Exilat de sine însuşi

 
Vlad Caragiale

 

Capitolul I

 

          Singur, în compartimentul său, Alcée privea dispărând Vertumes şi, deodată, o licărire de Dinainte-de-Viaţă se interpuse: bătrânul cu flaşneta sa şi o melodie melancolică. Da, de Dinainte-de-Viaţă... Cel puţin, astfel numea el această bucată de viaţă primordială, vegetativă.
Într-o altă epocă, la aniversarea zilei lui de naştere, băieţandrul Alcée se simţea foarte mândru că devenea un băiat mare. Asta nu-l împiedica să încerce un sentiment pe care nu-l înţelegea încă – golul în suflet – spunându-şi că nu va mai avea niciodată vârsta pe care o avusese chiar în ajun.
Gândindu-se că-i face plăcere, invitaseră, de asemenea, şi alţi copii, dar jocurile lor turbulente ajunseseră repede să-l exaspereze. Se dusese să se refugieze pe lângă un cuplu foarte în vârstă – ea, o doamnă foarte blândă, grasă, teribil de surdă, îmbrăcată întotdeauna în negru şi mirosind a patchou­li – el, o fostă frumuseţe mumificată de ani, cu un barbişon alb-gălbui şi cu o privire sticloasă. Prezenţa lor era liniştitoare.
Dar iată că, croindu-şi drum printre invitaţi, Ea se îndrepta către el, radioasă, plină de tandreţe. I-ar fi plăcut să i se arunce în braţe, să-i spună totul. Dar ce să-i spună? Cum să exprimi ceea ce tu însuţi nu înţelegi?
Ce departe erau toate astea...


***


Un şoc îl smulse din gândurile sale. Trenul se oprise un minut în faţa unui simplu adăpost din lemn. Zăpada cădea. Nu observase încă. Apoi trenul reporni. Doi ţărani, un bărbat şi o femeie, au deschis uşa culisantă a compartimentului şi păreau să ezite. Dintr-un gest şi cu un zâmbet, Alcée i-a invitat să intre. Ei au mulţumit, s-au grăbit să-şi aranjeze bagajele şi au luat loc pe bancheta din faţa lui Alcée. Femeia rămase tăcută, cu capul aproape în întregime acoperit de un şal închis la culoare. Bărbatul, un bătrânel mic, congestionat şi mustăcios, părea, dimpotrivă, bine dispus şi dornic să înceapă conversaţia. „Nu-i frumos astăzi“, aduse el vorba, într-un final. „Nu prea“, fu de acord Alcée. Şi cum răspunsul lui îi păru puţin cam sec, şi pentru că bărbatul îi păru simpatic, a ţinut să adauge câteva cuvinte. „Şi la Vertumes ningea în dimineaţa asta“. Ceea ce nu era adevărat, dar, în felul acesta, nu avea nimic să-şi reproşeze. Nimeni nu găsea nimic de spus, pericolul unei conversaţii prelungite era înlăturat.
Alcée închise ochii. La staţia următoare, a auzit cuplul ridicându-se şi părăsind discret compartimentul.
Trenul se repuse în mişcare. Legănat de cadenţa roţilor acestuia, Alcée privea fugind în depărtare întinderile anonime. În fine, consideră că venise momentul să se întremeze puţin. Adusese cu el câteva merinde reci şi o sticlă de apă minerală. În timp ce mânca, continua să privească pe fereastră.
Peisajul se schimbase. Ţinutului plat îi succedaseră colinele împădurite. Apoi, căzu o mare umbră. Convoiul tocmai se angajase într-un defileu foarte strâmt, între versanţi înalţi. Pleoapele lui Alcée deveneau grele, încerca în van să lupte împotriva somnului. La ieşirea din defileu, i se păru că zăreşte un platou înzăpezit, acoperit de ferigi aurite. Dar viziunea i se lăsa deja prinsă în mrejele unui vis.

