Ciprian Vălcan

   

 

Fragmente din ţara fluturilor

 (18.10.2016 – 27.10.2016)

 

 

II

*

 

Nicolás Gómez Dávila. Născut în 18 mai 1913 la Bogotá, Nicolás Gómez Dávila ajunge la vîrsta de 6 ani la Paris împreună cu familia. Studiază la un colegiu benedictin, apoi, timp de doi ani, din pricina unei pneumonii grave, care îl ţine la pat, îşi continuă studiile acasă cu o seamă de profesori particulari. Se întoarce în Columbia la vîrsta de 23 de ani. Revine în Europa doar pentru şase luni, în 1948, alături de soţia sa, Emilia Nieto Ramos. Graţie averii familiei sale, nu e nevoit să lucreze. Aristocrat pur-sînge, rămîne toată viaţa închis în biblioteca lui de peste 30 000 de volume, citindu-şi şi recitindu-şi autorii preferaţi în original. Nu acceptă nici postul de consilier al Preşedintelui Columbiei, nici postul de ambasador la Londra. Întreaga lui operă e alcătuită din cinci cărţi şi două articole (unul de trei pagini, celălalt de optsprezece pagini). Prima carte, care conţine fragmente şi aforisme, e publicată, la insistenţele fratelui său, în 1954, pe cînd Gómez Dávila avea 41 de ani. A doua, un volum de eseuri, apare în 1959, pe cînd el avea 46 de ani. Celelalte trei cărţi, alcătuite numai din aforisme, sînt publicate la 64 de ani, la 73 de ani şi la 79 de ani. Nu e deloc preocupat de ecoul scrierilor lui. Rămîne, pînă la capăt, lucid, sarcastic, neiertător cu gogoriţele modernităţii. Moare în 17 mai 1994, cu doar o zi înainte de a fi împlinit 81 de ani.

L-am descoperit pe Nicolás Gómez Dávila în urmă cu 10 ani, după o discuţie cu un prieten columbian, care mi-a vorbit despre acest gînditor straniu, socotindu-l apropiat de Cioran. Am ajuns să-l citesc abia în 2010, după ce Carlos Maldonado, un alt prieten columbian, mi-a trimis o splendidă ediţie care conţinea nucleul operei lui, cărţile de aforisme: Escolios a un texto implicito (2 volume), Nuevos escolios a un texto implicito (2 volume), Sucesivos escolios a un texto implicito. De atunci, m-am obişnuit ca, în apropierea Crăciunului, să recitesc ba micile texte ale lui Walter Benjamin despre copilăria-i berlineză, ba aforismele lui Gómez Dávila, transformînd aceste lecturi într-un adevărat ritual care-mi aduce o anumită seninătate. Recunosc că am acceptat invitaţia de a merge în Columbia mai ales din pricina lui Gómez Dávila. Pentru mine, Columbia e, în primul rind, ţara lui şi mai puţin ţara lui García Márquez, Alvaro Mutis sau Fernando Botero. N-am uitat unul dintre aforismele sale necruţătoare: „Llamamos hoy anti-inconformismo la actitud del que comparte corajosamente opiniones mayoritarias y cumple cabalmente sus funciones fisiologicas. El anti-conformista, al defecar, se cree sobre una barricada”.

*

„Diavolul”. Colecţia mea de excentrici s-a îmbogăţit în Columbia cu încă un personaj, Héctor Escobar Gutiérrez. Liliana mi-a povestit despre el în timp ce ne plimbam prin cimitirul din Pereira, amintindu-şi ce scandal a avut loc la înmormîntarea lui, în urmă cu doi ani, cînd discipolii săi satanişti şi-au disputat sicriul cu prietenii lui catolici, ajungînd aproape să se încaiere pentru a şi-l adjudeca. Singura soluţie a fost desfăşurarea, în paralel, a două ceremonii funerare, una oficiată de un preot catolic, cealaltă – de doi adoratori ai lui Lucifer. Trupul lui Escobar Gutiérrez a fost incinerat.

