Conversații cu Simone Lemaire-Caragiale

 

          Sâmbătă, 25 iulie, după amiază am ajuns la Busset. Poarta casei de pe rue du Château nr. 3 s a deschis și ne a permis să intrăm într un spațiu tipic pentru o familie franceză de o anumită condiție: o casă solidă, construită – aveam să aflăm mai târziu – cândva, în secolul al XVII lea, cu o alee de pietriș și o grădină cu arbori înalți și bătrâni care dădeau, mai degrabă, impresia unui parc. Doamna Simone Lemaire Caragiale ne a întâmpinat surâzătoare, iar comportamentul ei cald și firesc ne a făcut, dintru început, să ne simțim relaxați și în largul nostru. O vreme am stat pe terasă. Lancelot, câinele familiei, de rasă incertă, dar aducând mai mult cu un labrador negru, s a trântit la picioarele noastre, asigurându ne, astfel, de prietenia lui. Din convenționalismul discuției despre vreme și călătorie ne a scos chiar doamna Caragiale, care evoca diverse lucruri legate de Vlad – cei trei fagi seculari din apropiere, pe care Vlad îi botezase cu numele celor trei Magi, șezlongul de sub coroana copacilor în care el obișnuia să stea, și chiar vesta de catifea neagră cu fireturi a lui Vlad pe care, la lăsarea serii, gazda i a pus o pe umeri lui Ion Vartic. Astfel că întrebările noastre legate de Vlad au curs de la sine.


Ion Vartic: Când l ați cunoscut pe Vlad Caragiale?


Simone Lemaire Caragiale: L am cunoscut în 1969. El era în Elveția, la Villars sur Ollon, o stațiune montană, unde își petrecea convalescența după o pleurezie. Era foarte bolnav. Eu am ajuns acolo seara. Una dintre persoanele cu care eram avusese un accident, își luxase o gleznă. Am rămas acolo destul de mult, ne am simpatizat, am vorbit mult, plimbându ne prin stațiune. Și apoi l am reîntâlnit... zece ani mai târziu.


Anca Mihuț: Cum era Vlad? Ați spus mai devreme că semăna, mai degrabă, cu Mateiu.


S. L. C.: Da, cred că semăna, mai degrabă, cu Mateiu. Cel puțin, așa zicea Vlad. Cu toate că, acum câțiva ani, am văzut o bancnotă românească de o sută de lei și mi s a părut că Vlad seamănă puțin și cu bunicul său. Firește, nu l a cunoscut pe bunicul său. Nu știu. Vlad avea multă prestanță, avea un metru nouăzeci, un păr foarte frumos – a avut până la sfârșitul vieții sale un păr foarte frumos – ochi deschiși la culoare, limpezi, avea mâini magnifice. Am spus mereu că avea cele mai frumoase mâini din Franța. Era foarte elegant, dar și foarte simplu, în același timp.


I. V.: Știți, oare, din ce regiune se trăgea tatăl lui sau familia tatălui său, familia Geblescu?


S. L. C.: Familia tatălui său.... Nu știu din ce regiune sunt, dar știu că mai există persoane care trăiesc. Nu am ținut legătura cu ele.


I. V.: Oare știți când a murit tatăl lui Vlad și care fusese prenumele lui?


S. L. C.: Vlad nu și a cunoscut tatăl. Adică, l a cunoscut, dacă se poate spune așa. Avea trei ani când tatăl său a plecat.


A. M.: A plecat?


S. L. C.: A dispărut.


A. M.: A dispărut?


S. L. C.: Da, a dispărut. La un moment dat, Vlad aflase că tatăl lui se afla într o mănăstire. Dar de văzut, nu l a mai revăzut niciodată.


I. V.: Nu a mai avut niciodată vești...


S. L. C.: De la tatăl său? Niciodată, niciodată, niciodată. De altfel, poate că și din cauza asta, Vlad și a luat numele de Caragiale atunci când a putut. Nu a fost atras niciodată de familia Geblescu.


I. V.: Înțeleg.


S. L. C.: Dar tatăl nu i a lipsit pentru că își adora mama și îl adora pe unchiul său, Mateiu.


A. M.: Dar știa ce prenume avusese tatăl său...


S. L. C.: Da. Cu siguranță. Dar nu vorbea despre el. Nu l pomenea.


I. V.: Mama lui, Tușki, a venit să l viziteze în Franța?


S. L. C.: Da, a venit o dată ca să se trateze. În 1973. Venise cu dl. Logadi, dar n a stat prea mult. Iar plecarea ei l a sfâșiat pe Vlad... a fost o imensă durere pentru el.


A. M.: A simțit, poate, că s ar putea să fie pentru ultima dată când se văd.


S. L. C.: Da. Cred că s a gândit la asta. Ei își telefonau cam o dată pe lună. Și știți, atunci când vorbeau era ceva foarte dureros pentru Vlad. Mai demult, dura foarte mult să primești legătura telefonică cu România. Putea dura ore. Când, în sfârșit, telefonul suna și eram anunțată că ni se face legătura, Vlad își punea sacoul și cravata înainte de a vorbi cu mama lui. Gestul lui mă mișca întotdeauna. Era ceva foarte dureros.... Pentru el a fost îngrozitor de trist că nu i a putut spune „adio” mamei sale. Știa că e bolnavă, că avea să moară. Ea avea, totuși, o persoană foarte drăguţă lângă ea.


A. M.: Se pare că această persoană era cântăreață la Opera din București.


S. L. C.: Da. Ioana Nicola. Tușki o cunoscuse pe Ioana pe când aceasta era foarte mică și umbla desculță, cântând prin sat. Tușki o ajutase. Începuse să o învețe muzică, puțină italiană, franceză. Ioana Nicola avusese o mare admirație pentru Tușki. Așa se explică faptul că, la sfârșit, în ultimii ani de viață, Tușki a locuit la Ioana Nicola, care s a purtat foarte frumos cu ea și a îngrijit o cu devotament. La Ioana Nicola au rămas, de altfel, toate lucrurile lui Tușki, ceea ce mai rămăsese de la familia Caragiale. Vlad nu a avut nimic. În ianuarie ‘90, când nepotul meu, Jerôme – care ținea mult la Vlad – a venit cu ajutoare în România, Ioana Nicola a vrut să i trimită lui Vlad unele din lucrurile rămase de la Tușki. Dar un așa zis bun prieten al lui Vlad s a opus, probabil, cu gândul de a și le însuși.


I. V.: Dumneavoastră ați cunoscut o pe Tușki?


S. L. C.: Nu, eu nu am cunoscut o. După întâlnirea din 1969 nu l am revăzut pe Vlad decât zece ani mai târziu. Tușki venise în 1973, în Franța. Eram prinsă cu cariera mea...