Trebuie că dormise mult, vreo două ceasuri, poate mai mult. Irumperea în compartimentul său a unui grup vesel de recruţi îl trezi. Întredeschise ochii; un cer fantastic de culoarea piersicii coapte fugea în sensul opus mersului trenului. Cât despre trupa de soldaţi, ea începea să ia în posesie, cu veselie, compartimentul. Alcée s-a ridicat şi s-a refugiat pe culoar. Orele alunecau imperceptibil. Zăpada începea să se albăstrească. În penumbra ce se năştea, forme diverse defilau fără încetare. Când trenul intră în gara din Oelf, chiar se înnoptase.
Cu cele două valize în mână, Alcée coborî pe peron. Un angajat al căilor ferate tocmai trecuse. El psalmodia, clătinându-şi lanterna: „Oelf, terminus – toată lumea coboară – Oelf...“.
Alcée fugi după el: „Scuzaţi-mă, puteţi să-mi indicaţi locul de unde se ia funicularul pentru Froel?“
Întrerupt din exerciţiul funcţiunilor sale, bărbatul se opri, vizibil contrariat. „Funicularul pentru Froel? Asta nu-i treaba mea. Dar funicularul dumneavoastră tocmai a plecat.“ Avea aerul foarte satisfăcut. „Trenul dumneavoastră a întârziat.“ Cu toate acestea, revenind la sentimente mai caritabile, el a sfârşit prin a adăuga: „Mai e un alt funicular, dar pleacă la douăzeci, patruzeci. Pe ăsta chiar n-ar trebui să-l pierdeţi, e ultimul...“.
S-a îndepărtat apoi, cântând aceeaşi melopee: „Oelf – terminus – toată lumea...“.
Dar nimeni nu a coborât din tren pentru bunul motiv că era deja gol.
Aerul ceţos era pătrunzător. Fulgi de zăpadă minusculi dansau în lumina artificială.
Alcée nu se mişcase şi nu ştia încă ce să facă, unde să meargă. Într-un tîrziu, privirea îi fu reţinută de o reclamă luminoasă care îi stătea în faţă de ceva vreme. „Au Bon Accueil – Café-Restaurant“. Ei bine, iată că e exact ceea ce caut, se gândi el.
Pătrunzând în sala joasă şi plină de fum, primul lucru care l-a surprins a fost aerul de reculegere al unui grup de consumatori lipiţi unii de alţii, în aşteptare, în jurul unui vechi aparat de radiotelegrafie. Dar, deja atras de sosirea potenţialului client, un tânăr chelner se îndrepta înspre el, cu un surâs amabil pe buze. Alcée i-a explicat că voia să cineze, dar nu imediat, ci cam într-o jumătate de oră. În prealabil, dorea să meargă să-şi dezmorţească picioarele. Apoi, arătându-şi cu un gest cele două valize: „Aş dori, de asemenea ...“, dar băiatul l-a întrerupt. Înţelesese deja.
Alcée a ieşit. Un drum perfect drept se deschidea în faţa lui, văzându-se, ici şi colo, lumina slabă a unui reverber. De cele două laturi ale drumului se puteau ghici grădini înzăpezite, căsuţe. Una dintre ele îi amintea de ilustraţia unei cărţi pentru copii. Se opri. O poartă tocmai se deschisese. Zări, o clipă, pe un fond luminos, silueta unui bărbat care fornăia. Apoi, poarta se închise.
„Fericitul muritor, se gândi. Are un cămin, o familie care să îl întâmpine seara, după o zi de muncă! Şi, mai ales, i se permite să-şi câştige viaţa modest, dar ce contează asta!“
O idee stranie îi trecu prin minte. „Oare îl invidiez?“ Dacă aş şti că, apăsând pe un buton magic, m-aş substitui lui, aş face eu acest gest definitiv? Răspunsul îi ţâşni îngrozit din străfund: „Niciodată!“
Oricât de bizară mi-ar părea, ideea de a renunţa la biata mea persoană mă îngrozeşte, pur şi simplu. Nu este cea mai bună dovadă că instinctul de conservare – în pofida lipsei mele reale de simpatie pentru fiinţa hibridă care am devenit – mă leagă, totuşi, de mine şi îi repugnă să mă înlocuiască?
Îşi ridică ochii. Căsuţa era tot acolo, dar farmecul ei misterios dispăruse. Se întoarse din drum.
La „Au Bon Accueil“ aparatul de radiotelegrafie retransmitea o probă sportivă, care părea să le pasioneze pe cele câteva persoane reunite. Alcée a ales prima masă care i-a ieşit în cale şi a comandat meniul. I s-a pus în faţă o supă alburie şi plină de cocoloaşe. Sfârşi prin a o înghiţi. În schimb, abia se atinse de tocăniţa din carne albă cu ciuperci şi arpagic, care urmă, plină de cocoloaşe şi ea, şi cu un gust îngrijorător.
Băiatul roşcat constată cu necaz: „Cum, asta nu vă place?
– Cum să nu, dar nu mi-e foame.
– Şi nu luaţi nici desert?
– Nu, dar, în schimb, aş lua cu plăcere încă o carafă cu vin...“

Aparatul de radiotelegrafie tăcuse. Sala se golise. Nu se mai auzea decât tic-tac-ul unei pendule mari; Alcée părea să fi uitat de tot restul lumii.
Fixa cu privirea un colţ al muşamalei şi părea cu adevărat satisfăcut. Dar, dintr-o dată, tresări, îşi consultă îngrozit ceasul. Nici o clipă de pierdut! Ceru nota în grabă, lăsând un bacşiş gras băiatului roşcat, care, în schimb, se oferi să îi care valizele. Câteva minute mai târziu, funicularul se zgâlţâi, ducându-i cu el pe Alcée şi pe o bătrână ţărancă, cu un cocoş în coşul ei de provizii.
Privea, ca fascinat, defilarea brazilor negri în lumina lunii. Dispăruseră anxietatea, vagile temeri şi, odată cu ele, tot ceea ce-i umbrise existenţa de-a lungul anilor. O platoşă de indiferenţă îl proteja, nici chiar certitudinea că sfârşitul acestei stări de graţie era aproape nu reuşea să-l tulbure. Or, ceea ce prevăzuse venise mai repede decât se gândise. Funicularul îşi încetini mersul. A urmat o scrâşnire a frânelor, o puternică zguduitură: ajunsese la Froel.
Alcée coborî pe peron, o simplă platformă de lemn. Văzând că nimeni nu venise să-l întâmpine, a decis să i se adreseze ţărăncii bătrâne, care nu vorbea decât în dialect. Cunoştinţele lingvistice ale lui Alcée, în acest domeniu, deşi foarte limitate, i-au permis să înţeleagă că hotelul „Edelweiss“ se găsea pe strada principală, la aproximativ o sută de metri distanţă. I-a mulţumit amabilei proprietare a cocoşului, fără să fie foarte atent la ceea ce răspunse ea, tot în dialect. Hotelul putea fi uşor recunoscut printre celelalte case ale satului, din cauza mărimii sale.
Un bărbat părea că îl aşteaptă în prag şi veni de îndată în întâmpinarea sa. Era domnul Süssli-Paillard, „patronul“ cum îi plăcea să i se spună. „Ce s-a întâmplat oare? L-am aşteptat pe Alcée la cină şi am început să ne îngrijorăm pentru el“. Alcée a trebuit să explice că trenul său avusese întârziere, ceea ce îl făcuse să piardă funicularul pe care l-ar fi luat în mod normal.
– Ah, ce ghinion, se lamenta Patronul, într-adevăr, ce ghinion! Apoi, adresându-se cu o voce aspră unei tinere servitoare bondoace, cu ochii negri şi cu obrajii mari şi îmbujoraţi, care li se alăturase: „Ruthi, arată-i domnului camera. E numărul 14, şi urcă-i valizele!

 

Capitolul II

Zgomote înfundate sfârşiseră prin a-l trezi din somn. Deschise ochii. Cadrul ferestrei din faţa lui îi era necunoscut. La fel şi restul camerei. Şi apoi, îşi reaminti totul dintr-o dată, plecarea de la Vertumes, călătoria cu trenul, funicularul, cocoşul în coş... Fără îndoială, se găsea deja la Froel.
Îşi puse halatul, deschise fereastra, ieşi într-un balconaş de lemn. În semi-obscuritate, forme mai clare se desenau la orizont. În sat, hornurile fumegau. Deja. Sub balconul său, omul care îl trezise continua, fără grabă, să dea zăpada la o parte. Frigul îl constrânse pe Alcée să intre. Sună. Puţin mai târziu, cineva bătu la uşa lui şi dădu buzna. Era Ruthi, tânăra servitoare care, în ajun, îi urcase valizele. O găsise nostimă şi foarte simpatică cu ditamai obrajii ei şi cu aerul ei naiv şi uluit. Temându-se să n-o intimideze, căută să-i vorbească cu o voce cât se poate de caldă. Se putea, oare, să i se aducă micul dejun în cameră? Da, era posibil.
– Bine. Atunci, aş dori nişte ceai, dar foarte cald.
Şi asta se putea.
– Ceai cu cornuri sau pemeţi, sau chiar cu pâine, pur şi simplu...
– Şi, de asemenea, cu puţin unt...?
– Da, cu unt...
– Şi cu marmeladă...?
– Da, de ce nu...
Ţinea să pară puţin pretenţios şi gata să se arate deschis la orice sugestie utilă.

