Marta Petreu și reconstituirea memoriei ocultate

 

Ioan-Aurel Pop


          Marta Petreu „îndrăznește“ să scoată pe piața culturală românească a treia ediție, „revăzută și adăugită“, a cărții sale intitulate „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“ (Polirom, 2016). Spun „îndrăznește“ pentru că este un act de curaj să te avânți astfel, după ce, încă de la prima ediție, scriitoarea fusese pusă la zid de unii confrați, care aproape că așezaseră drept motto la cronicile lor faimoasele cuvinte ale cenzurii de odinioară asupra „Hronicii“ lui Gheorghe Șincai: Opus igne, auctor patibulo dignus est („Opera este demnă de foc, iar autorul de spânzurătoare“). Firește, știu că lumea literară este plină de temperament, de patimi și de resentimente – ca să fiu eufemistic – și poate tocmai de aceea Marta Petreu, membră ea însăși în empireul patronat de muza Caliope, a mers înainte. Și bine a făcut!
           Lucrarea este greu de încadrat ferm, fiindcă, deși este parte evidentă a istoriei literare, are clare valențe de istorie culturală și de istorie a ideilor în general, de istorie globală a lumii noastre interbelice. Mai mult, s-ar putea demonstra, la rigoare, de ce cartea are și calități de text literar. Virtuțile stilistice ale exprimării, arhitectura internă și narațiunea construcției, savoarea limbii și modul de argumentare viu dau impresia de produs artistic. Și nici nu este de mirare, dacă se are în vedere faptul că Marta Petreu operează uneori cu imaginarul, reconstruind cu succes lumea, fie în versuri, fie în proză, precum în recentul roman „Acasă, pe câmpia Armaghedonului“. Dar nu despre aspectele literare evidente ale acestei cărți voi spune câte ceva aici, ci despre valoarea de document istoric a mărturiei depuse prin intermediul său.
           Marta Petreu a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“, specializarea Filosofie-Istorie, cu o licență susținută cu brio în filosofie. Nu vreau să-i enumăr aici pe marii profesori de filosofie pe care i-a avut și care-i subsumau de departe pe anumiți activiști de partid, care-și făcuseră și ei – în minoritate fiind, însă – carieră de dascăl universitar, impuși de PCR și nici să scriu despre școala de filosofie de la Cluj, rămasă solidă în urma moștenirii lui Lucian Blaga și D. D. Roșca. Vreau însă să reamintesc unora dintre confrații Domniei Sale, că, silită de împrejurări, adică de ordinele venite „de sus“ – cum se petreceau lucrurile înainte de 1989 – Marta Petreu a fost pusă în situația de a avea ca specialitate secundară istoria. Cu toții am urât inițial această impunere, istoricii pentru deturnarea spre filosofie, iar filosofii pentru „pierderea de vreme“, prin apelul la faptele brute și încă pentru cele revolute, moarte. Cei mai dezavantajați au fost, evident, psihologii și „defectologii“ (cum erau chemați atunci, politically incorect), care au fost deturnați complet de la opțiunile lor de carieră și de viață. Dar acestea sunt alte chestiuni!