I. V.: Vlad l a cunoscut, personal, pe Mateiu sau a auzit, doar, vorbindu se de el?


S. L. C.: Vlad mi a spus că nu a prea avut ocazia să l vadă pe Mateiu, deoarece acesta era certat cu tatăl său, respectiv, cu bunicul lui Vlad. Dar, într o zi, când Vlad era foarte tânăr, Mateiu a venit să l vadă. Vlad își amintea că Mateiu era sumbru, ceremonios, impresionant și că i a spus: „Tu vei scrie!“, adăugând: „Trebuie să ți schimbi numele în Caragiale”. După asta a plecat, Vlad nu l a mai revăzut, dar a rămas marcat pentru totdeauna de întâlnirea cu unchiul său. Apoi, tot Vlad mi a mai povestit ceva care m a bulversat, un alt episod cu Mateiu, pe care îl știa de la mama lui, petrecut la Berlin, atunci când murise Ion Luca Caragiale. Vlad povestea că Mateiu a intrat în cameră, și a văzut tatăl mort, a stat la picioarele patului, l a privit timp îndelungat fără să se apropie și apoi a plecat, fără să spună nimănui nici un cuvânt. Impresionant!


I. V.: Mă scuzați că sar acum la altceva. Referitor la roman... Spuneați că ați citit fragmente din acest roman. Ați putut să vă dați seama unde se petrece acțiunea? În România, în Franța?


S. L. C.: O să vedeți că sunt niște pasaje bătute la mașină. Am și o grămadă de manuscrise. Trebuie să vă spun că sunt două cărți. Una care se numește Les voyageurs de Schéba și o alta, intitulată L’Éxilé de lui même. L’Éxilé de lui même se petrece, mai degrabă, în Elveția.


I. V.: Eroul acestui roman poartă numele autorului sau un alt nume?


S. L. C.: Alcée este personajul principal.


I. V.: Cine era Paul Monnet? Acest domn vorbește despre „țara noastră” în necrologul pentru Vlad.


S. L. C.: Paul Monnet a fost cel mai bun prieten al lui Vlad, de aici, din Franța. Era confidentul său. Acest domn lucra la o editură care se numea „Livres Est”, care se ocupa cu difuzarea de carte în Est, într o perioadă în care mai exista „cortina de fier”. Paul Monnet a murit de curând. A călătorit mult. Prima sa soție a fost rusoaică, a doua, poloneză. Da, a fost un foarte bun prieten... De altfel, în carte, există un personaj care se numește Paul, ca și el.


A. M.: Când s a retras Vlad la Busset?


S. L. C.: A venit la Busset în 1989.


A. M.: Trăise la Paris până la această dată?


S. L. C.: Da.


A. M.: Dumneavoastră aveați un restaurant la Vichy?


S. L. C.: Nu. În Normandia. Sunt normandă. Normandă sută la sută. M am născut la marginea câmpului de luptă din această regiune. Apoi am mers la Paris și, acolo, l am reîntâlnit pe Vlad. Aveam un restaurant și la Paris, iar pe lângă asta, conduceam o asociație internațională a femeilor care lucrau ca chef și care aveau propriile lor restaurante. Dar asta nu are nici o importanță...


A. M.: Ba da.


S. L. C.: Spuneați că vreți să știți mai multe despre teza de doctorat a lui Vlad.


I. V.: Da, bineînțeles.


S. L. C.: Vlad și a susținut teza de doctorat la Universitatea din Geneva, în 1947. Se intitulează La politique des grandes puissances et la question d’Egypte. 1875 1882. Am găsit rezultatele examenelor sale. O să vi le arăt. Are doar bile albe. Sistemul acesta se mai folosește la dumneavoastră?


A. M.: Nu.


S. L. C.: A avut bile albe la toate examenele. A fost foarte apreciat de profesorii lui. De toți șefii lui. Nu știu dacă știți că Vlad a lucrat pentru postul de radio „Europa Liberă”.


I. V.: Da, știam asta.


S. L. C.: A fost ziarist la Paris.


I. V.: Câți ani a lucrat acolo?


S. L. C.: Oh, n aș putea să vă spun precis. El a lucrat ca jurist într o casă de avocatură, la frații Archibald și, în același timp, lucra la radio „Europa Liberă”. Avea o linie cu Statele Unite. Vorbea aproape în fiecare zi. Făcea rapoarte asupra politicii franceze. A fost o muncă obositoare.


I. V.: Oare știți dacă Vlad a fost în relație cu Regele Mihai al României?


S. L. C.: În Franța? Nu știu. Din momentul în care a părăsit România, Vlad a trăit retras. Îmi spunea adesea: „Sunt în doliu după țara mea”. Dar spunea că mama lui și Petre Logadi erau în relații destul de apropiate cu Carol al II lea și doamna Lupescu. Se pare că jucau cărți împreună. Vlad nu avea relații cu astfel de cercuri. Nu voia așa ceva. Altceva îi lipsea.
          Știți, după ce s a produs schimbarea de regim la dumneavoastră în țară, au venit la noi mulți români, oameni importanți, personalități. Îi spuneau: „Hai, adu o pe Simone în România!”, iar el le răspundea: „Asta nu mai e România mea”.


A. M.: Da. Sunt mulți români, plecați de ani și ani din țară, care, după 1989, au refuzat să se mai întoarcă, evocând același motiv. De exemplu, nici Cioran, nici Eliade și nici Ionescu nu au mai vrut să vină în România.


S. L. C.: Vlad i a întâlnit pe Cioran și pe Ionescu. Să vă spun ceva. În ziua în care, în România, a avut loc ceea ce se numește „revoluția”, atunci când familia Ceaușescu a plecat cu elicopterul prezidențial, toți prietenii din împrejurimi, toate rudele au venit la noi acasă spunând: „Iată! S a terminat! Nenorocirea s a terminat”. Vlad a refuzat atunci să iasă din biroul său și să vină să petreacă. A deschis doar ușa, la un moment dat, și ne a spus: „Nu e așa de simplu precum credeți”. Dar, în ziua aceea, noi am continuat să mâncăm stridii, să bem vin și să ne bucurăm. [După câteva clipe de tăcere, doamna Caragiale a continuat:] Am pregătit niște fotografii foarte frumoase. Le veți vedea. Și, de asemenea, scrisorile mamei lui Vlad. Cred că veți putea găsi în ele multe lucruri interesante. Eu nu vorbesc românește. Nu citesc în limba română, dar cred că ceea ce spune Tușki acolo poate clarifica, în mare măsură, ce s a petrecut cu Vlad.
          Vreau să vă spun ceva. Vlad a fost victima acestei situații. Își adora țara. De aceea a fost întotdeauna în doliu după țara sa. Aici, la Busset, și a petrecut, însă, cei mai buni ani din viață. A fost foarte iubit de oameni. Toți îl iubeau, iar el iubea locul ăsta, regiunea. A fost fericit aici.
          Vlad a avut o înmormântare extraordinară. Au fost și catolici și ortodocși, care au venit să cânte. A fost magnific! A avut o înmormântare magnifică în bisericuța asta mică din satul nostru. Au fost foarte mulți la înmormântare. Nu neapărat dintre cei mai bogați. Au fost mulți oameni simpli – grădinari, țărani – care îl iubeau foarte mult.
          Eu l am adorat. Am avut o venerație pentru acest om. De aceea vă doresc mult succes în ceea ce faceți și bravo, domnule profesor! Îi îmbrățișez pe toți românii!
          Și aș mai vrea să vă spun ceva. Eu cred că sunteți manipulați de cineva!


