Ion Pop

 

Poezia lui Gheorghe Azap

 

          Un poet de factură parodic-ludică, gata să ia în răspăr orice sentiment grav, poate tocmai fiindcă era în fond sentimental şi timid, trecându-şi confesiunea, îndeosebi amoroasă, prin complicate alambicuri verbale, cu jocuri de cuvinte şi sunete mai în fiecare vers, este bănăţeanul Gheorghe Azap (1939-2014), de asociat familiei lirice din care ar face parte, cu grade de rudenie ramificate, un Minulescu, Topârceanu, Horia Furtună, Al. Robot, poate chiar Voronca, autorul „miliardar de imagini“ al Incantaţii-lor, dintre interbelici; iar din generaţiile mai recente, baladistul de cabaret boem Tudor George, ceremoniosul narcisist Mircea Dinescu, „bibliotecarul“ Romulus Vulpescu, „ingeniosul bine temperat“ Şerban Foarţă... În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Marian Popa îi pune alături calificativele, destul de slobode, „şmecherie“, „fin mişto“, notând şi „caracterul pastişard“ şi găsind, în ciuda aparenţelor, un „efect excitant“ în compunerile sale su­perior-artizanale, dominate tematic de sentimentul iubirii, articulate în versuri de structură clasică, prozodic armonioase (v. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, p. 498-499). Ele compun mărturisiri pe jumătate sincere, pe jumătate jucate, ale unui subiect ce nu se prea poate lua în serios, ştiindu-şi, probabil, depăşit şi desuet stilul acesta discursiv, oprit în pragul retoricii dilatate de o conştiinţă consecvent (auto)ironică şi a cărui linearitate logică e deviată prin meandre imagistice ingenios-inventive. Cartea de debut, Maria (1975), aproxima deja principalele trăsături ale acestei poezii dezinvolte, pusă pe glume lirice, făcând din micul discurs amoros un spectacol de balet sentimental destins, chiar atunci când afişează atitudini grave, de la adoraţia trubadurescă la romanţa cântată sub fereastra femeii, mai pe la marginea urbei.
          De fapt, poemul lui Gheorghe Azap e de la început până la capăt imprevizibil ca desfăşurare, fiindcă, deşi pare liniar ca „idee“ şi iese destul de rar din cadrul „romanţei“, cu toate convenţiile ei (declară singur undeva că „ară, fără simbrie... în brazdele romanţei“), complică la fiecare pas itinerarul discursiv printr-o imagistică exuberantă ce nu lasă mai niciodată starea de spirit sau gândul să se exprime direct. Ipostazele eului liric recapitulează, s-ar zice, toate figurile amorezatului de pe vremuri din muzica uşoară cântată prin cafenele în interbelic, cu diferenţa totuşi importantă că sentimentalismul afişat patetic abia apucă să se exprime înainte de a fi amendat. Excesiv de inflamat sentimental în realitate sau dornic de compensaţii imaginare în absenţa obiectului ideal propus adorării, poetul vrea să pară că doar mimează gesticulaţia ceremonialului adoraţiei prin subminări consecvente ale patosului ce se pot pune pe seama purului joc al fanteziei. Autoironia va rămâne însă doar jucăuşă, benignă, căci trăirea se simte sinceră, însă minată de un anumit scepticism în expresia ei. Plăcerea exagerării e mare, hiperbola face parte din instrumentarul tropic cel mai la îndemână dar şi mai vulnerabil, mai uşor de „dezumflat“. Parcă simţind primejdia şi conştientizându-şi excesele, subiectul o ia mereu înaintea cititorului „serios“ şi „realist“ şi are grijă să coboare cu câte o treaptă-două de pe portativul combustiei lirice, încercând să echilibreze situaţia prin banalizarea decorului şi apelul la vocabularul minimalizant. De fapt, poetul-personaj se autodefineşte exact în primul rând ca „fantast“, trăind în universuri imaginare: împarte cu iubita tot „bucurii fantaste“, pune pe seama ardorii sentimentale „iscarea“ unui „fantast meterez“, vorbeşte despre „călcâiul utopic“ al femeii elogiate. Face uz, ca să-şi sugereze temperatura înaltă a sentimentului, de toate clişeele patosului romantic puse la vedere, femeia e zeiţă şi icoană, îndrăgostitul profesează „religia privirii“, e sfâşiat de „lupii durerii“, suferă „ca un condor adult“ sub „grindină“, „în codrii neştiuţi“, invocă „cenuşa schivniciei“ expunând un trup „schilav“, declară că se lasă peste el „cohorta insomniei, cu straiele tenebre“... Dar are grijă să relativizeze la timp ipostaza patetică prin asocieri de o nepoeticitate căutată printre datele cotidianului prozaic – „Mi-a ruginit şiretul pleoapelor de dor“, „Îngheaţă carburanţii chemării“, „Să asaltăm hazardul, cu tineri detergenţi“, „Mi se aşează timpul pe oasele dorsale“...