Lui Alcée îi plăcea să-şi facă toaleta minuţios, fără să se grăbească. Îmbrăcat cu un mantou „loden“ verde închis, uşor uzat, dar cu o căptuşeală călduroasă, şi încălţând, pentru prima dată, nişte botine impermeabile, cumpărate la Vertumes, la sfaturile lui Paul, el se pregătea să iasă pentru a recunoaşte puţin locurile, când un obstacol neprevăzut se ivi în vestibul, în persoana domnului Süssli-Paillard, care ţinea să pălăvrăgească niţel cu noul client şi să-şi manifeste faţă de el solicitudinea. Descoperindu-i expresia prefăcută şi părul vopsit, răzleţ, lipit artistic pe un craniu lucios, Alcée se auzea răspunzând mecanic întrebărilor grăbite care i se puneau.
– Da, am dormit foarte bine.
– Nu, schimbarea de altitudine nu mi-a pricinuit nici un rău.
– Nici măcar pocnituri în urechi...? insista celălalt.
– Nici chiar asta.
Patronul păru surprins, aproape decepţionat. El ţinu, totuşi, să adauge, cu un râs sănătos, că pocniturile în ureche n-au ucis pe nimeni, dar că, decât să ai de-a face cu aşa ceva, e mai bine să te lipseşti.
Alcée era, în întregime, de părerea lui. Se apropie chiar cu paşi mărunţi de ieşire, deschise uşa şi, salutând cu mâna, evadă.
Ce bine e să poţi tăcea! Şi ce bine miroase zăpada, mai ales dimineaţa! Chiar şi acest cer incolor, acoperit cu un voal fin, avea pentru el, în acea zi, un farmec aparte.
O jumătate de oră mai târziu, el se opri în vârful unei ridicături de unde se deschidea o panoramă largă. Mai jos, putea încă să vadă Froel-ul şi acoperişul de la „Edelweiss“. Dar de ce această neplăcere ascunsă? Ezita. Trebuia să se reîntoarcă la „Edelweiss“? Dar ce avea să facă până la ora prânzului? Nu îşi pusese încă atât de clar această întrebare, care începea să-l deranjeze. În final, hotărî să-şi continue plimbarea.
Puţin mai departe, intră în pădure. Şi acolo, totul era alb, chiar şi cerul care se vedea prin desişul unor crenguţe îngheţate. Dar, în pofida eforturilor de a admira acest spectacol incontestabil frumos, plăcerea îi lipsea. „Fă abstracţie de persoana ta, Alcée. Aminteşte-ţi, ieri încă, în funicular...“
– „Da, dar ieri totul era atât de diferit! Preţ de o clipă reuşeam încă să-mi uit propria persoană, înaintam liber în necunoscut, spre un ţinut încă imaginar, pe când acum, simt că Froel-ul a devenit un cadru strâmt în care va trebui să trăiesc de acum încolo. Şi tot timpul în compania mea.
O creangă moartă gemea undeva. Şi apoi, foarte aproape de el, piuituri speriate, un fâlfâit de aripi; şi apoi, din nou, liniştea. Pasărea invizibilă zburase; doar urmele trecerii sale, o avalanşă în miniatură şi, într-un tufiş, o rămurică ce se clătina.
Reîncepu să umble, dar nu pentru multă vreme. Pădurea se oprea brusc, făcând loc unui fel de terasă naturală, înconjurată de stânci, excepţie făcând o parte unde se întindea o parapet metalic. Imposibil de mers mai departe.
Bătut în cuie, pe un stâlp, pe un panou se puteau desluşi încă câteva litere. Un „U“ majuscul, apoi un „T“, urmat, probabil, de un „Z“. Rămăşiţele unei bănci ieşeau la suprafaţă dintr-un bloc de zăpadă înnegrită. Acest loc, mai degrabă sinistru, avea aerul părăsit. Alcée mai făcu câţiva paşi şi se aplecă peste parapet. De la picioarele sale pornea o pantă rapidă. Mai departe era ceva care părea a fi o prăpastie. Alcée se aplecă mai tare pentru a vedea şi mai bine. Dar, dintr-o dată, suflă o pală de vânt. Nori de fulgi albi fugeau din toate părţile. Dacă voia să-şi regăsească drumul, trebuia să se întoarcă cât mai repede.
Ajunse la „Edelweiss“ cu întârziere, acoperit de zăpadă. Şi, de îndată, avu parte de o întâmpinare mai degrabă neaşteptată din partea domnului Süssli-Paillard. Nu mai era hotelierul mieros care, în aceeaşi dimineaţă, îl copleşise cu amabilităţi. Congestionat, cu vocea acră, arăta cu deget acuzator înspre o ladă aşezată lângă perete: „Asta, Domnule, asta nu poate continua aşa... Sunt foarte drăguţi hamalii dumneavoastră, ah, sunt foarte drăguţi; au plantat chestia asta la intrare, mi-au dat să semnez de primire şi apoi, adio, n-am văzut, n-am ştiut, descurcaţi-vă... Înţelegeţi, asta blochează trecerea.“
Iritarea îl cuprindea şi pe Alcée, dar încerca să se arate calm. „Nimic mai simplu, Dragul Meu Domn Süssli, puneţi să fie urcată în camera mea chestia asta, cum o numiţi, şi spuneţi să fie pusă lângă dulap.“ Fără a aştepta mai mult, îi întoarse spatele Patronului.
Când intră, mai târziu, în sufragerie Ruthi veni în întâmpinarea lui şi îl conduse la masa pe care avea să o ocupe de acum înainte, în vecinătatea unei răscruci cu vedere spre munţi.
Luă loc şi ceru meniul de vinuri.
Ruthi îşi rotea ochii speriaţi.
– Nu avem aşa ceva aici....
– Cum, nu aveţi vin...?
– Ba da, dar nu meniuri din acelea de care spuneţi. Noi putem doar să oferim clienţilor noştri vin Coteau des Rossignols sau din rezerva Patronului.
– După dumneata, care este cel mai bun?
– Oh, cele din rezerva Patronului. Acelea sunt cu adevărat extra, dar sunt şi mai scumpe. Se vând în sticle de un litru sau de jumătate de litru...
– Ruthi, am încredere în dumneata. Din moment ce spui că rezerva Patronului este extra, aleg sticla de un litru.
Încerca să surâdă, simţind totodată că, în adâncul lui, anxietatea îi revenise. Ce-o să facă el aici, zi după zi? Îşi pusese, pe jumătate, această întrebare, însă doar vag, în timpul plimbării de dimineaţă.
Câteva minute mai târziu, Ruthi revenise şi clătina în aer preţioasa sticlă. Pe bună dreptate, să o găseşti într-o pivniţă prost luminată, nu era puţin lucru.
 