I. V., A. M.: Cum așa?


S. L. C.: Știți, împreună cu Vlad, am participat, după moartea Monseniorului Ghica la o ceremonie omagială în memoria lui. Eu sunt foarte credincioasă. Și în fiecare zi, când mă rog, îl rog și pe Monseniorul Ghica să mă ajute să am o zi bună, să fac lucruri bune. Și eu cred că el v a îndreptat spre mine.


A. M.: Cine știe?


S. L. C.: Fără nici o îndoială!

[Apoi, doamna Caragiale, s a ridicat și ne a făcut semn să o urmăm. Ne a condus în camera de lucru a lui Vlad unde, pe masă, erau, deja, rânduite cu grijă documente, fotografii, manuscrise.]


I. V.: Spuneați că Vlad a lucrat și pentru biroul de avocați Archibalde.


S. L. C.: Da, doi trei ani, ca jurist. Dar a plecat. Nu dorea să mai lucreze acolo. [Arătându ne un paravan, doamna Caragiale a adăugat:] Pe tapiserie sunt reprezentați împărați. Mari împărați.


I. V.: Cred că unul e August Octavian.


S. L. C.: Cred ca da. Soțul fiicei mele i a înrămat desenele astea [a spus doamna Caragiale, indicând spre câteva gravuri atârnate pe perete]. Ginerele meu îl iubea foarte mult pe Vlad. Țineau mult unul la altul. Se distrau bine împreună. Povesteau de unele de altele...


I. V.: Bustul ăsta o reprezintă pe Marie Antoinette?


S. L. C.: Se poate să fie ea. E o teracotă frumoasă! Lui Vlad îi plăceau lucrurile frumoase.


A. M.: De la Busset la Vichy mergeți întotdeauna cu mașina?


S. L. C.: Da, cu mașina. Eu conduc. Lui Vlad nu i plăcea să conducă. Avea permis de conducere, dar cred că nu a condus niciodată. Nu voia.


A. M.: Nu există un alt mijloc de transport?


S. L. C.: Există ceva. O formă de abonament... Noi folosim mașina. Mie îmi place să conduc. Nu de mult am fost într o călătorie. Pot să fac și 500 de km. Iar Vichy nu e departe. E la doar paisprezece kilometri. Ați văzut orașul? E foarte frumos, nu? Michel, domnul care v a adus de la gară, nu v a arătat vilele acelea frumoase „Napoleon III”? Sunt multe vile frumoase în acest stil. Vichy ul a fost, de fapt, construit de către Napoleon al III lea. Oh, să vă spun o poveste amuzantă. Napoleon al III lea avea o prietenă englezoaică și, înainte ca el să se căsătorească, ea l a ajutat foarte mult pentru că el nu era bogat. Prietena aceasta a lui i a dat foarte mulți bani. Apoi, după ce s a căsătorit, Napoleon al III lea a venit la Vichy și, pe când se plimba pe aleile parcului, a apărut un cățeluș care i a sărit drept în brațe. Acest cățel era însoțit, se pare, de o doamnă blondă, englezoiacă... Atunci, împărăteasa Eugénie a spus: „N am să mai calc în veci pe aici!” Amuzantă, povestea asta cu cățelușul. Ha, ha! I a sărit direct în brațe... Ce ți e și cu animalele astea! Nu i așa, Lancelot? [i se adresă doamna Caragiale noului nostru prieten, care ne însoțise ca o gazdă bună și în biroul lui Vlad]. Vă plac animalele?


A. M.: Da.


S. L. C.: Și Vlad iubea animalele. Am avut un câine, Chichi. Vlad l a iubit enorm. Multă vreme, după ce a murit Chichi, nu am mai avut câine. Dar, într o zi, pentru a i face o bucurie lui Vlad, Paul Monnet și cu mine ne am înțeles să i găsim un alt câine. Vlad ne a auzit vorbind despre acest lucru și ne a spus: „Nici nu poate fi vorba! E prea devreme. Sunt în doliu după Chichi. Nu vreau un alt câine”. Noi am așteptat ce am așteptat, apoi, într o zi ne am dus cu Paul după câine și l am adus aici. Era o cățelușă adorabilă, frumoasă, albă, cu blana netedă, avea doar niște pete negre la piciorușe. Vlad ne a văzut intrând pe poartă. A văzut câinele și ne a strigat de sus, de la fereastra camerei sale: „Ah! Niciodată n am să accept câinele ăsta! Niciodată, niciodată! De altfel, nici n o să cobor să mănânc la prânz. Nu vreau să văd câinele ăsta. Habar n aveți cât l am iubit pe Chichi!”. Abia a doua zi a coborât să vadă cățelușa. Așa era el. Era fidel și față de animale. În schimb, copiii îl nelinișteau. El n a avut copii. Mi a spus că dacă ar fi avut copii, ar fi înnebunit. I ar fi fost îngrozitor de frică pentru ei – să nu cadă, să nu se accidenteze, să nu fie bolnavi... Mi a spus: „Nu aș fi putut avea copiii!”


I. V.: Asta i se trage de la bunicul său.


A. M.: Se pare că bunicul său era terorizat de teama de boală, fapt pentru care nu i a dat pe nici unul dintre copiii săi la școală. Au fost educați acasă.


S. L. C.: Vlad era la fel. Se pare că atunci când mergea la școală, cei ai casei erau neliniștiți pentru el. A făcut varicela la douăzeci de ani... Vlad mi a povestit ceva incredibil. Trebuie să v o spun și pe asta! Pe când stăteau la Berlin, Tușki s a dus într o zi la cinema. Se pare că în filmul respectiv apărea un tren, care sosea în vitează, producând un efect puternic asupra spectatorilor. O cunoștință, care tocmai se afla în vizită la ei, îi povestea, entuziasmată, lui Ion Luca chiar despre acel film în care trenul apărea în mare viteză. Ion Luca ar fi sărit în picioare strigând: „Tușki e acolo! O să fie zdrobită de tren!” și s a dus la cinematograf după ea. Oh, Ion Luca își iubea copiii!
          Vedeți, Vlad avea tot felul de povestioare din acestea bizare, hazlii, aproape copilărești. Mă făcea să râd. Râdeam mult împreună. Avea încredere în ceea ce i se spune. Credea în oameni. Avea o naivitate, un fel al lui de a se mira de ceea ce aude. Spunea: „Nu i posibil! Chiar așa?” sau „E chiar adevărat? Nu, nu e posibil!”. Iar cei cu care stătea de vorbă erau foarte mulțumiți pentru că se simțeau ascultați. Știți cum e în viață. Nimeni nu te prea ascultă... Poate făcea asta și ca să fie lăsat apoi în pace... Nu știu.


