Vladimir Tismăneanu

 

Dincolo de triumfalism: moştenirile istorice ale comunismului

 

          Trecutul nu este nicicând mort, nici măcar nu este trecut. Faimoasa butadă a lui William Faulkner se aplică în mod cert peisajului postcomunist, în fapt un univers politic, moral şi cultural impregnat de memorii încă neprocesate. Doi respectabili cărturari, Mark R. Beissinger şi Stephen Kotkin, având ambii contribuţii remarcabile la înţelegerea noastră asupra comunismului sovietic, au pus în acelaşi volum o foarte echilibrată şi iluminantă colecţie de studii referitoare la impactul moştenirilor istorice asupra mai mult sau mai puţin democraticelor comunităţi post-totalitare. A trecut aşadar un sfert de veac de la prăbuşirea a ceea ce istoricul Martin Malia a numit partocraţii ideocratice, o serie de evenimente extraordinare pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a sintetizat sub expresia annus mirabilis 1989. De fapt, anul 1989 s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu dezmembrarea statului creat de Lenin în 1917. La început, euforia a fost cea care pusese stăpânire şi mulţi s-au grăbit să anunţe novus ordo seclorum. Mai apoi însă, au apărut şi incertitudinile: a dispărut oare trecutul comunist pur şi simplu sau continuă el să influenţeze, direct sau indirect, noile constructe politice? Este actuala corupţie universal constatată din fosta URSS şi Europa Centrală şi de Est un fenomen nou, sau rădăcinile sale sunt de aflat în nepotismul deşănţat din faza terminală a regimurilor comuniste?
          Ken Jowitt, autorul inovatorului volum New World Disorder: The Leninist Extinction (1992), a fost unul dintre cei, dacă nu chiar primul politolog care a subliniat colosala relevanţă a moştenirilor în reconfigurarea ordinii post-totalitare. În mod corect, coordonatorii volumului Historical Legacies of Communism in Russia and Eastern Europe (New York: Cambridge University Press, 2014), Beissinger şi Kotkin, îi aduc lui Jowitt un binemeritat tribut. Spre deosebire de cei care cred că trecutul nu contează, Ken Jowitt şi adepţii săi prezenţi în acest volum, Rudra Sil, Marc Howard, Arista Cirtautas, Veljko Vujacic şi Grigore Pop-Elecheş, au insistat asupra dimensiunii istorice a tranziţiilor. Ei nu au scos în evidenţă doar povara trecutului comunist, ci şi resurgenţa memoriilor, simbolurilor şi valorilor precomuniste.
          Să fim însă clar înţeleşi, cetăţenii lumii postcomuniste nu sunt prizonierii trecutului. Beissinger şi Kotkin au dreptate când avertizează împotriva oricărei forme de determinism fatalist. Cu toate acestea, trecutul continuă să bântuie atât memoriile individuale, cât şi pe cele colective, şi să stârnească numeroase controverse, polemici, dispute intelectuale sau chiar războaie culturale. Acelaşi trecut influenţează modul în care oamenii se raportează la chestiuni precum drepturile de proprietate, proceduri legale, chiar drepturile omului. A face pace cu trecutul este un laitmotiv pe care oricine îl poate auzi fredonat în toate aceste ţări, din Estonia în Croaţia, şi din România în Ucraina. Deriva neo-autoritară de dată recentă din Ungaria sub premierul Viktor Orbán este în sine justificată de către arhitectul ei prin tentativa de a purifica sfera publică de urmele reziduale ale comunismului.
          Există (cel puţin) două variabile care sunt cu adevărat decisive: geografia şi timpul. Există, de asemenea, distincţii semnificative între ţările din fostul URSS şi cele din Europa Centrală şi de Est. Mai mult, impactul moştenirilor rămâne un factor care distinge Balcanii de Europa Centrală, confirmând adesea invizibila, dar persistenta prezenţă a tradiţiilor habsburgice (domnia legii, constituţionalismul, societatea civilă, valorile urban-burgheze). De asemenea, ar trebui remarcat faptul că experienţa sovietică (în afara ţărilor baltice şi a Moldovei) a durat mai mult de şapte decenii. Examinarea moştenirilor necesită o distanţă în timp care ar permite cercetătorului generic să determine dacă avem de-a face cu fenomene pasagere, sau cu fapte sociale de durată. Prin urmare, se impune să recitim, aşa cum o fac şi coordonatorii volumului Historical Legacies, analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville, Vechiul regim şi Revoluţia franceză (1855). Clivajul macroistoric la care s-a referit autorul francez viza cincizeci de ani premergători evenimentului, ceea ce a oferit avantajul „unei distanţe temporale între trecut şi prezentul în cauză, aşa încât presupusa relaţie nu poate fi considerată o stare de fapt temporară“.
          Beissinger, Kotkin şi cei care au colaborat la acest volum îşi privesc abordarea ca pe o contrapondere, sau chiar o provocare la cândva dominanta paradigmă tranzitologică cu ale ei implicite presupuneri triumfaliste, aluzii teleologice, ori lipsa oricărei preocupări pentru impactul a ceea ce eu însumi numeam cândva leninism rezidual. Meritul acestui volum stă în efortul de a introduce substanţă empirică în abordarea noastră asupra conceptului de moşteniri. Coordonatorii au invitat un grup de experţi spre a adresa toate aceste chestiuni într-o manieră riguros empirică şi pe direcţia unui model conceptual care priveşte la natura multifaţetată a moştenirilor. Speculaţia, oricât de impresionantă ar putea fi, este înlocuită aici de o analiză concretă şi superb documentată. Cu alte cuvinte, moştenirile nu sunt nici omogene, nici liniare: ele sunt structuri policromatice care leagă trecutul de prezent prin tot felul de forme de cauzalitate mediată.

Vladimir Tismăneanu

Dincolo de triumfalism: moştenirile istorice ale comunismului

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)