De-a lungul zilelor petrecute cu Liliana, am aflat că Escobar Gutiérrez a fost un autodidact care n-a urmat niciodată studii universitare. Poet rafinat, lucid, orgolios, înzestrat cu un formidabil har al conversaţiei, capabil să lanseze observaţii de o ironie devastatoare ce-i dezarmau adversarii, şi-a scris cele opt volume de sonete publicate în timpul vieţii fiind obsedat de perfecţiunea formală a versurilor sale. Legenda lui a început să prindă contur încă din tinereţe, de la 26 de ani, cînd un grup de intelectuali din Pereira l-a proclamat „el papa negro”. Un an mai tîrziu, în 1968, a fondat Sanctuarul Tantric din America de Sud, un soi de templu consacrat venerării lui Satan. Din cîte am înţeles din spusele Lilianei, care i-a fost o prietenă apropiată, acest joc de-a satanismul şi-a atins scopul, asigurîndu-i o mare notorietate şi aducîndu-i invitaţii în cele mai prestigioase case burgheze din Pereira, toţi notabilii din zonă dorindu-şi să se poată lăuda că l-au avut invitat la masă pe „Diavol”, aşa cum fusese supranumit Escobar Gutiérrez. În chip paradoxal pentru aşteptările noastre, el a fost invitat de Monseniorul Darío Castrillón să susţină o conferinţă despre satanism pentru preoţii catolici din departamentul Risaralda…

Graţie Lilianei, care a purtat o interesantă corespondenţă cu Cioran, Escobar Gutiérrez a ajuns să citească în franceză cîteva dintre cărţile filosofului şi i-a dedicat un poem în volumul Estetas y Heresiarcas din 1987. Şi tot graţie ei, interesul lui pentru autorul Silogismelor amărăciunii a crescut în asemenea măsură în ultima parte a vieţii încît, printre manuscrisele sale, a fost găsit un volum inedit conţinînd 90 de sonete consacrate operei lui Cioran, volum aflat acum în posesia Lilianei. Am ajuns să-l văd în penultima zi a şederii mele la Pereira: fiecare sonet e dactilografiat de Escobar Gutiérrez pe cîte o pagină separată ce poartă semnătura lui cu cerneală neagră.

*

Prostituate. Aveam 21 de ani cînd am fost acostat pentru prima dată de o prostituată. Era o femeie cu ochi trişti şi cu sîni nefiresc de rotunzi, asemenea unor mingi din copilăria mea. Nu i-am spus mare lucru, am îngăimat încurcat cîteva vorbe şi am trecut mai departe. Eram la Paris, pe Bulevardul Sébastopol, într-o seară de octombrie a lui 1995. Aveam să mai văd pe urmă prostituate pe rue Saint-Denis, în cîteva cartiere ale Vienei şi în apropierea gării din Napoli. Pentru mine, prostituatele deveniseră personaje de poveste, graţie istorisirilor picante ale bunicului meu despre fauna ce mişuna în vremea tinereţii lui la Crucea de Piatră, dar în egală măsură personaje ale istoriei filosofiei, graţie celor scrise despre ele de Simmel, Weininger, Walter Benjamin sau Cioran.

Cu toate că în Columbia nu există legi care să interzică practicarea prostituţiei, la Pereira n-am văzut nicio prostituată, deşi mi s-a spus că mă aflam într-o zonă vestită pentru senzualitatea femeilor sale. Liliana mi-a povestit că Pereira a devenit faimoasă în întreaga Columbie pentru moravurile uşoare atribuite femeilor de aici, iar ea era convinsă că această imagine se răspîndise cu repeziciune din pricina faptului că oraşul fusese socotit întotdeauna un bastion al cosmopolitismului şi al liberalismului, un fief al francmasonilor, spre deosebire de oraşele din jur, Manizales şi Armenia, veritabile redute ale catolicismului. Acest clişeu redutabil nu a rămas fără urmări: Carlos Alberto m-a asigurat că toate prostituatele din Columbia pretind că sînt originare din Pereira atunci cînd încearcă să-şi atragă clienţii, fiindcă asta reprezintă o garanţie a înzestrărilor speciale de care dispun pentru arta amorului, e ca o denumire de origine controlată...