I. V.: În acest caiet e o parte din romanul său L’Éxilé de soi même. E deja bătut la mașină.


S. L. C.: Ah, da. El singur își bătea la mașină manuscrisele. Oh, dar asta îmi aduce aminte, iarăși, de o altă poveste... Mai demult, Vlad cunoscuse o doamnă... o domnișoară... dintr o familie de bancheri genevezi. Se pare că Paul îi făcuse cunoștință cu ea. O chema Marcelle. Și această Marcelle ținea morțiș să l trimită pe Vlad la un curs de dactilografie, spunându i că era foarte la modă și arătându i toate avantajele pe care le ar fi avut dacă ar fi știut să bată la mașină. Vlad s a lăsat convins și s a dus la acest curs. Acolo, s a trezit între copiii de doisprezece cincisprezece ani... El, care v am spus că avea cam un metru nouăzeci, s a așezat la o măsuță, lângă ceilalți copii. După o vreme, profesorul a spus: „E recreația! Copii, ieșiţi din clasă. Aveți cincisprezece minute la dispoziție”. Aceasta a fost scăparea lui Vlad. A ieșit, a sărit gardul școlii și dus a fost. Nu s a mai reîntors în veci la acel curs. Și nu mă mir nici de faptul că nu s a căsătorit cu acea domnișoară care voise să l transforme într un dactilograf. Ha, ha, ha! Ah, râdeam mult cu el....
          Știți, au trecut nouă ani de când a murit, dar e ca și când ar fi murit ieri. Și, știți, în timpul nopții îi simt, de două trei ori, mâna pe umărul meu...
          Ah! Martha! Să v o prezint pe Martha Lewis, artistă vizuală, (ne spune doamna Caragiale, făcându i semn acesteia prin geamul ușii camerei în care ne aflam). E soția profesorului Alec Stone, adaugă amfitrioana. Sunt prietenii noștri din America. Vin la noi de foarte multă vreme. Dânșii sunt din România, au venit să afle mai multe despre Vlad și să scrie despre el [o lămurește Simone pe Martha. Apoi, într un mod aparte, în care doamna Caragiale știe să dea ordine, făcându l pe cel în cauză să se simtă responsabil și, totodată, măgulit că a fost ales pentru respectiva sarcină, a adăugat:] Ție, scumpa mea, îți va reveni o sarcină foarte serioasă în această seară: aceea de a decora acele babas au rhume, care sunt deja gata. Dar înainte de asta, o să te rugăm să te duci sus și să ne mai aduci un teanc din manuscrisele lui Vlad. Hai, du te repede, draga mea! [Martha dispare pentru câteva minute, iar doamna Caragiale continuă:] Vă spuneam că în fiecare noapte visez... sau simt că Vlad îmi pune mâna pe umăr. Și asta, de două trei ori. Ei bine, să vedeți ce vis am avut! Un vis incredibil! L am avut cam acum un an. Am visat că intrasem într o instituție, care semăna cu o arhivă. Acolo era un funcționar, care a venit și m a întrebat, răstit: „Ce doriți, doamnă?” I am răspuns: „Caut documentele familiei Caragiale” – ah! Ion, acum îmi dau seama că erați dumneavoastră! Așadar, căutam documentele familiei Caragiale. „Dar în ce calitate ați venit să le căutați? Cine sunteți dumneavoastră ca să faceți asta?”, mă întreabă funcționarul, în continuare. Îi răspund: „Sunt soția lui!” Și atunci zice: „Ah, sunteți soția lui. Bine” și pleacă. După o vreme, se reîntoarce cu o cutie de lemn. O cutie din lemn prețios. Îi deschide capacul, iar înăuntru văd un crucifix de aur, destul de mare. Acesta a fost visul.


A. M.: Straniu. Interesant.


S. L. C.: Da. I am vorbit și preotului de aici din sat despre acest vis. Mi a spus că visul ne anunță, probabil, că Vlad a ajuns în portul cel bun, că e bine acolo unde e, că a ajuns acolo unde trebuia să ajungă. Visez adesea cu Vlad. De trei patru ori pe săptămână... [Martha revine cu manuscrisele. Ne zâmbește, le așează pe masă apoi se grăbește să își împlinească celelalte îndatoriri.] Da, visez adesea. Și întotdeauna e bine. Întotdeauna îi simt mâna pe umăr. Îl iubesc foarte mult. L am iubit atât de mult! L am iubit atât de mult! Era atât de bun cu mine. Îmi era atât de bine cu el! Deseori îmi spunea că sunt frumoasă. Da, îmi spunea asta...
          Știți, tristețea vieții mele e că n am putut fi cu el când a murit. O să vă povestesc. Cam cu o săptămână înainte de moartea lui, am avut un accident de mașină. Grav. Mașina s a făcut praf. Noroc că era un Mercedes solid. M am ales cu un traumatism, dar am venit acasă, iar lui Vlad nu i am spus nimic. După câteva zile, când a plecat la spital, cu ambulanța, luasem o altă mașină pe care o închiriasem între timp. Eu mergeam cu mașina în urma ambulanței în care se afla el și o persoană pe care o angajasem ca să se ocupe de el, să fie tot timpul lângă el. Atunci când am ajuns la spital, eu nu mai puteam nici să șed, nici să stau în picioare, nici chiar întinsă pe targă. De cum mă puneau, alunecam, cădeam. Era, probabil, o reacție în urma traumatismului pe care îl suferisem. Doctorii au vrut să mă interneze și pe mine. Le am spus că nu pot rămâne, pentru că lăsasem casa deschisă și trebuia să mă reîntorc să o închid, dar că aveam să încerc să mă așez lângă Vlad. Unul dintre doctori m a oprit și mi a spus: „Nu acum”. O altă persoană care venise cu mine mi a spus că era mai bine să mergem acasă și că o să ne întoarcem la spital mai târziu. Așadar, am plecat, dar odată ajunsă acasă, timp de opt zile, nu am mai putut nici să șed, nici să merg. N am mai putut merge la spital să i spun „la revedere”, atunci când era pe patul de moarte. N am putut să l îmbrățișez, să l sărut. N am putut să i spun nimic. Nu am fost acolo când ar fi trebuit să fiu. În 31 august, după amiaza, la ora 17, mi au adus mașina cu care avusesem accidentul. La ora 23 mi s a spus: „A murit”. Iar eu nu eram lângă el. Da... Nu pot uita asta. Este îngrozitor. Nu am fost acolo unde ar fi trebuit să fiu. Toți au încercat să mă liniștească spunându mi: „Dar, el știa foarte bine că nu puteați fi acolo. Dumnezeu știe asta. Nu e din vina dumneavoastră. Erați bolnavă”. Dar el ar fi avut nevoie de mine. Nu am fost acolo. N am putut să mă duc să l văd decât în ziua în care l au pus în sicriu, la morgă. Da... Dar îmi spunea că sunt frumoasă....
          Oh, da, da, da, toate astea sunt pentru profesorul nostru drag! [doamna Lemaire Caragiale se uită la Ion Vartic, care este afundat între hârtii și fotografii. El îi întinde mâna arătându i o fotografie.]


