Ultimul Caragiale

 

Marta Petreu

 

 

          Istoria Caragialeştilor se întinde la noi de pe vremea lui Caragea şi pînă în timpul socialismului real românesc, ba chiar pînă în anii tranziţiei postdecembriste: adică de la primul venit, deodată cu Caragea, în anul 1812, pe numele lui Ştefan, pînă la ultimul Caragiale, Vlad, născut aici şi emigrat în Vest. În două secole, stirpea lui I.L.Caragiale are în România cinci generaţii: două, anterioare, două, posterioare marelui scriitor: 1) Ştefan, strămoşul venit cu Caragea; 2) copiii acestuia, între care Luca, tatăl lui I.L. Caragiale; 3) apoi vine punctul culminant al neamului, I.L. Caragiale; şi-apoi, alte două generaţii de urmaşi, 4) copiii lui I.L. Caragiale, Mateiu, Luca Ion şi Tuşki; şi la sfîrşit, 5) fiul lui Tuşki şi unicul nepot al lui I.L.Caragiale, Vlad, plecat din România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, mort în Franţa acum 10 ani.
          Dedicăm acest număr ultimului Caragiale, Vlad. Moartea lui în Franţa, în 2006, m-a făcut să mă întreb unde, în care ţară, se află urmaşii lui Maiorescu, dacă asemenea urmaşi mai există, unde este Luki Galaction Passarelli, fiica lui Galaction, dacă Arghezi are sau nu urmaşi în Franţa, de la fiul său Eli Lotar, care a fost un celebru fotograf francez...
          Eu cred în vorba lui Caragiale, cum că scriitorii sînt şi ei un fel de boieri din naştere, adică o aristocraţie a spiritului. Şi mai cred că un mare scriitor îşi înnobilează implicit familia: atît generaţiile anterioare, cît şi urmaşii. În România, regula după care funcţionează familiile de scriitori şi filosofi în timp, pe durate istorice mari, pare a fi următoarea: după momentul culminant, al apariţiei unui uriaş, urmaşii emigrează, părăsesc ţara şi limba, stabilindu-se altundeva, aiurea, unde cel mai adesea li se pierde urma; iar fenomenul acesta, la care mă abţin să dau exemple contemporane, a fost bineînţeles potenţat şi accelerat de totalitarismul comunist. Mie una mi s-ar părea firesc ca o stirpe ce-a dat un mare creator să fie protejată prin lege aşa cum protejate sînt plantele rare sau speciile de animale pe cale de dispariţie; şi, la fel, mi s-ar părea firesc ca informaţiile despre familia unui mare creator să fie adunate cu grijă, într-un fel de almanah (ca Almanach de Gotha), dar al nobleţei de spirit.
          La astfel de lucruri m-am gîndit cînd am aflat că am fost contemporani, sau, mă rog, ca să vorbesc numai în nume propriu: am fost contemporană, dar nu am ştiut, atît cu Tuşki, care a murit în anul 1987, cît şi cu fiul ei, cu Vlad Caragiale, mort în 31 august 2006, în Franţa, la Busset. Aşadar, cu ultimul Caragiale.


2 noiembrie 2016

Marta Petreu

Ultimul Caragiale

» anul XXVII, 2016, nr. 12 (319)