Ultimul Caragiale,
pe colină, la Busset

 

Ion Vartic


I

          În vara trecută, în timpul unui examen, am întrebat-o într-o doară pe doamna Anca Haţiegan – cu care împart cursul şi seminarul despre Caragiale – dacă ştie că Nemuritorul are un nepot direct, Vlad, fiul lui Tuşki Caragiale, rămas în Franţa şi despre care, de mult, nu s-a mai auzit nimic. Cu mulţi ani în urmă, în vremea relativei liberalizări culturale de la sfîrşitul anilor ’60 citisem un interviu în care doamna Ecaterina Logadi – adică Tuşki, fiica lui I.L. Caragiale – mărturisea că are „un băiat, Vlad. El poartă numele lui Caragiale şi este stabilit la Paris… A făcut studii diplomatice, dar, în prezent, paralel cu funcţia de consilier juridic, se ocupă şi el cu scrisul. A terminat de curînd un roman pe care mi-a comunicat că-l va preda unei mari edituri“. De la apariţia acestei surprinzătoare informaţii au trecut mai bine de patruzeci şi cinci de ani şi, în tot acest timp, nimănui nu i-a dat prin gînd să încheie biografia Caragialeştilor, interesîndu-se, mai îndeaproape, şi de soarta fiului lui Tuşki, ultimul descendent.
          În fine, la vreo două-trei zile, după acel examen Caragiale, doamna Anca Haţiegan mi-a trimis, pe mobil, mai multe sms-uri, în care reproducea, de pe net, un Memento mori en souvenir de Vlad Caragiale, redactat elegant şi semnat de Paul Monnet, „un ami“, şi publicat în Buletinul, din noiembrie 2006, al Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Debutul Memento-ului, într-adins informativ, înlătură orice posibilitate ca fiul lui Tuşki să fie confundat cu vreunul din falşii Caragialeşti care mai bîntuie prin lume.

Avec Vlad Caragiale vient de s’éteindre un nom rendu illustre par toute une lignée de littérateurs roumains. Il était par sa mère le petit-fils du célèbre dramaturge Ion Luca Caragiale, qualifié parfois du Molière roumain. Deux de ses oncles, Mateiu et Luca I. Caragiale, celui-ci poète, reprirent la tradition. Quant à Vlad, né Geblescu, le 5 mai 1921, il devait adopter à 20 ans, après la disparition de son père, le nom de Caragiale, d’autant que ses goûts personnels et un don certain pour l’expression écrite semblaient devoir lui ouvrir une voie déjà toute tracée. Les circonstances tragiques que connut notre pays devaient decider autrement.

Am citat incipitul nu numai pentru referirea la faptul că regimul comunist instaurat la noi a deturnat destinul lui Vlad Caragiale – coincident tradiţiei familiale – de la cursul său firesc, ci şi pentru enigmatica formulare „notre pays“ folosită de panegirist. M-am întrebat, cum mă întreb şi acum, cine e Paul Monnet care, în ciuda numelui său franţuzesc, pare să fie şi el originar din România. Să mai adaug neapărat că, în Buletinul bisericii pariziene, necrologul e precedat de mulţumirile soţiei lui Vlad, doamna Simone Lemaire-Caragiale, adresate lui Père Constantin, care îi transmisese telefonic condoleanţele sale.
          O oră mai tîrziu, în aceeaşi zi, într-un nou sms, primeam, pe deasupra, şi adresa Simonei Lemaire şi numărul ei de telefon. Nu fuseseră prea greu de găsit. Mai întîi că numele Lemaire, prin dublarea cu Caragiale, se singularizează vădit între toţi ceilalţi Lemaire. Apoi, pentru că doamna Lemaire-Caragiale are o anume notorietate într-un anume domeniu cultural, de care francezii sunt foarte mîndri şi care, de alt­fel, a şi intrat în patrimonial UNESCO: „la haute gastronomie française“. Mi-am şi amintit atunci, pe loc, că Cioran îi povestea lui Savater cum, abia instalat la Paris, în prima lui dimineaţă acolo, coborînd în holul micului hotel din Cartierul Latin, i-a auzit pe hotelier şi pe nevasta acestuia cum cumpănesc, preocupaţi, meniul zilei, de parcă ar fi fost planul unei bătălii:

Am rămas uluit: în România mîncasem întotdeauna ca un animal, bine, dar inconştient, fără a observa ce înseamnă să mănînci. La Paris, mi-am dat seama că a mînca este un ritual, un act de civilizaţie, aproape o luare de poziţie filosofică.