I. V.: Acesta e Vlad, tânăr?


S. L. C.: Da, e Vlad. Pe vremea aceea se căsătorise cu o femeie cu mult, cu mult mai în vârstă decât el. Ea îi promisese că îl va ajuta să și facă actele necesare pentru a rămâne în Franța. Era traducătoare șefă la UNESCO. O chema Elsie. Era englezoaică. Toată lumea zicea: „Vlad s a căsătorit cu guvernanta lui”.


A. M.: Știți că și Mateiu s a căsătorit cu o doamnă mai în vârstă cu 25 de ani decât el?


S. L. C.: Vlad spunea că era o doamnă bine.


A. M.: Da. Era frumoasă, cultivată.


S. L. C.: Își căutau mama... Vlad s a căsătorit cu femeia care l a ajutat să și primească actele. Era, cu toate astea, o femeie uimitoare. Ea a lucrat la diverse ambasade. În Turcia se căsătorise cu un atașat militar. Cel mai frumos bărbat din ambasada Angliei din Turcia! Dar cum bea mult, a murit destul de tânăr. Elsie avea simțul umorului. O dată ne povestea că, venind din Turcia cu trenul, după moartea soțului ei pe care îl incinerase acolo, pusese cutia care conținea cenușa defunctului deasupra locului ei din compartiment. Pe tot parcursul călătoriei suferise de niște mâncărimi cumplite al căror motiv nu l înțelegea. Abia la sosire, coborând din tren, a văzut că acea cutie, în care fusese cenușa soțului ei, rămăsese goală...
          Așadar, Elsie se căsătorise cu cel mai frumos bărbat din ambasadă. Apoi cu Vlad, care era foarte arătos. Incredibil! Ea era mică, urâțică, știți, genul acela de mică învățătoare englezoaică... Dar era foarte drăguță, simpatică. Era foarte, foarte drăguță. Eu am ajutat o puțin, spre sfârșit. Și a încheiat viața la sora mea. Cumnatul meu avea o casă, era doctor. Elsie era drăguță, dar bea mult. Și îl făcea și pe Vlad să bea. Cei care îi cunoșteau spuneau: „Doar alcoolul ține menajul ăsta”. Știți, ăsta e un obicei dobândit prin ambasade – seara, când se întâlneau funcționarii, „un petit drink”...


A. M.: „Un petit drink”...


S. L. C.: Da, da. Era drăguță. Dar nu știu cum făcea că se mărita cu toți flăcăii cei mai frumoși care treceau pe lângă ea.


A. M.: Un scenariu asemănător cu cel al lui Mateiu. Mă refer la căsătoria lui cu o persoană mult mai în vârstă.


S. L. C.: Da, am mai spus o: își căutau mama. Dar la Vlad mai era ceva. Nu voia concurență. Nu voia să aibă o femeie prea frumoasă, prea bine. Trebuia să fie mai ștearsă... dar cred că îl plictisim pe profesor cu aceste discuții. Oare ce a mai găsit profesorul nostru?


I. V.: Am găsit niște capitole disparate: „ Hans”...Și apoi „La présence de l’absent”, „Edith 1” și „Edith 2”. Și am mai descoperit ceva interesant: Vlad scrie în franceză, dar multe din adnotări, mai ales propriile sale aprecieri față de ceea ce scrie, le face în română. Aici, de pildă, scrie de mai multe ori ”grozav”. Îi place acest cuvânt. Scrie: „Însemnări grozave pentru concluzii” sau, dincoace: „Însemnări grozave pentru «Concubinage»”.


S. L. C.: „Concubinage”? Nu mi a vorbit niciodată despre acest capitol...


I. V.: Apoi, se pare că pasajele subliniate cu portocaliu sau cu galben sunt cele pe care vrea să le păstreze. Și am mai găsit o foaie pe care a scris și care poartă o siglă...


S. L. C.: A! Este sigla asociației pe care o conduceam. V am spus că aveam o asociație internațională a femeilor care se ocupau de gastronomie. În anii aceia, în Franța, doar bărbații erau „chef”, doar bărbații aveau emisiuni la televizor. Cu toate acestea, femeile găteau mai bine. Bucătăria pe care o fac femeile e o bucătăria tradițională – e modul de a găti al mamelor, al bunicilor... Eu am luat apărarea femeilor și împreună cu câțiva reporteri și ziariști am făcut această asociație, care a ajuns să numere 150 de femei, din 15 țări. Am organizat mari călătorii împreună cu aceste femei. Unele au plecat să gătească în Japonia. La aniversarea Revoluției franceze, unele dintre ele au făcut o masă „bleu, blanc, rouge” în Massachussets, altele în Elveția. Erau în această asociație femei care lucrau foarte bine. Toate aceste femei erau și proprietare ale restaurantelor pe care le conduceau. Îmi amintesc de una dintre ele, care venea din Nord... Avea cincizeci de ani și nu luase niciodată trenul de una singură. Oamenii nu sunt la fel, peste tot...
          Acum, lucrurile s au schimbat.. Acum e mai bine. Femeile au locul lor. În Franța, femeile sunt cele care au gătit întotdeauna. Și acum, de cele mai multe ori, când unui mare bucătar i se ia un interviu, el spune: „Oh, bunica! Ce bine gătea bunica! Nu reușesc să fac ceea ce făcea ea.... Gustul era deosebit”... Deci, vedeți că tot despre femei vorbesc și ei, despre o bucătărie a femeilor. De altfel, în 29 iulie, va veni aici o ziaristă de la Le Monde, care vrea să scrie o carte despre aceste femei. O voi ajuta.


I. V.: Ne ați spus că atunci când l ați întâlnit prima oară pe Vlad, în 1969, era foarte bolnav, că avusese probleme cu plămânii. A mai fost bolnav de atunci, era o persoana bolnăvicioasă?