          Poeziile ce urmează (Bocceluţa cu plăpânde – 1977, Roxana, Roxana, Roxana – 1978), Eţetera (1979) nu fac, de fapt, decât să extindă aria acestui tip de reprezentări ale eului şi să înmulţească, paralel, asocierile de tradiţie nobil-romantică cu cele descalificante pentru lirismul înalt. Conştientizarea convenţiilor poetizante respective e şi mai subliniată, trimiterile la atitudini şi formule poetice cunoscute apar tot mai frecvent – de la „egloga pură“, la romantismul resuscitat „din oale şi ulcele“, de la „menestrelul“ medieval la „poetul fără de trup de la Bacău“, cu reveniri de „tandre octoihuri“, aluzii la scene de „roman rusesc“, toate atrase de „iubita mea imaginară“, care evidenţiază, dacă mai era nevoie, natura himerică a discursului. „Eroul“ liric ştie că „fac(e) paradă“, că poartă în „miocard literatura“, descoperindu-şi, cu prefăcută modestie, „structura de cabotin urât“. Exaltarea nu scade în tensiune – „N-am să mă culc eu până nu te-oi slăvi oricât!“, „te-am slujit cu patos cât şapte samurai“, „dar numai după tine tânjesc ilimitat“... Această ultimă calificare adverbială e una dintre nenumăratele ilustrări ale felului cum poetul îşi domoleşte excesele de convenţionalizare „romantică“ a ipostazelor, recursul frecvent la registrele colocviale, familiare ale limbajului apărând drept contraponderi mai realiste ale unor asemenea etalări retorice: „surmenarea s-a bobinat pe noi“, tăcerea din vizuina casei e „de calitate proastă“, iubita suferă încuiată într-un „imobil“, adoratorul bea „ciorba disperării“ ori se plânge că „(l)-au tradus biocurenţii“...
          Astfel de procedări compromit în bună măsură nu doar „ţinuta“ elevată a discursului – ţinta era tocmai atenuarea retoricii şi desolemnizarea –, ci şi fondul pe care-l putem presupune mai grav al acestui lirism suferitor în chip manifest, înscenat ca spectacol doar în parte comic-umoristic, căci o vibraţie iniţială autentică se simte totuşi, cum am spus. În Eţetera, mărturisindu-se în continuare „eminamente-ndrăgostit“, subiectul supralicitează mai mult decât oricând figurile baletului amoros, atingând cota parodiei, cu punct evident de plecare în Minulescu şi anticipând „poemele de amor“ ale lui Mircea Cărtărescu: „Dă-mi, draga mea, mai dă-mi: că sunt AVAR!/ Dă-mi ultrascurta şi oricare por!/ Dă-mi un zuluf, să-l culc în buzunar!/ Dă-mi fermoarul tău turburător!// Dă-mi că sunt lacom şi că am bacili!/ Dă-mi deştele! Dă-mi poza ta!/ Dă-mi tot!/ Dă-mi mugurii aceia infantili!/ Dă-mi şansa să ajung lângă compot!// Dă-mi importanţă-n timp ce te salut!“... etc. Alt­minteri, lirismul exclamativ rămâne productiv, poetul trăieşte închegând „mâhnite himere de duhan“, fascinat de „miraje“, „perpetuând un cult/ În cinstea unor zâne pierdute de demult“, se imaginează şi în ipostaze boeme mizerabiliste în genul D. Stelaru („şi-am să mai dorm pe mese, prin codri sau prin gări“), nu uită că joacă un „rol“, ba chiar înregistrează, cu umor, opinia altora despre sine ca „poet desuiet“: „Şi nici nu e desuiet/ cum zicea un geanabet“...