Alcée mânca cu sârg şi bea cu înghiţituri mari. Se simţea, deja, mult mai bine!
„Cât de dulce este influenţa vinului, îşi spunea. De ce este atât de sever condamnată? Fără îndoială, din cauza comportamentului exuberant al unor băutori. Ei încep prin a se lăuda, apoi încep să gesticuleze, să cânte, să zbiere, ca şi când ar dori să atragă atenţia publicului asupra lor. Încă nici nu ar fi aşa de grav dacă s-ar rezuma doar la atât. Dar există printre ei indivizi grosolani, care caută în mod deliberat cearta pentru a dovedi că sunt bărbaţi – bărbaţi adevăraţi! Există însă şi băutorul inofensiv, îndrăgostitul respins, care simte nevoia să-şi încredinţeze necazurile inimii primului venit. Aceştia sunt, cu toţii, băutori de categorie inferioară.“
Pentru că Ruthi trecea pe acolo, comandă o a doua sticlă, având grijă să precizeze: „Una mică, de astă dată“. Apoi îşi reluă conversaţia cu sine însuşi. Starea lui de bine îi insufla suficienţă:
„Şi eu, atunci, în ce categorie aş putea fi încadrat? Evit să mă fac remarcat. Mie îmi place să râd în tăcere de ridicolul altora, dar şi de al meu. Dar dacă îmi ascund sentimentele, o fac doar din pudoare şi datorită bunei educaţii. Pe scurt, mă comport demn, ca un băutor civilizat. Poate chiar ca un băutor subtil.“
Avuse un larg surâs calm. „Băutor subtil, ce fericită îmbinare de cuvinte. De ce nu s-ar intitula aşa un opuscul, care ar celebra desfătările estetice pe care le procură băutura. Realizarea acestui proiect nu ar trebui să întâmpine prea mari dificultăţi. Mâine, negreşit, avea să se pună pe treabă.“
Aceste perspective atrăgătoare au sfârşit, însă, prin a se evapora odată cu aburii din mintea lui.
Afară, zăpada continua să cadă, tăcută, perdea de albeaţă, de liniştire. În afara acestei cascade pufoase, nu mai exista nimic.
În sufrageria de la „Edelweiss“ nu mai era nimeni, în afară de Ruthi. Aşezată într-un colţ, ea se întreba dacă nu ar fi trebuit să-l trezească pe acest client împietrit. El, el îşi putea permite să rămână, şi, fără să se mişte, să privească zăpada căzând, dar ea, săraca, mai avea de spălat vasele.
Dar iată că băutorul subtil păru că vrea să scoale. Reuşise să se ridice în picioare şi îşi plimba de jur-împrejur o privire tulbure. Apoi, cu un pas rigid, se îndreptă spre ieşire, forţându-se să urmeze, pe cât posibil, linia dreaptă pe care şi-o fixase. Trecu prin faţa lui Ruthi, fără ca măcar să o vadă. Ea îl privi ieşind, în timp de se scărpina pe spate. Apoi, îşi înăbuşi un căscat. Mai văzuse şi alţii în viaţa ei!
Ajuns în camera lui, Alcée îşi scoase pantofii şi se aruncă îmbrăcat pe pat.


Capitolul III

Spre seară, Alcée ieşi dintr-un somn lung, cu picioarele îngheţate şi cu migrenă. Se simţea vinovat că-şi consumase în somn beţia şi că dormise o după-amiază întreagă. Un gând îi revenea: în câteva luni, contul său bancar avea să fie gol. Fără patrie, fără familie, fără prieteni adevăraţi, ce avea să devină el în această lume, care îi refuza dreptul de a lucra?
Această ameninţare apăsa asupra lui de multă vreme. La Vertumes, sfârşise aproape prin a se obişnui, dar în acest sat mic, pierdut, unde totul era atât de nou pentru el, ea îi apărea înspăimântător de nouă. Iar ziua se sfârşea trist.
Ce sperase el să găsească la Froel? Nu-şi mai amintea prea bine. Totul se amesteca în bietul său cap. Se îndoia chiar şi de echilibrul său mental.
Întins pe spate, cu ochii larg deschişi, încerca să compună cu ajutorul finelor fisuri din plafon un model oarecare, oricare. Nereuşind, şi scârbit de inepţia acestei diversiuni, el reîncepu să se gândească la situaţia prezentă. Trebuia să se întoarcă la Vertumes? Unde l-ar fi dus asta? De altfel, doamna Reiner, portăreasa, îl avertizase că „studioul“ său era deja închiriat. Ar trebui să trăiască la hotel, ceea ce îi depăşea posibilităţile. Atunci, ce să facă? Să rămână la Froel, cel puţin pentru moment.
Se ridică brusc în picioare, înghiţi două antinevralgice, îşi dădu cu apă rece pe faţă şi se postă în faţa uşii-geam. Nu mai ningea. Cerul se înseninase. La orizont, un tăciune se mai împurpura încă. Această viziune îngheţată părea să reflecte întreaga disperare universală. Sfârşi prin a se întoarce, făcu câţiva paşi, se aşeză sau, mai degrabă, se lăsă să cadă pe marginea patului. Cu capul între mâini, refuza să gândească. Niciodată nu se simţise încă atât de singur, atât de străin de el însuşi. Îi reveneau sentimente obscure, amestecate cu regrete, remuşcări, milă. Dar poate să-ţi fie milă de un sentiment pierdut sau să te simţi vinovat la chemarea unei lumi dispărute? Pentru cea mai mare parte a oamenilor, asemenea întrebări frizau absurdul, aproape ridicolul, dar pentru Alcée ce adevăruri profunde ascundeau...

