Iulian Boldea

 

Sub zodia corporalităţii

 

          Cărţile Simonei Sora dispun de o strategie subtilă a personalizării vocii proprii, fie că e vorba de critică literară, de eseu, de publicistică sau de proză. E o personalizare ce desemnează şi un tip aparte de raportare la propria conştiinţă auctorială, sau la criteriile unei hermeneutici apte să redea în mod nuanţat relieful sinuos al textului literar. O astfel de hermeneutică e asumată în Regăsirea intimităţii (2009), studiu, pe cât de aplicat, pe atât de nuanţat al avatarurilor corporalităţii, în care acuitatea conceptuală îşi găseşte un binevenit pandant în detenta analitică a unei frazări critice persuasive, empatice, nuanţate. De altfel, aşa cum remarcă autoarea, „spaţiul literar a fost mereu văzut ca loc al unei intimităţi împărtăşite“. E vorba, însă, de o „intimitate personală în care coexistă nu doar spaţiile interioare ale scriitorului şi cititorului, ci şi două tradiţii (practici) care uneori se suprapun – cea a scrisului şi cea a cititului“. Simona Sora constată că „felul în care corpul sufletesc a irumpt în literatura română interbelică seamănă, la nivelul pînzei freatice, cu felul în care corpul jupuit, exuviat, rizomat al (post)modernităţii a înlocuit corpul gri-uniformizat sau amputat din literatura anterioară“, astfel încât „punerea în ecuaţie a acestor două «corpuri literare romaneşti» spune ceva (implicit) despre celelalte două dimensiuni ale intimităţii: încrederea (în literatură) şi libertatea proprie“. Miza „regăsirii intimităţii“ este echivalentă, în acest fel, cu o „regăsire de sine în (şi prin) cărţi, o surfare a «modernităţii solide» din alte vremuri şi o submersie în «modernitatea fluidă» a timpurilor noastre – un plonjon fără plasă în amniosul bibliotecii nesfîrşite“. Desigur, autoarea are motive să se plângă de starea studiilor despre corporalitate la noi („intimitatea nu este astăzi o temă la modă în România. Iar corpul – centrul nodal al intimităţii – nici atât. Studiile sociologice, antropologice sau literare ocolesc cele două subiecte conjuncte, în ciuda proclamării unui nou individualism, a unei intens tehnologizate griji pentru corp sau a mutaţiei fără precedent pe o corporalitate literară semnalând vidul ontologic“). Conceptul de intimitate, delimitat riguros, e definit fie prin recursul la resursele teoriei lecturii, fie prin apelul la reprezentările literaturii (cu doi vectori ai dinamismului intimităţii: interiorizare, coborâre, sau: imersiune în sine şi exteriorizare), cu concursul revelării unei fenomenologii a corporalităţii, din care sunt disjunse corelaţiile dintre unele noţiuni privilegiate ale reflecţiei asupra evoluţiei romanului modern şi postmodern românesc („intimitate“, „sinceritate“, „au­tenticitate“).
          Eseurile din Seinfeld şi sora lui Nabokov (2014) reprezintă un prag al lentei glisări a autoarei dinspre critica literară spre literatură, într-un spaţiu paradoxal şi sinuos, definit prin reaşezări, restructurări continue, alunecări şi paradoxuri inextricabile („Uneori, lumea în care trăim glisează, pe nesimţite, într-alta. Totul pare la locul său, dar nimic nu mai seamănă cu ce ştiam. Lucruri pe care juram până mai ieri capătă, brusc, o altă consistenţă şi un alt relief. Cu gândul la o asemenea «lume bizară» (unde Jerry Seinfeld devine mare cititor, iar Elena Sikorskaia, sora lui Vladimir Nabokov, ţine morţiş să recupereze, în plin război, câteva cărţi) au fost scrise şi textele din acest volum. O lume cu două luni pe cer (una portocalie şi una verde, că în 1Q84, trilogia lui Haruki Murakami), o lume cu urgenţe şi intransigenţe proprii, în care şi viaţa mea a glisat fatalmente, dinspre critică literară şi presa culturală, înspre ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: literatura“). Simona Sora identifică, ilustrează şi expune, în eseurile sale, relaţia dintre existenţă şi literatură, pătrunzând în intimitatea textului, perceput ca empatie, rezonanţă senzitivă sau detentă autobiografică. Devoţiunea faţă de mirajul literarităţii, problematizarea resorturilor şi a rosturilor actului de a textualiza straturile ontice ale universului sunt toposuri ale acestui tip de scriitură implicată, prezente în câteva eseuri cu aspect programatic (Utilitatea literaturii, „Utilizarea“ literaturii, Inutilitatea literaturii). Relaţia dintre scriitor, operă, editor şi cititor, referinţele la „cititorul visceral“, enunţurile despre vocaţia artistică, despre intimitatea lecturii, despre sindromul „Stendhal“ sau „apocalipsa cititorilor“ se transformă în interogaţii jumătate retorice, jumătate patetice, dominate de luciditate şi pasiune a raţionalităţii despre condiţia celui care scrie şi despre destinul operei literare aşezate faţă în faţă cu „cititorul de meserie“ („Cititorul de meserie e obligat de propria opţiune iniţială să creadă în literatură. Să o cultive, dacă nu poate s-o iubească, s-o înţeleagă, dacă nu poate s-o guste, să o accepte chiar pentru a o respinge apoi în cunoştinţă de cauză“).