S. L. C.: Boala făcea parte din viața lui Vlad. Cel puțin până să vină aici, la Busset, împreună cu mine.


A. M.: În ce sens boala „făcea parte din viața lui Vlad”?


S. L. C.: Boala îi permitea să se protejeze. Era o scuză pentru a nu merge acolo unde nu voia să meargă. era un refugiu.


I. V.: Răsfoind acest caiet în care Vlad a dactilografiat prima parte din L’Exilé de soi même am dat chiar peste niște pasaje în care Alcée își descrie stările de boală, momentele în care se simte rău. Devine tot mai clar că acest Alcée e Vlad. Nu?


S. L. C.: Da, foarte probabil. În 1979, când ne am reîntâlnit, avea foarte des stări proaste, de boală. Când trebuia să se întâlnească cu membri ai familiei mele sau cu prieteni, se îmbolnăvea. Era bolnav. Nu putea veni. Desigur, cu timpul, lucrurile s au schimbat, din momentul în care el a început să se simtă în largul lui, să se simtă în siguranță, să aibă încredere în mine. Ajunsese chiar să mi atribuie calități pe care nu cred că le am. Și asta doar pentru că, bănuiesc, că a mă vedea în acest fel îl făcea pe el să se simtă puternic. Dar e clar că boala a fost pentru el un refugiu. Suferea de o „boală refugiu”.


A. M.: Iar din acest „refugiu” el putea fi spectator, observator. Aș fi curioasă să văd ce conține capitolul care se numește „La présence de l’absent”.


S. L. C.: Boala îl ferea de implicare. Da.


I. V.: Există la el o tendință de retragere, aș spune chiar de recul într un stadiu al vieții intrauterine. Chiar pe prima pagină a romanului său apare sugestia acestei retrageri într o stare „de dinainte de viață” și, bineînțeles, este evocată Ea, mama lui. Se simte aici, puternic, acea obsesie pentru prezența mamei lui, rămasă într o altă țară...


S. L. C.: Oh, da! Își adora mama. Vlad trăia momente de nostalgie intensă, după care survenea o stare de boală.


A. M.: Am aruncat o privire peste scrisorile pe care Tușki i le scria lui Vlad. Aproape toate încep cu aceleași formule: „Iubitul meu”, „Copilul meu mult dorit”, „Nespus de doritule” etc.


S. L. C.: Cum nu citesc românește, nu le am putut descifra, dar ceea ce mi spuneți nu mă surprinde.


A. M.: Am mai găsit aici, pe masă, o vedere pe care Tușki i o scrie unei doamne pe nume Andrée Aron, din Paris, și am fost surprinsă de anumite cuvinte pe care le folosește în legătură cu Vlad. Ea îi spune acestei doamne Aron: „Je te remerçie d’avoir adopté mon petit Vlad” (s.n.), deși bănuiesc că, atunci, Vlad trebuie să fi avut peste cincizeci de ani... Apoi: „Je suis très contente que vous le dorlotez, mais ne le gâtez pas trop”. Or, cuvinte ca „gâter” sau, mai cu seamă, „dorloter” s ar potrivi unor bebeluși, unor copilași, nu unui bărbat în toată firea.


S. L. C.: Fără a fi rea, vreau să vă spun că eu consider că Tușki îl infantiliza pe Vlad.


I. V.: Eu cred că și Tușki era puțin copilăroasă.


S. L. C.: Acest lucru trebuie că i se datorează tatălui ei.


I. V.: Tușki și a păstrat de a lungul întregii sale vieți această latură copilăroasă. Presupun că Logadi a fost un protector pentru ea.


S. L. C.: Oh! L’Ovibos! Așa îi spunea Vlad, care nu îl putea suferi.


I. V.: Poate pentru că „l’Ovibos” a fost un tip pragmatic, un burghez foarte pragmatic, dar care a știut să o protejeze pe Tușki.


S. L. C.: Vlad spunea, însă, că Logadi îi pretindea mult lui Tușki – să se îmbrace elegant, să iasă în lume, să fie strălucitoare, ca să îl valorizeze pe el în societate.


A. M.: Vorbeam adineaori de Andrée Aron. Cine este Andrée Aron?


S. L. C.: Și cu Andrée e o întreagă poveste. E un personaj extraordinar! Se trăgea dintr o familie simplă, de mici comercianți. Era însă foarte talentată și îndemânatică. Făcea mici obiecte decorative. Mai ales din mătase. După o mare decepție în dragoste și un mariaj ratat, a întâlnit un bărbat remarcabil, fin, artist, care se numea Aron. Era evreu, era un mare colecționar și avea, la Paris, o casă cu cinci etaje în care locuiau și lucrau meșteri argintari. După ce Aron a murit, această casă i a rămas soției sale, Andrée. Iar Andrée, la rândul ei, i a lăsat casa moștenire lui Vlad. Întreaga casă, cu excepția doar a unui apartament, ce aparținea deja unui tip care era kinetoterapeut. A fost o poveste teribilă. Trebuie să v o povestesc și pe aceasta.
          Vlad avea, deci, acest testament, scris chiar de Andrée Aron, în fața lui. Vlad era menționat ca fiind executorul ei testamentar. Andrée Aron își donase corpul pentru cercetări medicale. La una sau două luni după moartea ei, kinetoterapeutul a contestat testamentul făcut în favoarea lui Vlad, pretinzând că are și el un testament, care îl făcea pe el moștenitorul întregii case. Vlad a spus: „Nu se poate! Abandonez”. Atunci, a fost un moment în care m am apropiat de el. L am întrebat: „Vlad, mi ați spus că această femeie și a făcut testamentul în fața dumneavoastră. Este chiar adevărat?”. „În fața mea”, mi a răspuns el și a continuat: „Ea i a dat un apartament kinetoterapeutului de la etaj, iar pe mine mă declara «legatar universal»”. „Sunteți sigur de asta?”, l am întrebat încă o dată. „Pentru că, în acest caz, începând de acum, vă voi apăra”, i am spus. Aveam un avocat foarte bun, care a început prin a analiza testamentul kinetoterapeutului. Dar, între timp, s a mai întâmplat ceva. Judecătoarea care instruia acest caz îl detesta pe Vlad. Totul începuse într o zi când Vlad, discutând cu ea, în loc de a spune „kinetoterapeut”, referindu se la barbatul care contesta testamentul, spusese „masseur”. Judecătoarea l a apostrofat – „Carevasăzică disprețuiți oamenii?”, i a spus ea – și a cerut ca textul să fie reanalizat. Concluzia la care ea a ajuns a fost că textul lui Vlad era fals, iar cel al kinetoterapeutului era adevărat.
          A fost oribil! Vlad era umilit de către un excroc. Înțelegeți? Avea aerul unui bandit, care făcuse un testament fals. dar, dintr o dată, eu am avut o iluminare! M am uitat la data de pe testamentul celuilalt bărbat. Întâmplarea face că între redactarea testamentului lui Vlad și cel al celuilalt bărbat, Andrée a suferit o operație la ochi. Nu vedea decât cu un ochi, iar acum îl operase și pe celălalt. Din cauza asta, Andrée nu mai putea scrie drept. De fapt, ceea ce scria era ilizibil, pentru că era aproape oarbă.
          L am căutat pe oftalmologul care îi făcuse operația și acesta a venit ca martor la proces, confirmând că ea nu ar fi putut scrie textul testamentului deținut de kinetoterapeut. S a recurs la o nouă analiză a textelor de către un alt grafolog, care a conchis că testamentul lui Vlad era cel adevărat. Bineînțeles că așa era, din moment ce acest testament fusese făcut sub ochii lui Vlad!. Dar nici asta nu mai conta pentru el. Fusese gata să abandoneze tot.