Gâlgâiala unui radiator puse capăt acestor divagaţii. „Iată-l pe bravul nostru Süssli, care se decide să ne dea puţină căldură“, gândi el. Durerea de cap trecându-i aproape de tot, se ridică, apucă cu hotărâre una din valizele sale, o puse pe pat, o deschise, apoi începu să-şi aranjeze în dulap cămăşi, batiste, haine de lână, şosete şi alte articole de uz personal. Veni, apoi, rândul celeilalte valize. Doar după ce o golise şi pe aceasta, constată prezenţa lăzii sale. Trebuie că fusese urcată la vremea prânzului. Îi ridică capacul şi scoase un suspin descurajat, descoperind harababura de obiecte pe care le conţinea: cărţi, teancuri de scrisori, un album cu fotografii, haine vechi şifonate, deja pline de molii, fără îndoială, şi chiar o pereche de pistoale cu incrustaţii de metal, în tocurile lor din piele de rechin... Şi asta nu era decât începutul. Era imposibil să faci puţină ordine în această îngrămădire de obiecte eteroclite, mai ales la o oră atât de târzie.
Ţinea între degete un bucheţel de albăstrele artificiale. Era tot ce mai rămăsese dintr-o încântătoare canotieră pe care Ea o purtase o dată, la curse, cu ocazia unui grand prix. Toate acestea erau atât de departe, dar îşi amintise, totuşi, că cel care câştigase cursa se numea Boris, un armăsar sur-rotat, cu privirea tristă. Ce rezervor de amintiri este copilăria! Rămase încă puţin în faţa acestei relicve, apoi o aşeză într-un colţ ferit şi închise lada.
Dar ce căuta această bucăţică de hârtie la picioarele sale? Era oare...? Nu, era imposibil. Se aplecă, o luă de jos şi tresări de bucurie. Era chiar bucăţia decupată din ziar pe care Edith i-o dăduse în decursul ultimei lor întâlniri. I se părea că aude încă tonul ei care implora: „Mai ales nu tărăgăna, aşa cum ai obiceiul. Jură-mi că le vei scrie chiar mâine, negreşit“. De bună credinţă, el jurase, dar a doua zi, anunţul dispăruse. Toate căutările rămăseseră vane şi el nu reuşea să îşi mai amintească numele acestei universităţi şi, cu atât mai puţin, adresa ei. Temându-se de reproşurile justificate ale Edithei, a preferat să treacă sub tăcere incidentul, care, în ochii lui, nu avea decât o importanţă sentimentală.
Câte astfel de iniţiative nu făcuse în trecut şi, de fiecare dată, fără nici cel mai mic rezultat. Cu toate acestea, faţă de Edith, s-a simţit multă vreme vinovat. Suspină uşurat.
„De data asta, te-am apucat, murmură el şi scutură bucăţica de hârtie. Nu o să-mi mai scapi.“
O aşeză cu grijă în sertarul noptierei. Chiar în acel moment, o sonerie stridentă îi avertiza pe locatarii pensiunii că cina era servită.
O animaţie neobişnuită domnea, în acea seară, în sufragerie. Câţiva oameni din sat şi din împrejurimi care veniseră se amestecau cu obişnuiţii hotelului. Cocoţat pe un scaun de bar şi garnisit cu un con de carton multicolor, frizând burlescul, un tip solid, cu nasul ca o trompetă, bărbia teşită, cânta cântece din regiune, acompaniindu-se la chitară.
Alcée o iscodi pe Ruthi în legătură cu numele acestui pitoresc personaj.
– Este domnul Willy Wuter, monitorul de ski, răspunse ea grav, apoi pe un ton confidenţial şi cu un mic zâmbet:
– Şi pe logodnicul meu îl cheamă Willy, dar el îşi face încă serviciul militar.
– Ah, aşa carevasăzică, şi logodnicul dumitale se numeşte Willy...? Ca domnul Süssli-Paillard, dacă nu mă înşel? Interesant.
– Nu, replică ea sec, el se numeşte Freddy.
Şi fără să mai aştepte, fugi la o altă masă. Nu pare să-l prea aibă la inimă pe acest Süssli, gândi Alcée amuzat.
Odată terminată cina, căută să se strecoare afară din sală, fără să se facă remarcat. Dar această furişare nu scăpă ochiului vigilent al Patronului, care a considerat-o foarte nelalocul ei. „După ce el îşi dăduse atâta osteneală pentru a organiza această petrecere intimă şi caldă...!“ Hotărât lucru, acest client îi era antipatic – chiar foarte antipatic.
În acea seară, Alcée s-a băgat imediat în pat, dar două ore mai târziu încă nu dormea. Ceva îl rodea surd. Cu siguranţă, Edith se gândea la el. Şi-o imagina părăsită, nefericită.
Sfârşi prin a se ridica, hotărât să-i scrie. Dar ce ar fi putut să-i spună pentru a o linişti? Că o iubea şi acum ca înainte, că din momentul în care îşi va fi găsit de lucru, nimic nu-i va putea împiedica să trăiască, din nou, împreună? Cernându-şi promisiunile nebuneşti în care credea atât de puţin, gustul duplicităţii sale îl îngreţoşa.
Odată terminată scrisoarea, a trebuit să lipsească câteva secunde. Pe culoar aproape că se lovise de domnul Willy Wuter, care, cu aerul unui sinistru conspirator, ieşea din camera lui Ruthi. Prins asupra faptului, băiatul schiţă un surâs stupid şi se îndreptă spre scară în vârful picioarelor.
Iată un înţelept care vede în viaţă partea bună a lucrurilor şi nu-şi bate capul cu fleacuri. Dar tu, Ruthi, ce ipocrită eşti! Ce ar spune de toată treaba asta celălalt Willy, cel care-şi face încă serviciul militar?


