Guido Ceronetti


Născut la Torino, în anul în care apărea Fiinţă şi timp (1927), Guido Ceronetti se consideră un „ascet ratat“. În scrisoarea din 7 martie 1983 către editorul francez al cărţii Tăcerea trupului, Cioran îl numeşte „un pustnic sedus de infern“, iar la prima lor întrevedere, Ceronetti i-a apărut drept un om hărăzit exilului pe această lume, amintindu-i de prinţul Mâşkin. Nimic întâmplător, întrucât Ceronetti are un crez similar acelui „frumuseţea va salva lumea“: „frumuseţea este singurul pod care ne leagă de infinit“. Vizionarismul, erudiţia, aberaţiile organice ale sfinţeniei şi tragismul umorilor sunt tentaţiile prime ale acestui poet, filosof, eseist şi păpuşar italian, care a înfiinţat Teatro dei Sensibili (1970). Nelipsit de umor, Ceronetti duce radiografia fiinţei până la sublimul ororii, cu o fervoare deopotrivă ironică şi candidă. (A. I.)

 

10.
Cu ce fapte în loc de cântece
Clară îţi vom face noaptea neagră
Pământ care arzi, pământ care dori
Tristeţe a omului, maladie a omului?
Facerea de durere este toată facerea voastră:
Dacă tu ai privit într-un chip de om
Nu săvârşi nimic; a face bine şi a nu înfăptui


13.

Specia umană mizerabilă şi matură
Dintotdeauna fiindcă nicicând nu este ce visează
Astă noapte în carne – arcuş divin
De o spinare de câine te freci
Bătut până la moarte, magnetic sângerezi –
Cine în casa moartă nu moare?
Eu, pietate şi doliu al incognoscibilului
Tors luptând mut
Între o balustradă şi un gard strâmt
Şi roată într-un măslin livid
Fără ţărmuri, inima.


39.

Această greutate implacabilă care întristează
Ruşine adorată a fiecăruia
(Esenţa ta ascunsă e un lazaret
Un chip ferecat de nenorocire)
Plaga sordidă a eului uman,
Greutatea genunilor din cel
Plăpând şi solitudinea unui nume,
Vă veţi aminti că niciodată nu deschidea pumnul?

Oroarea colosală a chipului uman
E această figură încremenită
Care cu demonii şi îngerii se sărută;
Ulcerul plângăreţ şi necunoscut
Din trupurile şi cerurile tandreţei
Crestează şi deschide rana, un jgheab stins
În noaptea sufletului istovit
Încearcă luminile sacrificate

Îţi vei aminti cât de îngustă era inima?
Într-un gâtlej arid naufragiat
Al altuia era aruncată o măsură
De limpezime şi neîndurătoare se sfâşia
În adâncul neatins de ochii omeneşti.

Şi vei plânge pe cheagul tău feroce
Când vei avea acolo degetele scheletul
Care a fost, umbra unei umbre fără nici un lucru?
  (Poesie per vivere e per non vivere, 1979)


Adevărul intangibil al unui om

Adevărul intangibil al unui om
Învinge acele luminii fără trup
În tetaniile suave ale amorului
Iar fiece răscumpărare de care ai auzit
Atât de multă plagă e o pânză pudică
De limbi retezate, un mut hrănit.

Clară şi obscură de amărăciune era acea pâine
Mâncată singuri privind seara
În timp ce în lanţuri întunericul rotund
Bătea în geamuri şi persiene.

Două vieţi debile într-un bidon gol
Altădată insecta mână
Să atingă vrea în viaţă ce află
Golul uman

Vezi cine vine: plămădit e din prăpăd
Lasă o urmă de frică pură
Te înspăimântă picioarele şi figura sa obscură

Catabaze nesfârşite
Lectura omului, zugrăveşti mâna
Din rochia fierbinte în care respiră;

Sarea albă a dispariţiei sale
Dulce este a o spune.
   (volum neidentificat)

 

 

Ana Ionesei (Prezentare şi traducere)

Guido Ceronetti

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)