Francezii iau, într-adevăr cît se poate de în serios arta gastronomiei. Tocmai în acest sens, pornind de la ideea, pe cît de simplă, pe atît de adevărată, că maeştrii gastronomi au învăţat, mai întâi, de la mamele lor secretele artei lor, în anii ’70 ai secolului trecut, mai multe conducătoare şi proprietare de restaurant au încercat să se înscrie în „L’Association des Maîtres cuisiniers de France“. Cererea lor a fost, însă, respinsă, preşedintele replicînd iritat – după cum îşi aminteşte doamna Lemaire într-o convorbire cu un ziarist de la Le Parisien – că „nu se acceptă femei în acest «colegiu unde suflă spiritul». În consecinţă, povesteşte ea, ne-am creat propria noastră asociaţie în 1975“. Una cu sigla ARC, adică, „L’Asso­ciation des restauratrices cuisinières“, cu sediul social la Busset, lîngă Vichy, unde cea care avea să devină soţia lui Vlad deschisese un restaurant étoilé. Reimpunînd „une cuisine, dite de tradition“, restauratoarele au avut, în fond, o binevenită iniţiativă postmodernă, îndepărtînd farafastîcurile dezgustative cu care restauratorii, aşa-zişi creatori, au denaturat mîncările originare.
          Faptul că, spre sfîrşitul vieţii sale, Vlad Caragiale, retras la Busset, trăise într-o casă străveche ce adăpostise un restaurant mi s-a părut, dintr-o dată, minunat de revelator. Nu ştiu dacă el s-a gîndit sau nu la asta. Căci istoria românească a Caragialeştilor – întinsă de-a lungul a aproape două sute de ani – era acum cît se poate de potrivit înrămată. Debutase în început de secol XVII, sub semnul unei gastronomii fanariote rafinate, prin apariţia, în Bucureşti, a lui Stefanos, becerul care mai avea doar nume de botez, şi se închidea, aici, la Busset, sub semnul altei gastronomii la fel de rafinate.
          Eram cam surprins că de la o evocare întîmplătoare, în acea zi de examen, a nepotului lui Caragiale, lucrurile începuseră, în cîteva ore, să se lege cu repeziciune. Trăsesem de capătul unui fir şi ghemul se desfăcea rostogolindu-se. Stăteam în pragul unei biografii străine ce se materializa văzînd cu ochii, ezitînd să intru înăuntrul ei. Mă simţeam cam încurcat. Pe de-o parte, tocmai pentru că îi zisesem Ancăi Haţiegan – specialistă în primii noştri dramatugi, cu o slăbiciune pentru Costy Caragiali – că noi, românii, lipsiţi de simţ şi respect istoric, lăsăm lucrurile neclarificate şi neîncheiate, iar atunci cînd ne trezim, e prea tîrziu ca să le mai recuperăm. Pe de altă parte, nici nu-mi închipuiam cum aş putea să ajung tocmai la Busset, şi, mai ales, nici nu mă simţeam în stare să-i telefonez, hodoronc-tronc, doamnei Lemaire. Din încurcătură m-a scos jocul neprevăzut de-a şcoala post-doctorală, care s-a extins de la sine. Doamna Anca Daniela Mihuţ – de la Departamentul de Canto şi Artă Scenică, autoare, de altfel, a unei analize a felului în care „drama“ personajelor lui Caragiale se transferă în opera O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu – făcea „une saison en été à l’opéra“ tocmai între Vichy şi Clermont-Ferrand. Aşa că am rugat-o să facă cumva să ia legătura cu doamna Lemaire. Drept urmare, într-o sîmbătă după-amiază, ridicînd receptorul, am auzit o voce feminină fermă, care, după tipic occidental, s-a prezentat direct: „Caragiale“. Pe scurt, mi-a spus că, în gară la Vichy, o să mă aştepte fostul ei maître d’hôtel, domnul Michel, care mă va aduce la Busset. Încă de la început mi-a repetat că „Vlad spunea mereu că nu seamănă cu bunicul său, ci cu Mateiu“ şi, după ce mi-a mai dat cîteva amănunte despre el şi Tuşki, a conchis: „Une famille de seigneurs, monsieur“.
          Pe peron mă aştepta, într-adevăr, domnul Michel Trompeau. L-am recunoscut de cum l-am zărit. Înalt, planturos, cu mustăţi mari răsucite în sus, de un pitoresc din alte vremi, ivit parcă din lumea provinciei lui Simenon. Am avut senzaţia clară de întoarcere în timp. Trecerea printr-un Vichy pustiu, cu un aer foarte duminical, mi-a sporit această senzaţie. A urmat aproape imediat Saint-Yorre, comună celebră pentru apele ei minerale, descoperite de tatăl lui Valery Larbaud. Apoi, am început să urcăm uşor, în serpentine largi, de-a lungul văii rîului Allier. Spre culme, drept în faţă, peste un zid înalt şi vechi, răsar brusc vîrfuri de cruci. Undeva, printre ele, s-a încheiat şi povestea Caragialeştilor. Sus, pe platou, între platani seculari, faţada aspră de fortăreaţă a Bourbonilor-Busset. Drumul coboară uşor în sat. De o parte, case de secol XVII, înguste, cu etaj, lipite unele de altele ca un zid prelung. De cealaltă parte, un domeniu destul de întins, închis privirii de zidul înalt ce-l împresoară.
          Cînd s-a deschis poarta şi maşina a înaintat spre terasa cu prundiş a casei, m-a şocat adîncul umbros ce se căsca de cealaltă parte, în josul unui pîlc de arbori mari, stufoşi şi sumbri. „Uite petecul de pădure al lui Mateiu“, mi-am zis, „acela despre care el spune că te face să crezi că ai ajuns pe alt tărîm“, că aici, în coasta fortăreţei Bourbonilor, e capăt de drum şi de timp. Aşa cum te şi avertiza, altădată, numele medieval al restaurantului doamnei Lemaire: „Haut-Tourne-Bride“. Care înseamnă nu numai hanul de lîngă castel, unde sînt găzduiţi slujitorii şi caii stăpînilor, ci şi locul de unde nu mai poţi decît să faci cale întoarsă.

(Continuare în numărul următor)

Ion Vartic

Ultimul Caragiale, pe colină, la Busset

» anul XXVII, 2016, nr. 12 (319)