„Ce frumoasă e moartea“

 

Constantin Cubleşan

 

          Am suspectat întotdeauna de confuzie această aliniere a scriitorilor pe generaţii decadale, după calendar. Care sunt criteriile ce determină delimitările? E precumpănitor anul naşterii sau anul debutului editorial? Între acestea, cel mai adesea, nu există concordanţe. Iar programul fiecărei generaţii în parte este destul de vag. Iată, exemplul cel mai edificator mi se pare a fi acesta al celor trei poeţi, de primă importanţă (nu vreau să spun de primă mărime) în literatura noastră de după război: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi Mircea Ivănescu, fiecare propunând un mod propriu, aparte, de exprimare artistică, reprezentând, de altfel, etape diferite în evoluţia poeziei actuale. Dar, ei sunt născuţi la diferenţă de doi-trei ani unul de celălalt, în deceniul al patrulea al secolului trecut: Mircea Ivănescu – 1931; Nichita Stănescu – 1933 şi Nicolae Labiş – 1935. Curios (sau, poate, nu!) debuturile editoriale sunt în ordine inversă, cu titluri semnificative pentru acele momente: Primele iubiri, 1956; Sensul iubirii, 1960 şi, respectiv, Versuri, 1968. Dacă primul propunea o poezie militantă, de factură clasică, cel de al doilea, la numai patru ani diferenţă, venea cu o viziune cu totul nouă, de implicare a ideaticului şi a reflecţiei filosofice în lirică, pentru ca la alţi opt ani după aceea, cel de al treilea să se înfăţişeze într-o atitudine de oarecare blazare, şi el vorbind despre iubire, dar în cu totul alţi termeni, cu o percepţie senzuală discretă, oarecum tăinuită, mai degrabă intimistă, proiectată într-o temporalitate ireală: „A fost ea cu adevărat alături de mine,/ la geam, şi eu întorcându-mi/ faţa spre ea, şi privind-o, dar fără să pot/ să păstrez imaginea ei pentru timpul/ care avea să urmeze, care e acum, când ea/ nici nu mai este reală. A fost ea/atunci, alături, şi jos, strada,/ alături camera ei, în întuneric, şi era/ în singurătatea care o clipă pentru amândoi/ a fost atunci adevărată. A fost/ ea alături, atât de aproape, încât/ unul din cei care sunt eu ar fi putut fi adevărat/ întinzând braţul să-i pună mâna pe umăr,/ a fost întunericul în camera aceea atât de real/ cum erau închipuirile mele în copilărie –/ şi mi-a fost frică…“ (O vizită, seara). Mircea Ivănescu nu este un complexat şi nici un introvertit. Numai că lumea din jur îi era neprietenă, neprielnică, poate chiar refractară. Poezia lui este astfel, poezia sentimentelor trăite singular, într-o cameră comună şi tocmai de aceea misterioasă („când am intrat în odaia aceea – mai mult coborâtă/ sub curtea unde ajunsesem urcând în zăpada/ decolorată, printre case prea cunoscute, şi după/ destrămarea vremii, cu tăcerea dintotdeauna,/ în faţă,în spate – la ieşirea din sala/ în care o clipă şezusem la masa murdară,/ însă adevărată, pe care-o simţisem sub mâna/ întinsă peste pânza pătată,/ când am intrat în odaia aceea, o clipă a fost/ adevărată. Însă a fost. Şi pe covorul,/ de fapt, prea puţin dens, alungit către stea/ – steaua lăuntrică, fără adevăr, fără veghe –/ am stat o clipă fără de vreme şi când/ m-am ridicat iarăşi nu mai era adevărat nimic.“ – odihnă), frisonat mereu de anotimpul zăpezilor, de iarna care îl înconjoară cu frigul fizic şi cu cel lăuntric, cu iarna ce acoperă totul în jur într-o fatală, mortuară prezenţă („îngropaţi în zăpadă – de afară nu se mai aude acum/ nici un sunet – iar în odăi lumina e albă şi moartă./ şi vremea, căzută pe brânci în nămeţi, nu mai are putere/ să treacă, prin perdeaua mereu rostogolită pe loc, până/ la ferestrele noastre, – deci, în afară de timp./ însă înăuntrul unei veşnicii cum ne închipuim moartea...“ – dar dacă nici moartea numai există?), o realitate în care este condamnat să existe, retras în sine şi contemplând sublimul veşniciei: „ce frumoasă e moartea – nu?