Capitolul IV

Aşa cum îşi jurase în ajun, Alcée îşi depuse în scris candidatura la catedra nou creată a Universităţii din Noahville. A adăugat scrisorii un „curriculum vitae“, teza sa de doctorat şi diverse studii pe care le publicase, în cursul anilor, în reviste de specialitate. Întregul forma un pachet destul de voluminos, pe care domnul Süssli-Paillard, care tocmai trebuia să coboare în oraş, a acceptat să-l expedieze recomandat.
Din balconul său, îl urmărea cu privirea pe omuleţul, care se grăbea, cu pachetul sub braţ, spre staţia funicularului.
„Iată un lucru făcut“, se gândi el.
„Şi acum? Acum, în mod evident, va trebui să acţionez... Dar cum? Cu ce să încep? Un zid mă înconjoară şi toate ieşirile sunt astupate.“ Constatarea asta descurajantă îl îngreţoşa.
El auzise vorbindu-se de o reuşită, care îi părea, cu adevărat, ieşită din comun. Un străin, ca el, care se confrunta, la rândul lui, cu dificultăţi cu totul noi, concepuse un proiect, constând în achiziţionarea unor tancuri ieşite din uz, destinate casării, pe care, odată transformate în tractoare, le vindea.
La prima vedere, operaţiunea părea costisitoare, plină de riscuri, dar omul în chestiune ştiuse să suscite interesul unui grup de capitalişti, acceptând, bineînţeles, să nu păstreze pentru el decât o parte, relativ modestă, a beneficiilor. Cu toate acestea, el acumulase o avere destul de frumuşică şi se găsea acum în capul unei întreprinderi înfloritoare.
Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap o asemenea idee, îşi spunea Alcée. Pe de altă parte, aş fi avut eu curajul şi perseverenţa necesare ca să o duc la capăt? Şi cât de tristă şi de deprimantă trebuie să fie o existenţă al cărui unic ţel este doar unul practic, utilitar, comun.
Atunci, să găsesc o activitate mai puţin rebarbativă şi mai conformă capacităţilor mele?
Rămăsese multă vreme aşezat în fotoliu, gândindu-se. Două nume, mereu aceleaşi, îi reveneau, Corinne şi Paul. Dar putea el, oare, să conteze pe ei, cu adevărat? Corinne era foarte generoasă cu promisiunile pe care nu şi le ţinea decât rar. Pentru a o interesa, trebuia găsit un mijloc de-a face să-i vibreze unica ei coardă sensibilă, vanitatea. Să o flateze, da, dar subtil, cu abilitate. Să-i spună, pentru început, ce bucurie fusese pentru el să o regăsească sănătoasă, întotdeauna aceeaşi, şi în frumosul ei apartament, atât de rafinat. Să treacă, apoi, la altceva, fără a se feri de banalităţi, locuri comune, pentru a se reîntoarce din nou să vorbească despre ea, un subiect de care ea nu se sătura niciodată.
„Păstrez de la ultima mea vizită o imagine frumoasă. Vă văd aplecată spre vatră. Flăcările care dansau luminau fineţea trăsăturilor dumneavoastră şi zâmbetul misterios, puţin melancolic. Mă întrebam: «Oare la ce visează? E fericită?». Întrebare pe care, fireşte, nu aş fi îndrăznit să v-o pun niciodată.“
Reciti în întregime pasajul: „Merge, un pic emfatic, dar nu cât să-i displacă.“ Îşi termină scrisoarea promiţându-i că, odată ajuns la Vertumes, îi va telefona.
„Oare îi va vorbi lui Julian Jackson despre mine?“ se întreba el. Dacă o face, va fi, fără îndoială, în felul ei. Îi va strecura, în trecere: „Apropo, darling, am un prieten, un băiat de nădejde, care caută de lucru. Ai putea să-i dai o mână de ajutor? Bineînţeles, dacă nu te deranjează prea tare. Uite numele şi adresa lui“. „Băiatul de nădejde“ va fi dat uitării, iar Corinne, uşurată, va putea să-şi spună: „În fond, mi-am ţinut promisiunea“.
Dimpotrivă, Paul, după refuzul categoric de-a interveni pe lângă prietenul şi patronul său, Miguel, părea să revină la sentimente mai bune. Cu puţin înainte de plecarea lui la Froel, la un prânz în doi, el căutase să-i redea speranţa: „Să ţii minte că nu te uit. Trebuie doar să-ţi găsesc o situaţie care să corespundă, mai mult sau mai puţin, pregătirii şi aptitudinilor tale. Răbdare, dă-mi timpul s-o găsesc“.
El se opri, apoi, pe un ton, jumătate serios, jumătate zeflemitor, îi zise: „Dar tu ai de jucat o carte mai interesantă, care ţi-ar conveni de minune. Ţi-am mai vorbit de ea: Gertrude Lammers. Căsătoreşte-te cu ea. E o ocazie cum nu se prezintă două în viaţă. Am cinat, de curând, la bunicul ei, care, în paranteză fie spus, nu-i deloc o sperietoare. Ei bine, închipuieşte-ţi că, profitând de un moment în care ea şi cu mine am rămas singuri, Gertrude m-a rugat să o invit împreună cu tine, de cum te întorci. Şi cui i se adresează ea? Mie, unui domn bătrân, pe care nu îl cunoaşte decât foarte puţin. Trebuie să fie nebună după tine ca să facă asta. Am acceptat călduros propunerea ei, dar, te previn, o să iau un refuz din partea ta drept un afront personal.
Nevrând să-l contrarieze pe Paul, Alcée a acceptat, însă doar cu jumătate de gură. În fond, acest proiect de întâlnire în trei nu îl angaja cu nimic.
Aşezat încă în fotoliu, se gândea la această întâlnire şi îşi spunea: „Să evit, să amân, dar să nu fac nimic din ceea ce ar putea să-l îndepărteze pe Paul de mine sau să mă facă să-mi pierd libertatea“.
I se întâmpla, adesea, să se gândească la această întâlnire. O viaţă liniştită, fără griji materiale – cum să nu-ţi doreşti aşa ceva? Dar mai era şi Edith în viaţa lui. S-o abandoneze pe această femeie, pe care o iubise atât de mult, i se părea de neconceput, cu toate că pasiunea lui se stinsese de mult. Fidelitate? Milă? Nu conta. Aflat în faţa acestui obstacol îngrozitor, era sigur că, o dată în plus, avea să se sustragă.
Pe de altă parte, nu înceta să se împovăreze cu reproşuri. „Continui să-i promiţi că-ţi vei relua viaţa împreună cu ea, de cum vei găsi o situaţie convenabilă, dar chiar dacă ai găsi-o – ceea ce pare improbabil – oare doreşti cu adevărat să trăieşti, din nou, cu ea? Ştii foarte bine că nu...“
Toate acestea s-au terminat cu un oftat descurajat: „Ah, dacă măcar n-aş fi cunoscut-o vreodată...“

