneori, vindecător. Am crescut, efectiv, între cursurile lui Vladimir Streinu şi seminariile lui Şerban Cioculescu. Incursiunea în creaţia lui Emil Botta a fost o mare încercare pentru mine. Am reconstituit şi publicat o operă poetică prodigioasă după dispariţia marelui artist.

În mica Bibliotecă unde am avut dreptul să mă angajez după luarea licenţei în litere (decăzută din drepturi civile ca fiică a tatălui meu) am mai făcut o „investiţie“, pe viaţă: apropierea de mari intelectuali din „vechea gardă“ ca Alexandru Philippide, Ioan Masoff, Ion Biberi, D. I. Suchianu, Virgil Gheorghiu (poetul şi celebrul pianist), Nicolae Carandino şi atâţia alţii. Tot aici l-am cunoscut pe Nicolae Steinhardt şi am legat prietenii cu Radu Petrescu şi Paul Emanuel, cu întreaga generaţie de scriitori din care eu fac parte.

După 1989, am început să-mi pot publica volumele de versuri aşa cum erau ele în manuscrise, cele mai multe tot la editura Eminescu.

În anul 2000, am intrat în Arhivele fostei Securităţi.

O societate nu se poate construi fără a se ţine cont de trecutul ei. O structură în care se deschid fisuri nu rămâne în picioare. Putem vorbi de o structură cu stâlpii de susţinere ruinaţi. Din fericire, există, slavă Domnului, personalităţi în lumea românească de aici şi de pretutindeni, în număr suficient de mare pentru a vindeca faţa rănită a României. Sper şi în cei tineri dintre care mulţi au asimilat, pentru a merge mai departe, lecţia istoriei noastre recente.

Ioana Diaconescu

„În anul 2000, am intrat în Arhivele fostei Securităţi“

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)