A. M.: În ce an se petrecea acest lucru?


S. L. C.: 1982, poate 1983. Și îmi amintesc că am plecat pe jos, din rue Vaneau, unde stătea Vlad, către avocatul meu – maître Spinoza, în rue Wagram. Vlad nu știa de ce fusese convocat de această dată. Ei bine, i a zis: „V am chemat pentru a vă spune că sunteți un om cinstit, Vlad Caragiale. Nu ați mințit. Testamentul este al dumneavoastră. Vă aparține”. După asta, Vlad a răsuflat ușurat și a spus: „În fine... Bun. Acum nu mai am aerul unui bandit”. Dar dacă eu nu eram lângă el, ar fi preferat să abandoneze totul în loc să lupte.
          Elsie nu îl ajuta. Nici nu putea. Pe atunci era, deja, foarte în vârstă. Fiind englezoaică, nici nu cunoștea bine legile franceze.
          Pentru Vlad povestea asta a fost ceva oribil. În consecință... s a îmbolnăvit și a dispărut pentru multă vreme. A dispărut... Poate că toată această poveste i a reamintit o altă poveste dintre bunicul său și Mateiu, legată tot de un testament. Nu știu. El nu mi a vorbit niciodată despre asta, dar poate că se gândea la acest lucru. Poate din această cauză voia să abandoneze totul și să nu se lupte.


A. M.: Ceea ce e foarte clar e că, pentru el, boala era un refugiu.


I. V.: Boala e o prezență în familia Caragiale. Bunicul se temea de boală, era chiar ipohondru. Matei avea depresii. Vlad cultiva boala ca pe un refugiu. Ce straniu!


S. L. C.: Dar aici, nu a mai fost bolnav. Îi iubea pe oamenii din jurul lui. Majoritatea erau oameni simpli. Și ei îl iubeau.


A. M.: Cred că se simțea protejat aici.


S. L. C.: Protejat, da. Discuta mult și cu nepotul meu, Jerôme. Copiii mei îl adorau. Fiul meu, care este inginer informatician și trăiește în Canada, dar și copiii lui, care au 18 și, respectiv, 20 de ani acum, îmi spuneau la fiecare întâlnire: „Îți mulțumim că ne ai dat prilejul să îl cunoaștem pe Vlad”.


I. V.: Da?


S.L. C.: Da. „Îți mulțumim că ne ai dat prilejul să îl cunoaștem pe Vlad”, așa spuneau. Atunci când Vlad a murit, fiul meu Patrick, și a cerut câteva zile libere, a cumpărat un bilet de avion, care a costat mult mai scump ca de obicei, iar a doua zi a fost aici. „Trebuia să fiu aici”, mi a spus el. Îmi zicea adesea: „Îți mulțumim pentru că am putut să l cunoaștem pe Vlad, pentru că el ne a arătat calea pe care să mergem”. De aceea doresc să vă cer un singur lucru: aș dori ca toate aceste documente să fie protejate. Nu vreau ca cineva să și le însușească. În voi am deplină încredere, dar toate aceste lucruri trebuie protejate. Aș vrea ca ceea ce a scris Vlad să fie respectat, să nu fie răstălmăcit. Vreau ca imaginea lui Vlad să fie protejată.


I. V.: Ați fi de acord ca o selecție din aceste fotografii, documente, scrisori și manuscrise să fie publicate într o revistă literară?


S. L. C.: Da. Nu e nici o problemă. Deoarece Vlad a avut o viață, de fapt, distrusă, ceea ce mă interesează pe mine este ca cineva să vorbească despre ceea ce a făcut, despre munca lui, despre faptul că a vrut să facă ceva și despre faptul că a fost un bărbat cinstit, magnific.


I. V.: Aceasta este și intenția noastră. Să completăm tabloul de familie al Caragialeștilor cu imaginea reală a lui Vlad.


S. L. C.: Îi puteți întreba și pe alții. Toți cei care l au cunoscut vă vor spune ceea ce v am spus și eu pentru că Vlad era foarte iubit. Îl iubeam foarte mult. Dar așa cum vă mai spuneam, Vlad se înșela asupra mea, atribuindu mi calități pe care nu le aveam. Îmi spunea: „Dar, Simone, cunoașteți lucruri incredibile!”. Uneori ascultam muzică, iar Vlad mă întreba: „Ce instrument o fi acesta?”. „Un oboi”, îi răspundeam. E drept că făcusem puțin pian în tinerețe, dar nu pot spune că sunt o cunoscătoare în ale muzicii. Dar Vlad era uimit și îmi zicea, cu admirație: „În mod hotărât, știți foarte multe!”
Voia cu orice preț să mi pună o aureolă. Asta îl ajuta. Și poate, că, până la urmă, nu s chiar așa prostuță.


A. M.: Cred că cea mai mare calitate a dumneavoastră este aceea de a-l fi făcut pe Vlad să se simtă în siguranță. Iar din momentul în care a avut acest sentiment s a simțit...


S. L. C.: ...mai bine


A. M.: Cred că aici, Vlad a început o nouă viață.


S. L. C.: Toți spuneau, aici, asta.


A. M.: Ați făcut foarte mult pentru Vlad.


S. L. C.: Da, sunt convinsă că l am ajutat. Nu mă îndoiesc nici o clipă de asta. De altfel, când l am reîntâlnit, după ani de zile, i am spus: „Vlad, sunteți o capodoperă în pericol”. Ceea ce a fost bine – și spun asta cu toată modestia – a fost faptul că am înțeles imediat care era problema... care era problema lui. Voia să fie cu mine, dar fără să și ia prea mult avânt... Voia ca totul să se întâmple de la sine... Trebuia să fie puțin bolnav, dar nu prea tare...