          Prin urmare, Marta Petreu a făcut școală de investigare a vieții trecute („anchetă“ socială și hermeneutică a textelor vechi) cu maeștrii ai genului, din Clujul academic al acelor ani – Beatrice Daicoviciu, Dumitru Protase, Pompiliu Teodor, Camil Mureșanu, Nicolae Bocșan, Vasile Pușcaș, mulți aleși (dintre cei rămași în viață), după 1989, membri ai Academiei Române sau ai altor foruri savante, fiindcă erau creatori de școală în arheologie și istorie veche, în istorie medievală și modernă timpurie, în istorie contemporană, în istoria culturii și a scrisului istoric etc. Până la urmă, în ciuda frustrării inițiale, deturnarea despre care vorbeam ne-a lărgit mult orizonturile și ne-a făcut mai deplini, mai apți să studiem fenomenele vieții în mai toate articulațiile sale, a vieții de oriunde și de oricând. Ulterior, Marta Petreu, care a făcut o strălucită carieră universitară, de dascăl și de cercetător, cu accent pe istoria filosofiei românești, a constatat, ca toți înaintașii ei de pe câmpia septentrională a Ardealului, vălurit de mișcările pământului și de soartă, că „în tot răul este și un bine“. „Binele“ convertit din „rău“ era, în cazul de față, metoda de cercetare a faptelor de demult, prin apelul la izvoare, pe de o parte, și prin tehnicile de descifrare, de decodificare a mesajelor surselor. Desigur, era destul de aridă această insistență pe document, pe mărturie, pe „scripte“, fiindcă ea presupunea muncă de benedictin în arhive și în biblioteci, transcrieri, întregiri, traduceri (dacă textele erau în alte limbi), însă lecția finală merita tot efortul. Iar această lecție finală era, în esență, una foarte simplă: istoricul nu este un demiurg, precum literatul, liber să construiască, să inventeze, să imagineze lumi, ci un restaurator de lumi. Cu alte cuvinte, istoricul are menirea să recompună viața (laturi ale vieții) de demult „așa cum a fost“ ea (Leopold von Ranke). Veți spune imediat că este anostă și neinteresantă această misiune a istoricului, oprit să opereze cu „zborul gândului“, cu imaginația, cu imaginea artistică. Așa pare, dar judecata ar fi prea grăbită și incompletă. Istoricul este menit să reconstituie prezentul oamenilor care au trăit în trecut și nu să-l imite. Mai întâi că prezentul din trecut nu mai poate fi reînviat niciodată exact cum a fost, fiindcă ne lipsesc multe piese ale întregului (pierdute pentru vecie); în al doilea rând, nu mai există seva vieții de atunci, iar reconstituirea este de formă livrescă; în al treilea rând, oricâtă acribie și erudiție am pune în această operațiune de restauratori obiectivi, suntem oameni și ne exprimăm, chiar fără voie, și pe noi, cu ideile noastre, cu credințele noastre, cu valorile noastre, cu prejudecățile noastre și ale comunității în care trăim; în fine, „caracterul științific“ riguros este amendat la fiecare pas de stilul fiecăruia, de modul de comunicare și chiar de talentul narativ.
          În această lucrare, Marta Petreu a făcut o „anchetă“, o „investigație“ pe un calup de trecut cultural românesc interbelic și a făcut-o într-un sens strict istoric, în acord cu înțelesul pe care grecii vechi, de la Herodot încoace, l-au dat noțiunii de istorie. Autoarea a cercetat faptele, despuind toate sursele cunoscute și disponibile și a constatat ceea ce mulți știau, dar puțini scriau: elementele extremiste din filosofia și atitudinea de viață a lui Nae Ionescu, adică teoria revoluției, ideea colectivistă, ideea conducătorului absolut, totalitarismul, dictatura, respingerea pluripartidismului corelată cu aspirația spre partidul unic, asezonate ulterior, spre finalul epocii interbelice, cu un antisemitism aproape grotesc (dar curent pe atunci), au marcat existența și posteritatea marelui gânditor. Este vorba despre un mare gânditor, dar de unul de extremă dreaptă, oricum am lua-o! Natural, nu este prea confortabil să scrii aceste lucruri la modul frust, când regimul comunist îi demonizase pe Nae Ionescu și pe unii dintre tovarășii (camarazii) săi de idei. După 1989, unii au considerat că, sosind vremea dreptății și a libertății, devenise imperativ să-i facă albi, imaculați și inocenți pe toți nedreptățiții sau damnații regimului roșu, venit de la Răsărit pe tancurile sovietice. Numai că nu toți se pretau unei asemenea operațiuni și nu se putea face invariabil din negru alb, când erau atâtea nuanțe cenușii, intermediare, pe de o parte și când totalitarismele și extremismele de toate felurile erau condamnate de istorie și de instanțele internaționale, pe de altă parte. Observ însă că nu portretul lui Nae Ionescu este obiect de contestare din partea criticilor Martei Petreu, ci noua fațetă relevată acum a „democratului etern“ Mihail Sebastian, despre care aproape nimeni nu mai știa că fusese temporar „extremist prin imitație“. De fapt, nici nu se poate spune altfel, din moment ce tânărul scriitor copiase întocmai conduita idolului său, Nae Ionescu, acela care-l adusese la „Cuvântul“, periodic devenit din toamna anului 1933 „virulent antisemit“, după cum, pe bună dreptate, constată autoarea. Cu alte cuvinte, Mihail Sebastian a scris în „Cuvântul“ numeroase articole după chipul și asemănarea ideilor maestrului său, pe care-l chiar idolatriza. A scris cu nedisimulată admirație despre virtuțile politicii lui Mussolini, ale dictaturii de masă, ale statului corporativ și sindicalist, despre nevoia „supunerii totale sub o mână și sub o minte“ a românilor, a admirat frenetic „revoluția fascistă“, a cerut limitarea numărului de studenți, justificarea unor crime etc.
