Ars doloris

 

George Neagoe

 

          O  ediţie împlinită anun­ţă recentul volum Radu Stanca, Opere: scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016), îngrijit de Ion Vartic. Din câte ne dăm seama, consultând clapeta întâi, vor urma: Doti (versuri), Teatru (I-II) şi Aquarium (eseuri, cronici, proză). Este un proiect firesc, a cărui finalizare depinde şi de caracterul imprevizibil al cercetării. Intervin chestiuni aparent mărunte, care, odată semnalate, influenţează textul pregătit pentru tipar. Colaţionarea manuscriselor şi a dactilogramelor va atrage o serie de precauţii. Ar fi de semnalat un principiu filologic general pentru scrierile semnate de Radu Stanca:

„Transcrierea scrisorilor s-a realizat, bineînţeles, conform normelor ortografice actuale. Am păstrat, însă, diferenţa dintre grafia interbelică cu â (moştenită de scriitor şi vizibilă în scrisorile sale din 1948-1956) şi aceea postbelică, cu î, însuşită de el abia către sfârşitul anilor 1950. De aici, de pildă, alternanţa dintre sunt/ sînt. Am eliminat, evident, u final din anumite forme verbale (de ex. voi în loc de voiu), dar am păstrat forma feminină genitivală în -ei: marei, publicisticei ş.a. În schimb, l-am înlocuit pe s urmat de z: dezlegare, deznădejde, zbate, zbor, zbucium ş.a. Diverse particularităţi lexicale ale scriitorului au fost menţinute: clujan, complecta, contimporan, imagină, marmoră, mireazmă, nicăiri, novembre, octombre, plapomă, strein“ („Notă asupra ediţiei“, pp. 16-17).

Punând la socoteală şi pricinile financiare, observăm că publicarea epistolarului Radu Stanca–Dorina Ghibu a durat 20 de ani. Acceptăm tot mai greu realitatea că lucrurile temeinice, acelea puţine, rodesc după îndelungă răbdare. Se ştie, de asemenea, ce precauţii naşte corespondenţa intimă. Întâlnim prea multe modalităţi de exprimare a sincerităţii. Se formează nişte coduri inaccesibile pentru exterior. La un moment dat, intervin clişeele. Câteodată, trecerea vremii nu temperează reacţiile afective. Discursul amoros rămâne o ispită, în destule situaţii inconsistentă, atât pentru epistolieri, cât şi pentru cercetători. Există, dincolo de trăirea interioară încleştată, şi amănunte care aparţin biografiei literare. Asupra celor din urmă se concentrează Ion Vartic:

„În fine, încheind această scurtă prezentare, mai subliniez doar faptul că, tot ca la Jung, şi aici, Anima sau Doti este proiectată într-un înalt registru păgân, ca o zeiţă, sau într-un registru creştin, precum mireasa lui Cristos, biserica“ (p. 14).

Exegetul nu se află departe de adevăr. Din dialogul cu Doti e zămislit Euphorion, spiritul închipuit de Radu Stanca, pe urmele lui Goethe, în anii 1946-1947 ai Romanului epistolar cu I. Negoiţescu. Frumuseţea brusc ivită arde precum o făclie de Paşte. Câte emoţii prăvăleşte dorinţa logodnicului, din mai 1951, de a conlucra pentru mântuire! E o necesitate aflată în strânsă relaţie cu o posibilă traumă – mania persecuţiei:

„Noi doi realizăm o cetate de artă şi de viaţă inexpugnabilă – şi cei din jur, pentru care – singuratic – nu eram de temut, iau deja seama! Ţi-am spus aceasta şi o repet şi acum: căsătoria noastră ne va face pe amândoi învingători – şi fericiţi. Ne va da amândurora o fericire clară, plină de aerul tare al înălţimilor; ne va duce pe culmi. Ea ne va face să străbatem ca un tot deplin spre marile împliniri pe care le râvnim. Vino! Vino să începem acest urcuş“ (p. 41).

Radu Stanca e un mistic sedus de nuntire, încât neglijează mucenicia căsătoriei. El urmează îndemnul excelsior al Fericitului Augustin, lăsând deoparte datoria de a ara şi de a însămânţa ogorul. Vertijul îl cuprinde înainte de a ajunge la piciorul muntelui. Mesajele către Doti sunt chemări ale comuniunii. După invitaţia mirelui din 1951, întâlnim ultima rugăciune, expediată în preajma echinocţiului de primăvară al anului morţii – 1962:

„Vino, căci numai în venirea ta mai am nădejde.
[…]
Şi mai ales nu întârzia pe acolo. Vino, vino, vino“
(p. 215).