          Sunt totuşi destul de multe lucruri „desuiete“ în scrisul lui Gheorghe Azap, şi mai ales cărţi precum Cântece ştrengăreşti (1981) şi Cuibuşorul nostru de nicicând (1982) cad în versificaţia frivolă. „Cel mai acătării lunatic din Tigvani“ vede tot „cai verzi“, „torpilat abitir“ de refuzul iubitei de a se lăsa văzută şi admirată, o invită „să facem tumbe-n Canaan“, mărturisindu-se prins mereu în „mreaja dorului baroc“, în virtutea căruia chiar compune versuri ingenioase adesea, pe aceeaşi temă. Acest „uz monotematic“ pe care „confratele estet“ i-l reproşase (poezia intitulată Problemă profesională, din volumul Ultimul exemplar, din 1987, îi este dedicată lui Laurenţiu Ulici) se vădeşte, în fond, justificat, iar poetul răspunde că nu ştie altceva decât să se repete. Criticul apreciase însă calităţile scrisului său, amendând totuşi lipsa simţului măsurii şi „concesiile (făcute) versificării lejere, cronicii rimate şi verbiozităţii“ (v. L. Ulici, Literatura română contemporană, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1995, p. 177.) Scria Laurenţiu Ulici, în lucrarea citată: „Dispoziţia lingvistică neobişnuită a poetului face ca originalitatea de fond a poeziilor să reverbereze în planul expresiei, mai cu seamă prin formaţiuni semantice surprinzătoare al căror principiu de organizare este contrastul, fie el pur lexical (un neologism pus într-o aglomerare de arhaisme sau regionalisme, o metaforă banală lângă una şocantă, cuvinte de uz casnic alături de cuvinte parfumate etc.), fie sintactic şi semantic. Complementul atitudinii ironice este aici parodicul, iar al tensiunii oximoronice de fond interferenţa preţiozităţii de sursă livrescă şi a oralităţii umoristice.“ Această poezie nu-i displăcuse nici lui Eugen Simion, cu un deceniu mai devreme, când comentase scrisul unui „lup singuratic“ rătăcit între promoţii şi grupuri literare, poetic „ironist“, cu conştiinţa anacronismului, de o teatralitate minulesciană şi cultivând „un imagism delirant“, înzestrat cu umor, amestecând „miturile livreşti cu miturile cântecului de mahala“. Rezervele ţineau aici de „voita vulgaritate a imaginilor“ şi „bagatelizarea obiectului liric“, „uşurinţa de a lua peste picior modelele, arhetipurile poeziei.“ (v. Eugen Simion, Gheorghe Azap, în Scriitori români de azi, III, Ed. Cartea Românească, 1984, p. 394-397).
          Până la (ritmuri lirice la fix). Versuri din veacul icsics (2010), ultimul său volum, Gheorghe Azap a mai tipărit câteva – antologia Vreo carte (1995), Tereremul ocarinei (2001), Una sută una de catrene drese-n damf de damigene (2001), acestea din urmă fiind mai degrabă nişte catrene „bahice“ improvizate neglijent. Tereremul ocarinei nu se ridică nici el peste nivelul versurilor mai vechi; dimpotrivă, aerul de „ocazie“ exploatată superficial, în acelaşi stil (auto)persiflant, cu multe regionalisme şi elemente de limbaj colocvial, e parcă şi mai evident, revin temele „trubadureşti“ şi de romanţă, acum „tratate“ de un cântăreţ dezabuzat şi fără mari energii, trimiterile livreşti, dexteritatea versificaţiei domină fondul de sensibilitate pe care se articulează variante ale aceluiaşi discurs jucăuş-ironic. Versuri din veacul icsics e un soi de recapitulare sentimentală a eşecurilor unei vieţi în fond marginale, cu încercări de compensare fictivă a deficitului de real, recunoscute acum ca zadarnice şi perimate (epitetul desuetudinii revine frecvent), relativa bună dispoziţie de odinioară dispare („Deci m-am retras de-a binelea din şagă“), constată că „straiul actual“ îi este cenuşiu iar „viaţa ferfeniţită“, ascunsă cândva sub „pozne“ simulate nu mai poate fi trecută cu vederea. Anotimpul sufletesc dominant e al frigului şi îngheţului, departe de „ninsorile coşbuciene“ de altădată. În versuri mereu cursive şi muzicale, de factură clasică, se exprimă decepţia şi tristeţea în faţa unei lumi ce „se balansează... pe-o osie năucă“, în care „apune sapienţa“ devenită „caducă“, iar oamenii s-au „preschimbat în gloată“. Formal, poezia îşi conservă structura „clasică“, însă substanţa ideatică şi afectivă care o susţine pare a se fi alterat iremediabil.

 

Ion Pop

Poezia lui Gheorghe Azap

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)