          După lectura sine ira et studio a cărții de față este clar pentru orice intelectual că Mihail Sebastian a avut o perioadă din viața sa – mai contează oare dacă a fost de cinci ani sau de șapte ani? – în care a fost în afara spiritului democratic, simpatizând și lăudând regimurile totalitare, cu aproape toate tarele lor. Cercetarea s-a făcut indubitabil după rigorile meseriei de istoric, dar cartea a fost scrisă cu pana literatului, a scriitorului, a celui care știe să opereze și cu limbajul artistic. De aici vine, cred, și lipsa de receptare corectă din partea unora dintre confrații scriitori (critici literari) ai Martei Petreu. Cercetarea vieții (a unei părți a vieții, în cazul de față) unui scriitor de succes, cu „armele“ istoricului de meserie (reamintesc aici că Marta Petreu s-a pregătit la facultate și ca profesionist istoric) și nu numai cu cele ale istoricului literar poate să pară insolită și să conducă la reacții adverse. Hibridarea aceasta – foarte reușită în accepțiunea mea – nu creează oricui aceeași impresie și nici nu trebuie să tindem spre asta. Marta Petreu poate să-i șocheze pe unii prin afirmații pe care le-am numi ireverențioase la adresa unui admirabil intelectual tânăr și dezinvolt, dornic să se afirme, foarte inteligent, entuziast și avântat. Dar această pretinsă lipsă de reverență nu face decât să-l așeze pe creatorul de excepție numit Mihail Sebastian în epoca sa, printre oamenii epocii sale, dar și în postura sa – total surprinzătoare – de evreu fascinat de ideologul extremei drepte românești interbelice.  
          Îndrăznesc să relev ceea ce mi se pare că și Marta Petreu spune răspicat, dar mai ales implicit: episodul de la „Cuvântul“ al vieții lui Mihail Sebastian nu are nicio legătură cu uriașul său talent literar, cu moștenirea pe care ne-a lăsat-o și pe care istoricii literari au plasat-o la locul cuvenit, nici cu generațiile care s-au regăsit în farmecul vieților paralele din „Orașul cu salcâmi“, „Accidentul“, „Steaua fără nume“, „Jocul de-a vacanța“, „Ultima oră“ și altele. Mihail Sebastian rămâne un mare creator de universuri pentru eternitate, dar cu o viață pământească foarte scurtă, în care a ars plenar, în care trăit drame uriașe și frustrări, în care a făcut și erori de alegere și de înțelegere a lumii sale concrete. Cine nu face erori în viață? Ocolind sau îndulcind episoadele de „extremism prin imitație“ ale tânărului de douăzeci de ani numit Mihail Sebastian nu i se face niciun bine memoriei sale, dimpotrivă. Marta Petreu nu spune nicăieri că scriitorul a fost toată viața amăgit de extremism, ci că a avut niște ani în care a scris sincer în spirit extremist, când în lume erau și alte opțiuni și când acel tip de extremism a fost decisiv condamnat de istorie. Istoricul știe bine că nu poate oculta cu bună știință anumite fapte, spre a le privilegia sau augmenta pe altele. Or, Marta Petreu nu face decât să opereze după tipicul metodologiei corecte a cercetării, fără vreo sinecdocă sau metonimie, fără acuze gratuite, fără dărâmări de piedestaluri. Autoarea definește dominanta unei scurte etape din scurta viață a scriitorului Mihail Sebastian, fără să extindă această dominantă spre etapele succesive.