“ (minciună?). Angoasa singurătăţii şi-o decantează în versuri evocatoare, discursive, retrăind iluzoriu o iubire, mereu aceeaşi, sau, mai bine zis iubind o femeie cu frumuseţi carnale aproape interzise,alături de care îşi consumă viaţa ca într-o fabuloasă pedestră alegorie: „am cunoscut/ o fiinţă ce se apleca înspre mine ca o efigie alungită/ pe o lespede, răsturnându-se încet, şi îi erau sânii globuri/ foarte încet legănându-se, care ar fi putut să se încarce cu umbră/ să se răsfrângă asupra somnului meu sfâşiat şi fără credinţă,/ şi era ca o lespede răsturnându-se – şi dincolo, adevărul mult alungat/şi friguros – un gol – o sfâşiere în perdeaua de piatră./ şi globuri de lumină împietrită sub ochii de piatră/ pe care nici nu-i priveam – şi era o dimineaţă de piatră/ în jur, pe care o simţeam, o ştiam aşteptându-mi mâinile/ pe lumina ei lenevoasă şi cenuşie. Acoperit de o lespede/ cu sânii de lumină de piatră al unei efigii oarbe“ [***]. Modalitatea lirică evocatoare, implică o anume anecdotică în discurs, un soi de narativitate factologică, în care poetul îşi povesteşte nu atât întâmplările de viaţă, îndeobşte minime, cât propriile trăiri emoţionale, sentimentale, afective. În această singurătate are nevoie totuşi de un partener, pe lângă acea femeie iluzorie, ce se poate identifica prea bine cu poezia însăşi (la Gellu Naum, de pildă, frumoasa, credincioasa Zenobia, nu este altceva decât poezia, ce prinde contur în viaţa domestică a poetului). Mircea Ivănescu are nevoie de un partener de jocuri abstracte, absurde, fantastice, conduse în paralel cu realitatea de dincolo de încăperea sa glacială. Acest personaj e Mopete, ce apare intempestiv în volumul de Poeme din 1970, o figură stranie, „o creaţie/ care depinde de orice măruntă aberaţie“, trăind artificial într-o lume paralelă. E desprins parcă din fanteziile lui Urmuz şi are chiar o construcţie şi un comportament asemănător, doar că trăirile acestuia nu sunt mimetice, ele au încărcătură emoţională autentică, reprezentând un dublu al poetului, dispus a descinde aventuros în lumea înconjurătoare: „mopete iese seara în grădina oraşului, sub munte,/ să-şi plimbe un câine de aer – câinele lui personal –/ aşa cum alţii au viciul lor propriu, şi stau să se încrunte/ în jurul lui. aleea de sub munte se face un bocal/ cu peştişori aurii înotând nevăzuţi în jurul lui,/ al lui mopete. Câinele lui urcă prin pietre –/ mopete îl lasă – el se gândeşte la lucrul lui...“ (ipostaza blândă a câinelui de aer).
          Poezia lui Mircea Ivănescu e semnul blazării copleşitoare într-o lume de care se simte străin, o lume care nu-i oferă nici un fel de sensuri existenţiale majore („Ştiam că e totul minciună – şi cum seara aceasta se aşeza/ pentru totdeauna peste toate zilele care aveau să urmeze…“ – Piaţa cu pietre), astfel încât retragerea într-un univers livresc e strategică, reprezentarea vieţii pe care o contemplă din însingurata sa existenţă, e una alegorică, în elementele căreia trebuind a desluşi tocmai adevăratul sens al fiinţării, adică acela ce trimite la moarte: „Ceea ce urmează de aici ar trebui să fie tăcerea,/ un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,/ şi când lumina este ca o faţă spre care ar vrea/ să se ridice palmele unite – (şi, în schimb,// priveşti peste străvezia luminiscenţă/ a vremii care-a trecut, a murit.// Ar fi vrut să se termine totul, dar dacă acum te-ai oprit/ în lumina unei astfel de clipe, e doar o convalescenţă// şi nu înseamnă că s-a încheiat...“ (Linişte).
          Masiva antologie de Versuri (ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi tabel cronologic de Al. Cistelecan, Bucureşti: Editura Humanitas, 2014), în care sunt selectate cele mai reprezentative poeme ale lui Mircea Ivănescu, din toate volumele sale, fixează pe deplin profilul şi personalitatea unui poet singular în peisajul nostru literar actual. Originalitatea acestei poezii rezultă din faptul că ea pare a vorbi despre o retragere din contingent, despre o absenţă dramatică, la urma urmelor, din realitatea contemporană a unei fiinţe timorate, apăsată de o agresivitate căreia nu i se poate opune altfel decât prin această voită absentare de la orice fel de solicitare programată. Dar, tocmai această absenţă reprezintă riposta intelectuală, rafinată, a poetului, la tot ce se întâmplă abrutizant în jurul său. Manifestul ei este unul vătuit, lipsit de stridenţe, însă cu atât mai profund şi mai autentic.
 

Constantin Cubleşan

„Ce frumoasă e moartea“ (Mircea Ivănescu, Versuri. Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi tabel cronologic de Al. Cistelecan, Bucureşti: Editura Humanitas, 2014)

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)