 

Escobar. Înainte de a pleca spre Pereira, i-am rugat pe studenţii mei să-mi spună numele unei personalităţi originare din Columbia. Mă aşteptam ca toţi s-o pomenească pe Shakira şi doar cîţiva dintre ei să-şi amintească şi de Garcia Márquez. Spre uimirea mea, singurul nume care a fost rostit a fost acela al lui Pablo Escobar, celebrul traficant de droguri împuşcat în 1993, la doar o zi după ce împlinise 44 de ani. Am aflat că popularitatea vestitului bandit era datorată unui serial lansat în 2015 pe Netflix, Narcos, care reuşise să-i fascineze defintiv, ţinîndu-i cu sufletul la gură. Din cîte îmi spuneau băieţii din anul I, mari fani ai serialului, Escobar era văzut în cluburile timişorene ca un redutabil erou anti-american, iar tricourile cu chipul său deveniseră mult mai populare decît acelea cu Che Guevara.

Escobar a murit cînd eram în anul II de facultate. În 1993, nu aveam prea multe informaţii despre el, ştiam doar că era un scelerat, un tîlhar în stare de cele mai teribile bizarerii. Aşa că am fost surprins să aflu că, pentru studenţii mei, el se transformase într-un personaj legendar, într-un ocrotitor al săracilor şi bătrînilor, într-un Robin Hood latino-american. Am decis să verific cum stau lucrurile la el acasă, să observ dacă în Columbia el e socotit un ticălos sau un erou. Toţi cei pe care i-am întîlnit la Pereira mi-au vorbit în termeni elogioşi despre Escobar, considerîndu-l un geniu, un om care a dovedit în faţa lumii întregi extraordinara inteligenţă de care sînt capabili columbienii, punînd pe jar cea mai mare putere mondială graţie abilităţilor sale inegalabile de manager. Mi s-a povestit că sute de oameni vin zilnic să se roage la mormîntul lui, fiindcă mulţi dintre ei îl socotesc un sfînt, mai ales că în ultima vreme au început să-i fie atribuite şi diverse miracole. Nimeni nu mi-a vorbit despre ororile pe care le-a provocat, despre miile de morţi lăsaţi în urmă de acţiunile sale banditeşti. Tot ceea ce fusese rău fusese uitat, rămăsese doar mitul. Aşa că mă aştept ca peste o sută de ani să se vorbească doar despre San Pedro Escobar, singurul veritabil sfînt al Columbiei...

 

Fluturi. Ajungînd în aeroportul El Dorado din Bogotá, am fost întîmpinat de zeci de panouri cu fotografii minunate grupate sub titlul Colombia, país de mariposas. Am aflat că, din cele 18 500 de specii de fluturi descoperite pînă acum în lume, în Columbia se găsesc 3227 de specii, ţara lui Gómez Dávila fiind plasată pe locul trei într-un clasament mondial, după Brazilia (3500 de specii) şi Peru (3400 de specii). Columbia este şi una dintre cele 19 ţări care exportă fluturi, alături de, printre altele, Malaysia, Thailanda, Filipine, Taiwan, Kenya, Madagascar şi Costa Rica.

La Pereira, am văzut cel puţin 15 specii de fluturi în curtea hotelului, iar pe unele dintre acestea am reuşit chiar să le fotografiez pentru Vlăduţ. N-am izbutit să aflu prea multe despre ele de la localnici, aşa cum n-am izbutit să aflu nici numele speciilor luxuriante de flori care creşteau chiar sub geamul meu şi nici numele speciilor de păsări (vreo 12 la număr) care mă trezeau, cu o veritabilă precizie kantiană, la ora 6 în fiecare dimineaţă. Am apelat la splendida bibliotecă a Lilianei şi a lui Carlos Alberto, unde am dat peste un elegant atlas entomologic. Mi-am notat numele cîtorva specii de fluturi care se găsesc în Columbia: Morpho peleides, căruia vorbitorii de limbă engleză îi spun The Emperor, apoi Doxocopa laure, Biblis hyperia, Colobura dirce, Dioneta moneta, Dircena dero, Phoebis philea. Însă m-au fascinat cu adevărat fluturele cu aripi de sticlă (Greta oto), pe care columbienii îl numesc „fluturele de cristal”, şi fluturele 89 (Diaethria neglecta), frate bun cu fluturele 88 (Diaethria anna), chiar dacă acesta din urmă nu trăieşte în Columbia.