Dar, de fapt, ce se întâmpla cu Edith? De destul de multă vreme, nu mai ştia nimic despre ea. Nu mai simţea deloc gelozie; doar anxietate: un necaz a şi sosit atât de repede!
Într-o dimineaţa, Ruthi i-a adus, odată cu micul dejun, scrisoarea pe care o aştepta. O deschise. De la primele rânduri, pe chipul său se întipări stupefacţia: era aproape de necrezut! Edith îi anunţa, foarte calm, viitoarea sa căsătorie. Şi cu cine? Cu Horace, acest prieten dintotdeauna al familiei, despre care ea vorbea, adesea, pe un ton puţin zeflemitor, fals înduioşat: „Acest brav, bătrân Horace“.
Era o farsă? Nu îi stătea deloc în fire. Dar cine putea şti?
Scrisoarea alunecase pe jos. O ridică, hotărât să o citească fără grabă. După ce o termină, îndoiala nu-şi mai avea locul; ea era hotărâtă să se căsătorească cu Horace.
Născută într-o familie cu faima de-a fi bogată, la moartea părinţilor – ambii dispăruţi de timpuriu – avea să se descopere că nu mai rămăsese aproape nimic din averea lor. În ultimii ani, mătuşa ei a ajutat-o să trăiască, având ca singură sursă de venit modica sa pensie de văduvă de colonel. Ce s-ar întâmpla cu ea dacă bătrâna doamnă ar dispărea? Anul trecut făcuse, deja, un atac uşor. Asta se putea repeta în orice moment.
Prietenele ei o sfătuiau să se căsătorească cu Horace, un tip atât de cumsecade, care o adora şi care, în plus, se bucura de o avere mai mult decât îndestulătoare. Dar ideea de a se căsători cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea i se părea dezgustătoare. Nu o luă în considerare decât atunci când teama de viitor începuse să o constrângă. Nu de mult, ea avuse un vis îngrozitor: se văzuse foarte bătrână şi în mizerie, hălăduind singură într-un oraş în ruină. Era, cu siguranţă, un avertisment al cerului. A doua zi, ea îl înştiinţă pe Horace că acceptă să se căsătorească cu el. Şi îl implora pe Alcée, în primul rând, să nu-i păstreze ranchiună, iar, în al doilea rând, să nu caute să o revadă.
El rămase câteva clipe, nici trist, nici bucuros, privind în gol, drept înaintea lui. Iar apoi, simţi deodată că ameţeşte. Această scrisoare îi aducea tot ce-şi putea dori: să o ştie pe Edith fericită, la adăpost de nevoi şi să-şi regăsească libertatea, fără a avea nimic să-şi reproşeze. Edith luase asupra ei totul şi nu ezitase să taie în carne vie. Cum ar fi putut el să-i reproşeze ceva? Ricana: „N-ai fi fost tu capabil, laş bătrân, să faci la fel!“
Petrecu restul dimineţii imaginându-şi viaţa în viitor. Eliberat de această greutate morală, un nou suflu l-ar fi putut anima. Nu s-ar mai fi simţit prins ostatic, poate şi-ar fi redobândit gustul de a trăi...
Cu toate acestea, în timpul prânzului, în hărmălaia provocată de sosirea unor noi clienţi, resimţi un sentiment cunoscut, o vagă nelinişte. Nu mai reuşea să-şi regăsească liniştea sufletească pe care o avusese în acea dimineaţă. Totul se termină cu o proastă dispoziţie. Îşi pipăi buzunarele, scoase scrisoarea Edithei. Simţea nevoia de a o reciti încă o dată.
Abia înspre sfîrşit descoperi ceea ce căuta: „Dacă mai ţii cât de cât la mine, renunţă la a mă mai vedea şi nu-mi mai scrie niciodată“. Cum putuse să fie atât de orb, cum de nu descoperise în aceste rânduri, încă de la început, ameninţarea definitivului, a ireparabilului. Nu va mai şti nici măcar ce s-a întâmplat cu ea. Amintirea vocii ei va sfârşi prin a se pierde şi, odată cu ea, atâtea lucruri inexprimabile...
Undeva, o streaşină clinchenea încetişor. Apoi, se interpuse, iritată, vocea Patronului: „Trebuie să i se spună acestui domn, odată pentru totdeauna, că nu avem nevoie de covoarele lui...“

În aceste ultime zile, adieri călduţe străbătuseră regiunea, aducând cu ele dezgheţul. Din când în când, câte o bucată de zăpadă îngheţată se prăbuşea de pe brazi. Şi ceaţa întregea tabloul: în straturi opace, se ivea din vale.
După prânz, Alcée ieşi să se plimbe. Bâjbâia pe drumul care mergea la Grimsch, o micuţă localitate, ascunsă în încreţitura unei văi. Intenţia Edithei îl urmărea. Se simţea mizerabil şi încerca să asculte de vocea raţiunii. Decizia pe care ea o luase nu era doar cea mai înţeleaptă, ci singura posibilă. Chiar dacă el ar fi vrut să se opună acestei căsătorii, cum ar fi putut s-o facă, din moment ce nu era capabil să o sprijine material?
Nu o mai iubesc de multă vreme, îşi spunea el, şi, cu toate acestea, sufăr. Ceea ce iubesc încă este amprenta dureroasă şi poetică pe care a lăsat-o în mine singura mea mare dragoste. Dar nu regăsesc această amprentă decât atunci când sunt departe de ea. Cât de unică mi s-a părut imaginea ei la prima noastră despărţire. Şi după ce am reîntâlnit-o, un an mai târziu, m-am simţit dezamăgit, aproape frustrat. Ceva îi lipsea. Era poezia misterioasă a absenţei sale, a suferinţei mele?
A trebuit să trăiesc cu ea atâţia ani şi să-i îndur influenţa nocivă, ca să înţeleg cât de puţin eram făcuţi unul pentru altul. Iar acum nu mai pot spune că ceea ce simt este doar compasiune. (Avu un râs amar.) Mai degrabă ei ar trebui să-i fie milă de mine. Biata fată nu ţine decât să-şi refacă viaţa irosită; e firesc. Aş fi un monstru de egoism dacă aş încerca s-o fac să-şi schimbe hotărârea.
Acest ultim gând îi făcu bine. Respira mai bine.
Se găsea pe un povârniş şi privea cum, dedesubt, valea cobora într-o pantă lină. Se auzi un sforăit. Ai fi spus că e zgomotul unui motor. Apăru un vehicul mare, burduşit cu pasageri. Buna dispoziţie care domnea în interiorul autocarului crescu la vederea acestui om singur, cocoţat pe marginea drumului. Râsete, exclamaţii vesele ţâşniră, amestecate cu fluierături. O bătrânică, cu faţa teşită de geam, cu pălăria veche de-a curmezişul, reuşind să-şi elibereze o mână, îi făcea semne prieteneşti. Sărăcuţa, se gândea el, şi ea ţine să arate că participă la această veselie. A salutat-o până la pământ, respectuos.
Autocarul era deja departe când se decise să coboare de pe povârniş. Îşi spuse că, mai devreme sau mai târziu, „amprenta“ va dispărea. Si ceea ce fusese frică devenise şi un motiv de speranţă.