          De aceea, consider cartea un model de tratare istorică a unei epoci – cea interbelică, idealizată și ea prea adesea, după 1989 – prin reconstituirea portretelor dominante a doi protagoniști ai scenei noastre culturale (la Nae Ionescu și cu accente vădite politice, la Mihail Sebastian cu manifestări prioritar gazetărești). Ambii au fost formatori ai opiniei publice, mai ales în rândul tinerilor. Firește, Marta Petreu, în ciuda atenției sale centrate spre „ucenic“, nu-l scoate din prim plan pe „maestru“, din pricina fascinației căruia s-a produs „alunecarea“ atâtor emuli, între care și autorul „Orașului cu salcâmi“. Nu este nici un dubiu în mesajul general al scriitoarei: promotorii extremismelor, ai dreptății făcute prin forță, ai dictaturilor, ai antisemitismului – mai ales din perspectiva a ceea ce s-a petrecut după 1933 în Germania și în alte țări, aliate sau nu atunci cu Germania – nu pot fi tratați prin „îndulcirea“ vieții lor. Această conduită nu folosește binelui comunității, ci acelora care preconizează „somnul rațiunii“. Firește, artiștii amăgiți de asemenea idei în anii interbelici și care nu au avut putere de decizie întru impunerea răului nu trebuie puși la zid nici măcar simbolic, dar se cuvin cunoscuți, cu toate meandrele gândirii și atitudinilor lor. Dacă „sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu consider că-mi este străin“ (Homo sum, nihil humani a me alienum puto, Terentius), trebuie să mă refer, păstrând proporțiile, la tot ce se știe despre viața prezentă sau revolută.
          Marta Petreu este o admirabilă profesoară de filosofie și o autoare de opere remarcabile de istoria filosofiei, dar cu studii universitare de istorie propriu-zisă, afirmată de ani buni și ca poetă și prozatoare prin creații memorabile, este o editoare de texte antologice și o directoare de revistă literară de succes, formată la școala de excepție a „Echinoxului“ clujean. Ce și-ar putea dori mai mult? De aceea, are și dreptul de a se rosti pe sine în Cetate, cu pecetea propriei personalități, ghidându-ne cu pricepere prin labirintul lumii noastre literare complicate și orgolioase și, aș zice cu admirație, al lumii noastre în general. O face cu pricepere de savant și cu farmec de scriitor, convinsă că adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – ne ajută să ne înțelegem viața, și pe cea de demult și pe cea care va să vină, dar mai ales pe cea a clipei noastre. Ea scrie pe urmele unei mari antecesoare, pe urmele Margueritei de Yourcenar – autoarea „Memoriilor lui Hadrian“ – care face apologia dragostei pentru trecut: „Când iubești viața, iubești trecutul, fiindcă acesta este prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur și simplu oarecare“ (Les yeux ouverts, Paris, 1980). În cazul fiecărui individ, ca și în cazul colectivităților, viața (devenită invariabil trecut) este, de obicei, câte puțin din toate acestea, cum a fost și în cazul lui Mihail Sebastian. Iar Marta Petreu a avut inspirația să ne facă pe unii conștienți de acest lucru, printr-un exemplu cu reverberații ideatice în mitul faustic al lui Goethe, dar cu fapte culese din realitatea culturală românească.

 

Ioan-Aurel Pop

Marta Petreu și reconstituirea memoriei ocultate (Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian. Polirom, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)