Arta conversaţiei

 

Irina Petraş


          Editorialele din Cultura, reunite în volumul Între cuvânt şi tăcere (2014), conturau portretul unui om pentru care gazetăria e o artă a profunzimilor, una care cere responsabilitate, elegantă şi competentă pliere pe evenimente, respect pentru limba română şi pentru cititor, ba chiar „căldură sufletească şi înţelegere“, cum remarca Augustin Buzura. Traducătoare de elită (din spaniolă şi franceză), intelectual rafinat şi bună conducătoare de cultură, Angela Martin îşi scrie textele ca răspuns la semnalele venite dinspre lumea largă, mereu la curent cu trenduri şi accente, cu derive şi orbiri, gata să interogheze atent şi câteodată incomod grăbita trecere. O face şi în reluata pe net revistă Cultura, cu o nuanţă de manifest în ton: „gândirea democratică şi cultura, creaţia şi libertatea de exprimare pot şi trebuie să fie mai puternice decât cele patru rele la un loc care fac ravagii în media: cenzura economică, obstrucţionările difuzării, partizanatul politic, politica îngustă.“ Interviurile publicate acum convoacă la un colocviu imaginar personalităţi de prestigiu şi de largă notorietate, dar şi de o mare diversitate de origine, atitudine, profesiune, asigurând astfel valabilitatea încheierilor, căci ele sunt rezultanta unor luări de cuvânt variate şi personalizate.
          Cele două părţi ale noii cărţi – Angela Martin, Ascensiuni interioare. Interviuri şi portrete, Cluj Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016, 352 pagini –, interviurile şi portretele, sunt complementare. Mărturiile sunt provocate de o foarte bună „întrebătoare“. Nicio întrebare nu e pusă doar ca să fie. Nimic convenţional nu încape la mijloc. Când cei doi ajung faţă în faţă, e limpede că întrebătoarea ştie exact despre ce/cine e vorba, fiecare întrebare loveşte ţintit, nu i de mirare că răspunsurile sunt şi ele rotunde, gândite, responsabile.
          Reţin câteva dintre numele partenerilor de conversaţie, ici colo cu câte un fragment de răspuns între paranteze pentru a sugera consistenţa subiectelor abordate: Jean Starobinski („Ce ne rămâne este să ne facem cât mai bine datoria de oameni şi de cetăţeni acolo unde ne a rânduit soarta şi, pe cât posibil, gândindu ne la binele celorlalţi. Şi, gândindu ne, totodată, să facem astfel încât precumpănitoare să fie toate acele lucruri care sporesc solidaritatea noastră şi siguranţa comună“. Şi „Proiectul iluminist nu era decât o speranţă. Trebuie să l reinventăm, nu numai la scara Europei, ci a lumii“); Thierry De Montbrial (mondializarea este „o revoluţie comparabilă ca importanţă cu alte două fenomene din istoria umanităţii: descoperirea scrisului, în urmă cu vreo 5.000 de ani, şi descoperirea tiparului în secolul al XV lea“; „Cred că mondializarea este interdependenţa, deschiderea spre ceilalţi“. Şi mai adaugă: „Să acţionăm ca şi cum ar exista cu adevărat un sens al istoriei“. E, aş zice, ceea ce face Angela Martin în această carte); Florin Constantiniu (Identitatea naţională „este un obstacol în calea oricărei forme de internaţionalism. De aici, inevitabila ciocnire la care asistăm. Istoria, mai exact memoria istorică […] este o componentă fundamentală a conştiinţei identitare. Pentru a surpa această conştiinţă, memoria istorică trebuie debilitată până la dispariţie. Una dintre direcţiile de atac a fost campania împotriva miturilor istoriei naţionale. […] Istoria se hrăneşte cu adevăruri, nu cu mituri. La noi, însă, printr o confuzie de definiţii, un şir de idei forţă ale conştiinţei naţionale – precum continuitatea sau unitatea naţională – au fost declarate mituri pentru a fi apoi combătute“); Kjell Espmark („eu văd opera literară ca pe o mică lume care forţează marea lume fără contururi în care se cheamă că trăim“; „uitarea este astăzi un flagel care a cuprins lumea […] una dintre marile probleme ale civilizaţiei noastre, originea multor altora“); Jaap Lintvelt, Augustin Buzura („Cărţile, recunosc, m au apărat. Existam“), Eugen Simion, Serge Fauchereau („Fără mituri, am dispărea în anonimatul inert al serialelor de televiziune“), Dan Berindei („O parte din actuala noastră elită nu se manifestă ca elită a României“), Ioan Aurel Pop („Sunt unul dintre apărătorii ideii de naţiune şi al realităţii care a generat această idee“; „A scrie cu suflet de român istoria românilor este un lucru absolut normal, dacă nu pierdem niciodată din vedere aspiraţia spre adevăr, spre cel relativ, fireşte, fiindcă numai acesta ne e dat nouă, oamenilor“) ş.a.m.d. Toate interviurile sunt prefaţate de biobibliografii narative şi comentate, delimitând poziţia de pe care va răspunde cel intervievat şi preîntâmpinând eventuale neînţelegeri.