Uneori, iubirea lui Radu Stanca rămâne captivă, ca în poemele lui Doinaş, cu amanta-Idee. Alteori, devine lucrătoare, asumându-şi riscuri de Pygmalion, ca în Jignire de Tudor Arghezi, unde creaturii i se îngăduie să fie creator. Astfel de mişcări nu încap în sentimente. Sunt atitudini rizomatice, aşteptând clipa să răstoarne covoare de beton. Entuziasmul poate fi suspectat că ar ascunde o durere neidentificată:

„S-a coborât Dumnezeu în mine, prin tine. Şi l-am primit în mine ca într-o amforă arzândă. Flăcările mele lăuntrice s-au ridicat spre cer ca nişte braţe însetate, spre a privi coborârea veşniciei în lutul efemer. Iar veşnicia a coborât în mine, luând chipul tău – chip înalt, unduitor precum năluca boreală a soarelui, chip desăvârşit, atât de desăvârşit, încât însuşi Dumnezeu, ce l-a creat pentru a descinde în mine prin mijlocirea lui, a început să-l admire“ (p. 54).

Consistenţă lirică sau vorbirea unui spirit care nu-şi dă seama cum reacţionează? Povestea de dragoste în familie e, probabil, liantul între viaţa civilă şi profilul sufletesc. Poeziile şi căsnicia sunt definite, în aceeaşi măsură, de aşteptarea crispată. Gândul că s-ar produce fie „o întâmplare a fiinţei mele“ (Nichita Stănescu din O viziunea a sentimentelor), fie o nenorocire se dovedeşte mai agasant decât concretizarea lui. Soţii îşi consumă la distanţă mariajul, stând alternativ, unul la Sibiu şi celălalt la Cluj. Momentele de îndepărtare se prelungesc din cauze birocratice şi pecuniare. Deplasându-se la Teatrul Naţional din Iaşi, pentru a monta Unchiul Vania de Cehov, Radu Stanca îşi face un proces de conştiinţă, sporind natura exceselor pe care le-ar fi provocat, insinuând, pe 17.XII.1959, că s-ar fi născut din spiţa acelui „Burlador“ din Sevilla:

„În plus, mi-am depănat în zilele acestea toţi anii câţi s-au scurs de când suntem împreună; toate făgăduinţele pe care ţi le-am făcut şi pe care nu le-am ţinut. Nu mă simt vinovat că nu mi le-am ţinut. Vina mea e că, atunci când îţi făceam acele făgăduinţi, ştiam că nu mi le voi putea ţine. Dar le făceam, pentru ca să te pot păstra; să te pot acapara pentru mine. Poate că n-a fost corect din partea mea. În orice caz, patima pentru tine mi-a acoperit raţiunea şi acum nu mai pot cântări, dacă am făcut bine sau rău. Te las pe tine să cântăreşti...“ (pp. 157-158).

A-i lăsa dreptul destinatarei să se pronunţe asupra chestiunii echivalează, în parte, cu un gest abrupt de a fi tras la răspundere. Stările dificile, inconstante, sunt dese în corespondenţa Radu Stanca–Dorina Ghibu. Nemulţumirea şi deznădejdea apar ca urme vâscoase ale cizmelor care calcă prin ploaie, căutându-şi zona de confort la Bucureşti, Ploieşti, Timişoara, Oraşul Stalin şi Iaşi. Pretutindeni ne lovim de fermitatea literaturii, precum în anecdota cerbului mâncat de lupi, care trimite la Eminescu – Mai am un singur dor:

„Cerbul superb, cu coarne dese şi pline de măreţie, unele rupte, altele îndoite, sfâşiat, agoniza încă, când l-au adus jos, încât în cele din urmă l-au ucis pădurarii. Ce mi s-a părut mai grandios în ceea ce povestesc aceştia e că restul familiei de cerbi, căprioare, iezi au urmat convoiul bătrânului la coborâş îndeaproape şi nu s-au reîntors înapoi, oricât i-au hăituit, decât când s-a ajuns în dreptul caselor din Predeal. Întâmplarea mi se pare plină de o tragică poezie şi grandoare. Închipuie-ţi convoiul funebru al acestui împărat căzut al Bucegilor“ (pp. 114-115).

Puse la dispoziţia publicului larg, aceste binevenite Scrisori către Doti aşază un reper nou în abordarea operei lui Radu Stanca.

 

George Neagoe

Ars doloris (Radu Stanca, Opere: scrisori către Doti. Ediție de Ion Vartic. Editura Muzeul Literaturii Române, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 12 (319)