Capitolul V

Anul era pe sfârşite. În ajunul Crăciunului, domnul Süssli-Paillard se închise cu Ruthi în sufragerie şi se puse să decoreze bradul care îi fusese livrat cu ghirlande pufoase sau argintii, cu clopoţei sau steluţe aurite, globuri lucioase multicolore şi alte ornamente tradiţionale. Ruthi, însărcinată să-i prezinte la un semn anume coşul ce conţinea aceste nimicuri drăguţe, îşi uita, uneori, misiunea şi rămânea imobilă, cu mintea aiurea. Atunci, Patronul se enerva şi profera invective: „Nu era mare scofală ceea ce-i cerusem!“
Când aceste preparative s-au încheiat, uşa s-a deschis şi locatarii pensiunii au primit permisiunea să intre în încăpere. S-a auzit o exclamaţie unanimă de admiraţie. Apoi, s-a auzit o mică voce plăpândă: „Tată, tată, eu vreau steluţa de acolo...“

Rumoarea ajungea până la Alcée, pe care o gripă urâtă îl împiedica să ia parte la aceste festivităţi. Ţintuit la pat, febril, cu dureri musculare, strănuta, lăcrima şi se vedea condamnat la completă inactivitate. Nu avea nici măcar chef să citească. Grăbite, picături de apă cădeau în chiuvetă.
Cineva bătu la uşa lui şi intră. Era domnul Süssli-Paillard, înarmat cu un echipament complet de instalator, care venea să repare robinetul defect. El se roti în jurul chiuvetei, îngenunche, se ridică, îngenunche din nou şi apoi se puse pe treabă cu forţă, suspine şi gemete. Asta a durat mai mult de un sfert de oră. În sfârşit, el se ridică şi declară satisfăcut: „Era garnitura“. Dar nici nu ieşi bine, că picăturile de apă reîncepură să cadă din nou, ce e drept, într-o cadenţă mai lentă.
Seara se instală la fereastra lui. Ningea din nou. Epuizat de plictis şi de lipsă de ocupaţie, el încerca să se agaţe de o imagine sau de o idee cât de cât plăcută, chiar dacă înşelătoare. În fine, pe ecranul său mental, el îl văzu apărând pe Julian Jackson, care îl anunţa că e gata să-l angajeze de probă. O dezolantă înşelătorie, care nu făcu decât să-l abată şi mai tare. Chiar dacă speranţa lui s-ar fi realizat, simţea că nu şi-ar mai regăsi cheful de a trăi. Cât de tare detesta prezentul!
În ţara lui natală era încă vară. Cu toate acestea, mirosurile, umbrele, lumina păreau să aibă, deja, un gust de toamnă. La stânga, la dreapta, peste tot, mirişti, cât vedeai cu ochii. În liniştea serii, se putea auzi doar chemarea metalică a prepeliţelor: pit-palac, pit-palac, pit-palac.
Ce vârstă să fi avut?? Doisprezece sau treisprezece ani, cel mult. Şedea lângă Ea, pe locul din spate al unei vechi caleşti. Atelajul era vechi şi la fel era şi Bidalac, credinciosul vizitiu, chior şi alcoolic, cu dinţi de aur. El lăsase caii să răsufle în vârful unei coaste, căci iubea animalele.
Lumea îi părea, încă, copilului blândă şi plină de promisiuni. Cu toate astea, simţea uneori ceva ca o ameninţare. Ar fi putut fi el fericit departe de Ea şi într-o altă ţară? Nu dezvăluise încă nimănui acest gând; dar în acea zi îndrăzni să-l exprime. Dorea el să-şi împărtăşească cu Ea această teamă, sau să-şi fixeze pentru el însuşi, pentru totdeauna, amintirea acestui moment minunat?
O ţinea de mână. Ea îşi întoarse capul şi privea cu încăpăţânare, în depărtare. În faţa lor şerpuia un drum prăfos.
Evident, toate acestea nu mai erau decât o îmbinare de şterse fotografii mentale, care nu aveau în ele nimic viu. Cedând unei crude tentaţii, se întreba: Dacă, printr-un miracol, eu, adult şi uzat de viaţă, aş putea retrăi cu adevărat acele momente, oare aş simţi, încă, aceeaşi fericire?
Se supunea, oare, nevoii de a-şi zgândări vinovăţia?

Sărbătorile se terminaseră, dar Alcée continua să aibă febră. Într-o zi, un necunoscut intră în camera lui. Era doctorul Witz. Patronul, întotdeauna preocupat de sănătatea locatarilor pensiunii sale, sfârşise prin a-l convinge pe Alcée să se lase consultat. Doctorul părea să fie bine dispus. A spus câteva glume bune, care l-au făcut să râdă cu poftă, la fel şi pe Patron. Apoi a început să-şi examineze pacientul. În concluzie, a declarat că gripa era foarte urâtă în acest an. Niciodată nu poţi spune că eşti îndeajuns de prudent. Îi prescrise să ia câteva medicamente şi, mai ales, să se odihnească: să stea în cameră până când temperatura avea să-i revină la normal.
În fine, ea îi reveni şi Alcée a putut să se gândească cu bucurie că-şi poate relua o existenţă mai puţin vegetativă. Se săturase atât de tare să lâncezească în urâta sa cămăruţă de hotel!

 

 

Vlad Caragiale

Exilat de sine însuşi (I)

» anul XXVII, 2016, nr. 12 (319)