Fluturele de sticlă pare un artefact inventat de un bijutier nebun, o fiinţă nepămînteană propulsată de improbabile influxuri magice ori de descîntecele unor vrăjitori ce şi-au propus să se joace de-a zeii. Să-l atingi ar fi o impietate, să-l priveşti pare primejdios. Ai mereu impresia că, orice ai face, i-ai putea deregla echilibrul fragil, ba chiar că ai fi în stare să-l împingi să se facă fărîme cu o simplă privire. Fluture pentru magicieni, pare sortit să sfîrşească în insectarul unor magicieni ori în cabinetele de curiozităţi naturale ale noilor hani mongoli.

Fluturii 89 şi 88 par un omagiu adus de către lumea insectelor diamantinelor legi ale matematicii şi impenetrabilelor mistere ale numerelor. Dacă Pitagora ar fi fost la fel de bătrîn precum lumea, am fi putut crede că sînt creaţiile lui directe, instrumente vii şi ludice folositoare pentru propovăduirea somptuoasei lui viziuni despre univers. Pe aripile unuia dintre fluturi, Diaethria anna, se conturează cu claritate, cu alb şi cu negru, numărul 88, plasat în mijlocul unor cercuri ce par să trimită la un enigmatic turbion originar. Dacă priveşti aripa stîngă a lui Diaethria neglecta, vei vedea numărul 89. Dacă priveşti aripa lui dreaptă, vei vedea numărul 98. Turbionul originar nu lipseşte nici de aici. Le recomand celor care joacă la loto să încerce şi aceste numere. Bănuiesc că ar putea să aibă o surpriză plăcută. Sînt sigur că Pitagora n-ar vrea să-i dezamăgească.

În seara de 24 octombrie, la două zile după ce făcusem mica mea cercetare entomologică în biblioteca Lilianei, am avut parte de o neaşteptată întîlnire cu un fluture în camera de la hotel. Înainte de plecarea la Armenia şi la Salento, lăsasem geamul deschis, deloc impresionat de poveştile despre hoţii care dau iama în tot ce li se pare la îndemînă. La întoarcere, pe la 9 seara, aprinzînd lumina, am zărit un fluture imens ce se agita bezmetic în toate părţile, surprins probabil de venirea mea care îi tulburase odihna. Ca să-i dau timp să se liniştească, am intrat în baie. Cînd am reintrat în cameră, după vreun sfert de oră, l-am găsit pe magnificul fluture cenuşiu aşezat pe tabloul din spatele patului, o reproducere a unui peisaj al pictorului Ricardo Borrero Álvarez. Deşi un talentat peisagist, Borrero Álvarez nu putea fi confundat în nici un fel cu Zeuxis sau cu Parrhasius, dar asta pare să fi contat mai puţin pentru fluturele meu, interesat în mai mică măsură de consideraţii estetice şi mai mult de găsirea unui loc în care să dormiteze în tihnă. Am profitat de ceea ce bănuiam a fi nevoia lui subită de introspecţie şi l-am fotografiat pentru Vlăduţ. Pe urmă, folosind o pungă de hîrtie, l-am apucat cu delicateţe şi i-am dat drumul pe geam. Bănuiesc că a avut destul timp să se adăpostească de ploaia care a izbucnit după vreo zece minute. N-aş fi vrut să fiu socotit ucigaşul unui fluture tocmai în ţara fluturilor...

 

Ciprian Vălcan

Fragmente din țara fluturilor (18.10.2016-27.10.2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)