A. M.: Ați fost îngerul lui păzitor, ființa vitală.


S. L. C.: Da... dar merita. Merita efortul. El merita efortul. [Doamna Caragiale a tăcut câteva clipe, a netezit cu mâna fața de masă și a spus apoi, mai mult pentru ea:] Stătea întotdeauna aici. Întotdeauna în acest loc. Dar nu era aceeași masă. Ba da! Asta era! Am adus o când lucra la desenele lui mari. Dar el era aici... În sertare, mai sunt desene de al lui.


A. M.: Vlad desena?


S. L. C.: Nu desena, colecționa... cumpăra desene, gravuri.


A. M.: Înțeleg.


S. L. C.: Colecționa mai ales desene care nu erau semnate. Încerca să le identifice după diferite amănunte pe care le descoperea. De exemplu, o mână, o anumită trăsătură... Îl auzeam strigând: „Aaah! Simone, veniți repede!”, iar eu îi răspundeam, uneori: „Tocmai fac dulceața! Soseeesc!” Mă ștergeam pe mâini și veneam. „Priviți această mână!”, zicea. „Am găsit una la fel și în tabloul mare de aici”, continua, arătându mi, entuziasmat, descoperirea pe o planșă mai mare. Era tot timpul preocupat. Căuta mereu... A! Dar am o scrisoare pe care a scris o cumnatul meu după moartea lui Vlad. Aș vrea să v o citesc... O secundă. Mă duc să o caut! [După câteva minute, doamna Caragiale, cu ochelarii așezați pe nas, revine cu scrisoarea.] Iată scrisorica pe care cumnatul meu a scris o la un an după moartea lui Vlad. Am să v o citesc: „Foarte mulți dintre noi nu lasă nici o urmă a trecerii lor pe pământ. Dar sunt alții, ca Vlad, a căror amintire nu încetează să ne obsedeze. Ce avea el în plus față de alții? Ar însemna să reducem personalitatea lui la foarte puțin, dacă am zăbovi doar asupra prezenței și șarmului său. Și, slavă Domnului, avea un șarm extraordinar! Era, în egală măsură, un om de cultură, cu vechi origini, un scriitor minuțios, aflat în căutarea perfecțiunii, un om cald, gata întotdeauna să ne întâmpine pentru a ne împărtăși descoperirile sale”.


I. V.: Un scriitor minuțios... manuscrisele sale sunt, într adevăr, pline de ștersături, corecturi, adnotări... E un scris muncit, chinuit. Și asta e o moștenire de familie. Și bunicul său, și Mateiu aveau un scris torturat.


S. L. C.: Oh! Scria, ștergea, scria, ștergea... Uneori, se termina cu multă zarvă... Era nemulțumit și apoi o lua de la capăt.


A. M.: Uitați, adineaori, printre hârtii, am găsit un plic în care era o fotografie și o bucată de hârtie pe care scrie ceva foarte semnificativ: „Cet homme pour qui le lit avait été un refuge ne le suportait plus!” Asta confirmă ceea ce discutam, ceea ce spuneați chiar dumneavoastră legat de faptul că boala era un refugiu pentru Vlad. Dar, în egală măsură, că... după anii petrecuți aici el nu mai suporta acest refugiu... Înseamnă că era... vindecat.


S. L. C.: Ăsta e unul dintre ultimele lucruri pe care le a scris. Am găsit plicul într un sertar de lângă fotoliul din salon în care Vlad stătea, la sfârșit. Trebuie să fi scris asta cam cu un an înainte de a muri. Oh! Dar trebuie să vă mai arăt ceva! Să mergem până în salon! [Ajunși în salon, Doamna Caragiale deschide geamul și ne spune:] De multe ori, lucram afară, scriam la masa aceea din curte. Vlad era așezat aici, în acest fotoliu de lângă fereastră. După o vreme, când, deja, el nu mai era, am descoperit că își gravase numele pe acest geam. Vedeți?


A. M.: Văd un „V” și un „C”.


S. L. C.: Da, ați văzut bine.


I. V.: Dar cum o fi făcut asta?


S. L. C.: Nu știu. Cu vreun obiect ascuțit... E un mesaj...


I. V.: Da, un mesaj... „Amintiți vă de mine”...


S. L. C.: Amintiri, amintiri... [Doamna Caragiale atinge inițialele gravate pe geam, apoi întinde spre noi mâna pe care poartă un inel:] A fost inelul mamei lui Vlad. Mi l a dat chiar înainte de a muri, deoarece l a ținut întotdeauna cu el. Mi l a dat cu un an înainte... Știți, mă gândesc la cele discutate și e extraordinar modul în care mi ați deschis ochii asupra vindecării lui Vlad! Da, cred că sunt, cu adevărat, responsabilă pentru vindecarea lui! Și asta, pentru că îi ofeream siguranță.


I. V.: Pentru că sunteți puternică și voluntară.


S. L. C.: Nu cred că eram mai puternică decât el. Nu îi spuneam când aveam probleme, nu îi destăinuiam toate îndoielile mele. El mă considera mai puternică. Trebuie să vă mai spun că sunt destul de mulțumită de mine. Știți, domnule profesor, când am vorbit prima dată la telefon și mi ați cerut diferite informații, m ați întrebat dacă am fotografii, documente... v am spus că, poate, cel mai bine ar fi să veniți dumneavoastră aici. Eu nu mă vedeam descurcându mă între toate aceste hârtii. Trebuia să veniți! Era singura soluție. Nu exista o altă posibilitate!


I. V.: Vă mulțumim foarte mult.


S. L. C.: Dar nu am făcut asta pentru dumneavoastră, ci pentru Vlad. Pentru memoria lui Vlad, prin intermediul unor persoane care îmi plac... care îmi plac. Niște oameni onești, care au un ideal. Domnule profesor, aș vrea să vă ofer ceva. M am gândit la această fotografie a lui Tușki. Din câte am înțeles, o iubiți pe Tușki. Aș vrea să aveți dumneavoastră fotografia asta. Vă aparține. Nu va mai fi nimeni aici... care să o privească cu dragoste... [Cu un abil viraj, care ne a scos din tăcerea uimită și încărcată de emoție, doamna Caragiale ne a invitat, zâmbind:] Ar fi cazul să mâncăm ceva! Apoi, veți avea suficient timp să cercetați toate documentele, să faceți o selecție... [Gazda noastră s a ridicat, făcându ne semn să o însoțim.] Viens, Lancelot! On va chauffer la blanquette!

25 iulie 2015, Busset

Conversație realizată de Ion Vartic și Anca Mihuț.
Traducere de Anca Mihuț

Conversație realizată de Ion Vartic și Anca Daniela Mihuț. Traducere de Anca Daniela Mihuț

Conversații cu Simone Lemaire-Caragiale

» anul XXVIII, 2017, nr. 1 (320)