          În Portrete ‒ fie fişe de lectură, fie evocări, unele in memoriam, ale unor mirabile întâlniri. Toate alternează informaţia sobră cu detalii vag sentimentale şi cu paranteze eseistice bine argumentate. Calitatea de martor a Angelei Martin – cititoarea, traducătoarea, editorul, omul de cultură – e slujită cu eleganţă şi echilibru. Astfel, citind Povestea unui om singur a lui Adrian Marino, ia din nou în discuţie chestiunea legitimităţii şi utilităţii memoriilor, jurnalelor. Dincolo de valoarea lor de document de istorie literară, „adevărul“ lor e, nu o dată, discutabil. De obicei cârtitoare, căci se petrec la adăpostul încă needitării lor, paginile de jurnal înregistrează subiectiv, în voia umorilor necenzurate, evenimente din viaţa autorului, dar şi din cea a anturajului său, a comunităţii. Câteodată nedrepte şi vindicative, de îndată ce ajung în pagina tipărită ele dobândesc autoritate („stă scris“) şi cu greu mai pot fi dezminţite: „o dezminţire ulterioară în apărarea vreunui nedreptăţit nu repară prea mult lucrurile. Pentru că până şi auzul ni s a format, se pare, în aşa fel încât să dea crezare şi să memoreze mai curând răutăţile spuse despre semenii noştri decât faptele sau vorbele de laudă“. Angela Martin înregistrează „lipsa de tact şi de delicateţe, percepţia de cele mai multe ori întunecată asupra confraţilor săi“, dar îi recunoaşte imediat criticului „observaţia pătrunzătoare, înţelegerea şi decriptarea corectă a unor fenomene postdecembriste în ambientul nostru social şi cultural“.
          Lui Mircea Iorgulescu i se dedică un delicat portret in memoriam: „Putea fi uneori mucalit, iar atunci era ireproşabil: nu doar supleţea spiritului, ci parcă un mecanism propriu de precizie şi control al expresiei îl ferea să cadă în facil. Aici se întâlnea bine cu Caragiale, dincolo de Marea trăncăneală. […] Avea un verb nimicitor, dar ştia să şi aleagă şi victimele. Aproape că le convoca. Curios peste fire, fremăta, scormonea, absorbea, aspira – se precipita să afle, să ştie, îl interesa totul, orice fapt de cultură, viu sau conservat. Asimilările şi arderile îi ţineau în echilibru un metabolism sănătos de istoric literar. Avea însă instinct de jurnalist: febricita adulmecând ştirea, toca şi devora cu lăcomie evenimentul“.
          Îngrijind mai multe ediţii din opera lui Augustin Buzura, Angela Martin îi comentează cărţile de aproape, cu fine observaţii şi încheieri („a avut inteligenţa, talentul şi forţa să facă dintr o pasiune – psihanaliza – un instrument de persuasiune în serviciul literaturii“, practicând „rupturile narative, ambiguitatea şi discontinuitatea discursului, fracturarea realului, implantarea elementelor de fantastic şi oniric, colajul, naraţia cinematografică, dilatarea sau comprimarea spaţiului şi a timpului, accelerarea sau frânarea ritmurilor prozei, transgresarea genurilor literare, amestecul stilurilor, al limbajelor şi chiar al graiurilor“), desenându i totodată şi statura: „Augustin Buzura ne spune ceea ce ne a spus mereu: că îi place să fie cum este – singur, «mereu împotriva curentului», încrezător în «teroarea iluziei» personale“.
          Cu Jean Rousset se divaghează pe marginea inepuizabilei teme a realităţii ca ficţiune, amintind, ca punct de plecare, cuvintele acestuia: „Suntem înconjuraţi de cărţi, trăim în literatură, ne observăm pe noi înşine prin intermediul formelor, al scenariilor şi al personajelor ei. Or, personajele citesc şi ele: don Quijote şi Emma Bovary nu sunt singurele care îşi trăiesc viaţa în oglinda lecturilor lor“. Evocarea lui Kjell Espmark şi comentariile la cărţile acestuia despre amintirile care mint, despre uitare, despre răul din lume au şi rolul de a recomanda un mare scriitor şi o mare conştiinţă. Închei cu mărturisirea acestuia transcrisă de Angela Martin, veritabil elogiu al literaturii: „Ceea ce nu îmi amintesc îşi amintesc cuvintele. Eu cu slăbiciunile mele nu aş fi izbutit niciodată să aduc la lumină aceste imagini“.
          Pe scurt: o carte densă, care pune pe gânduri.

Irina Petraș

Arta conversației (Angela Martin, Ascensiuni interioare. Interviuri şi portrete. Cluj Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)