Textzistenţa

Gheorghe Mocuţa

 

          Cu ocazia Zilelor FestLit Cluj de anul acesta, ne-am întâlnit, pe 4 octombrie dimineaţa, la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga“ (o citadelă modernă a Cărţii, cu săli de lectură pline) cu elevii şi profesoarele de literatură de la Liceul Eminescu şi am rămas surprins de atenţia pe care ne-au acordat-o timp de o oră şi jumătate aceşti copii. Spre deosebire de alţii, din alte zări. N-a fost doar curiozitatea obişnuită, ci chiar atenţia unor liceeni şi elevi de gimnaziu, în special fete, care se vede că citesc şi au început să scrie. Întrebările lor ne-au copleşit, atât pe mine, cât şi pe colegii mei care au intrat în dialog sau au citit poeme: Minerva Chira, Marcel Mureşeanu, Săluc Horvath şi Constantin Cubleşan. Am văzut adolescenţi dornici să se exprime, să ştie când şi cum să scrie, dacă mai există muză sau inspiraţie şi care e importanţa actului lecturii în aceste cumplite vremi. La ce ne ajută literatura? Am ajuns volens-nolens la tematica provocatoare, veche şi nouă, a rostului literaturii şi fiecare a răspuns în funcţie de propria sa experienţă. Literatura ne ajută să ne exprimăm, să fiinţăm, să devenim altcineva, un autre. Să scăpăm de frustrări, de complexe, lărgindu-ne câmpul de exprimare, care uneori ne vindecă de himere, de rău (rolul de catharsis). Apoi literatura înseamnă viaţă şi un mod de a o reda, reinventa, de a răspunde mereu la provocările infernului cotidian şi ale înstrăinării omului de propria esenţă şi de valorile consacrate. Într-un cuvânt, deja consacrat, textzistenţa. S-a vorbit despre mimesis, dar şi despre lecturile preferate ale tinerei generaţii din autori străini, traduşi, în detrimentul clasicilor noştri. Domnul Cubleşan şi domnul Mureşeanu au încercat să le explice elevilor „evoluţia“ literaturii şi perpetua ei stare pe loc; în sensul că se schimbă doar modul de a percepe lumea („cum“): Homer şi anticii au spus totul, nimic nu e nou sub soare. Domnul Horvath le-a vorbit despre pasiunea sa pentru Eminescu şi clasici, iar Minerva Chira, despre modul cum au fost receptate cărţile sale şi despre pasiunea călătoriei, convertită în vers, dar şi despre volumul de confesiuni Dimineaţă cu soare-apune. Eu însumi am încercat să găsesc o cale spre înţelegerea literaturii ca viaţă (trecută pe curat), pornind de la „miopia“, apropierea adolescentului care citeşte de lumea sa şi ajungând la irealitatea imediată, la ficţiune. Am insistat asupra importanţei cenaclului şi a revistei literare în viaţa tinerilor.
          Adolescenţii au vorbit cu emoţie despre literatura lor preferată, despre SF şi cărţile de ficţiune şi, nu în ultimul rând, despre dezamăgirea provocată de unele producţii de serie, în literatură şi film, despre impasul în scris. Dar şi despre reuşitele lor, despre bucuria şi naivitatea de a scrie. Două tinere autoare ne-au citit din propriile lor creaţii, iar altele au prins curaj să pună întrebări. Sunt sigur că întâlnirea va lăsa urme în conştiinţa lor, mai ales că doamnele profesoare şi-au propus să repună în discuţie, la orele de literatură, textele autorilor, pentru a fixa, desigur, câteva obiective.

 

Gheorghe Mocuţa

Textzistenţa

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)