          Hotel universal (2012) e un roman cu reflexe autobiografice, în care efortul recuperatoriu al autoarei cartografiază o geografie eteroclită şi amăgitoare, a unui Bucureşti mitizat, cu articulaţiile evanescente, cu o atmosferă pitorească, balcanică, în care insolitul şi carnavalescul se întretaie. Sanda Cordoş consideră, pe bună dreptate, că Hotel Universal este „un roman extraordinar, cu o frază rară, unduioasă, ambiguă (somnambulă?) şi, în acelaşi timp, de mare precizie, cum puţini o au în scrisul românesc; pe umerii acesteia, Simona Sora a construit o lume unică, răvăşitoare, un veac (şi mai bine) de matriarhat (în care şi bărbaţii sunt mai curând femei), ţesut subtil şi profund, senzorial, fantasmal şi spiritual, un veac scăldat în melancolie şi o lume care e, în acelaşi timp, dezechilibrată şi armonioasă. Senzaţia pe care am avut-o la lectură a fost una de frumuseţe răvăşitoare, deşi n-ar trebui să uităm complexitatea, foile şi straturile acestei lumi, adânca lor relevanţă umană şi istorică.“
          Poveste a unei clădiri vechi din centrul Bucureştiului, Hotel Universal este şi un roman de familie, în care inserturile mistice, farmecul voluptuos al povestirii şi gustul pentru mister întregesc o ambianţă ficţională dominată de pasiunea unei sen­zorialităţi fascinatorii ce traduce revelaţiile extatice ale fiinţei situate între concretitudine şi himeric („îşi simţea maxilarele lărgindu-se, ca o cupă rotunjită, limba curbându-se şi adaptându-se printr-o mie de senzori noi imploziei, pereţii obrajilor secretând un fel de licoare astringentă în care urma să se dizolve, după stratul de nucă pralinată, vişina ţinută în alcool, cu sâmburele ei rotund pe care-l păstra în gură, plimbându-l dintr-o parte în cealaltă, până când termină de povestit viitorul ce nu pregeta niciodată să se-arate“). Revelatoare pentru disponibilităţile metafizic-reflexive ale scrisului Simonei Sora sunt meditaţiile despre starea de dinaintea şocului naşterii, în care expulzarea fătului în exterioritate echivalează cu o dispută traumatică între fiinţă şi nefiinţă, între posibilitate şi actualitate („Şocul naşterii tale, pelicula aceea roşiatică şi înecăcioasă prin care înaintai ca printr-un tunel prea strâmt, întunecos şi jilav, capcana în care faţa ta de gelatină s-a prins singură, pentru că, epuizată de efort şi ameţită de tirbuşonul lichid care te împingea, ai adormit şi ai visat că plouă“). Dincolo de anumite excese metaficţionale, de unele inserturi etice sau programatice recurente, Hotel Universal este un roman „aluvionar, cu trecere lentă de afluenţi pe mai multe braţe de fluviu, cu împletire de evuri şi ţîşniri din spaţiul carceral“ (Barbu Cioculescu), dar şi „o construcţie uluitoare, text în text în text şi text despre text, ca nişte matrioşka legate unele de altele prin nenumărate fire, vizibile şi invizibile“ (Luminiţa Corneanu). Roman cu o arhitectură barocă, cu articulaţii imprevizibile, prin care se resemantizează un întreg spaţiu, al realului şi al ficţiunii, în grilă manieristă, textul Simonei Sora e un inventar al unui timp revolut şi, totodată, o transpunere a umanului în emoţie livrescă, prin care se redă şi adevărul, dar şi iluzia transfiguratoare a vieţii, magia trăirii şi îngemănarea destinelor, în stilul construcţiilor narative seducătoare, prin amestecul de fervoare şi ludic, ale lui Borges sau Marquez, în care tentaţia vrăjirii mistice a lumii şi densitatea cotidianului se împletesc, în căutarea de taine, de „semne“ şi de iniţieri, în care se oglindesc înţelesurile, culorile şi aromele indeniabile ale lumii.
Cititoare atentă a literaturii române şi universale, exegetă a corporalităţii, antrenată cu talent şi fervoare în publicistică, Simona Sora e o prozatoare înzestrată cu talent, cu harul rostirii cuvântului evocator, în care stimulul anamnezei creează pe harta ficţiunii lumi de incontestabilă pregnanţă şi autenticitate.

 

Iulian Boldea

Sub zodia corporalităţii (Simona Sora, Regăsirea intimităţii. 2009 )

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)