Marta Petreu


Ştiinţa şi virtuţile pe creastă

 

          De ceva vreme, psihologii şi medicii trag semnalul de alarmă: a scăzut şi scade coeficientul de inteligenţă al copiilor şi tinerilor de azi. Primii care s-au alarmat au fost francezii, pornind de la coeficientul de inteligenţă al băieţilor, din ce în ce mai slabi matematicieni în comparaţie cu fetele de aceeaşi vîrstă. Între timp alerta s-a întins în toată Europa de Vest şi America de Nord – nu şi la noi, n-avem noi vreme de mofturi – cu privire la amîndouă sexele (sau cîte ori fi, unii vorbesc despre 6 – şase): copiii şi tinerii de azi sînt cu certitudine mai puţin inteligenţi decît cei de acum două, trei decenii. Nu se cunoaşte cauza, dar au fost bănuite şi verificate experimental cauze diferite: poluarea, pesticidele, ftalaţii şi alte asemenea creaţii directe ale omului. Experimentele au urmărit corelaţia dintre inteligenţă şi un singur asemenea factor – şi au constatat scăderea coeficientului de inteligenţă cu 5-7 procente. Nimeni nu a luat deocamdată în calcul mai mulţi factori şi consecinţa combinaţiei lor asupra creierelor, tinere sau mai puţin tinere, dar tot umane. Ştiut fiind faptul că omul a aruncat voios în circuit sute, mii de fapt, de substanţe cu efecte secundare necunoscute.
          E cazul să ne întrebăm: îşi atinge oare omenirea limita trufiei? Sau, dimpotrivă, a prostiei? Îmi vine să răspund caragialeşte: nu pot pentru ca să ştiu.
          Şi noi, noi cum stăm? Nici asta nu pot pentru ca să ştiu, noi, cum spuneam, nu ne ţinem de asemenea fleacuri, la noi sunt alte cestiuni arzătoare la ordinea zilii.
          Oamenii de ştiinţă – se-nţelege, cei neatinşi de scaderea IQ, căci adulţi sadea – au răspuns întrebării: de ce există universul? Ei au refăcut matematic, oarecum şi experimental (în generatoarele de particule) naşterea lumii, descoperind că în momentul 10 la puterea minus 27 secunde după big bang, în interiorul spaţiului brusc dilatat au început să se formeze particule de materie şi antimaterie, care se anihilau reciproc; atîta doar că, datorită microparticulei de neutrin greu, procesul a fost cu foarte puţin asimetric, la 100000 de microparticule de antimaterie s-au creat 100001 microparticule de materie... drept care, pînă la urmă, din această minusculă asimetrie sau diferenţă datorată neutrinilor, materia – deci existenţa – a cîştigat bătălia. În momentul 10 la puterea minus 3 secunde după big bang, bătălia era cîştigată. Toate procesele astea cuantice erau întîmplate şi terminate, după cum indică minusul din fiecare cifră, înainte de terminarea primei secunde a universului. De-atunci, universul, aşa cum îl ştim şi nu îl ştim, a început să existe, cu energie, spaţiu şi timp, cu legile lui. Şi va mai exista – o vreme. Pînă o să se facă fier. Şi noi o să ştim tot mai multe despre el – că, de, a avut dreptate ăla care-a zis:

nu-i vită omul, ci-i făcut să ducă
ştiinţa şi virtuţile pe creastă.

Sub rezerva că n-o să ne tîmpim cu toţii, de pe urma propriilor noastre produse de ucenici la vrăjitorul rău.
          Altfel, savanţii vorbesc despre poluare (iarăşi!), încălzire globală, topirea calotelor polare, creşterea nivelului oceanelor, suferinţa planctonului, suferinţa animalelor de uscat în urma schimbărilor drastice de climă... Moft, spune preşedintele nou ales al Statelor Unite şi foarte prieten cu vecinul nostru, cu Putin. Şi, o!, vin alegerile din Europa, din Franţa, Germania, Italia... Că noi – noi am ales. Ne făcurăm treaba. Asistarăm şi la spectacolul politicianist – genial Rădulescu-Motru, care a pus termenul în circulaţie filosofică! – al numirii premierului, al formării guvernului şi aşa mai departe. Unde mai pui că spectacolul continuă. Ne interesează, că nu degeaba lucrăm la Apostrof, revistă de cultură a Uniunii Scriitorilor: iar cultura costă. Luna ianuarie e nu numai geroasă, ci şi hopul cel mare pe care trebuie să îl trecem în fiecare an: avem sau nu finanţare? Şi dacă da, cum? Se respectă sau nu legea? Că la noi există legi, dar nu totdeauna sînt şi aplicate. Recunosc, ne perpelim mai ceva ca neutrinii în athanorul lor cosmic, în momentul 10 la puterea minus 27 secunde după big bang, cînd nu cîştigaseră încă bătălia...
          Altfel, îmi place să aduc oricui aminte: peste un an, adică taman în 1918, România are de aniversat unire după unire: a Basarabiei, din iarnă-primăvară; a Bucovinei, din toamnă; a Transilvaniei, din toamna tîrzie-iarnă. Şi-ar trebui s-o ducem tot aşa, marcînd centenarul tratatelor noastre de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, pînă în august 2020. Nu la festivisme mă gîndesc, fireşte, nu asta sper – ci dimpotrivă. În ideea că şi ţara noastră are istorie, nu numai universul.

10 ianuarie 2017, Cluj

 

Marta Petreu

Știința și virtuțiile pe creastă

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)