O părere

 

Gabriela Adameşteanu

 

          Nu am lucrat niciodată în învăţământul românesc şi nu-mi plac amatorii care dirijează profesionişti.
          Dar fiindcă am fost elevă, copil de profesori şi având prietene profesoare, încerc să-mi dau şi eu cu părerea.
          Mi-am dat seama ce diferenţă există între „lucrătorii în învăţământ“, pornind de la implicarea, competenţa şi rezultatele muncii unuia sau altuia. Mi s-ar părea firesc ca profesorii să poată trăi decent din veniturile lor, iar veniturile să fie acordate după criteriile de mai sus, nu după „stilul românesc“ etern.
          Mi s-ar părea firesc şi ca profesorii de română să folosească şansa de a întâlni scriitori ca să creeze un pic de curiozitate a copiilor faţă de literatură, un minim interes pentru cartea care are nevoie de sprijinul lor în lupta cu sirena audiovizuală.
          Sunt absolut contra rezumatelor învăţate pe dinafară de decenii, care au ucis orice interes faţă de citit.
          La festivaluri, lecturi publice etc., nu aş accepta textele scrise ale participanţilor. Să nu-şi recicleze conferinţele scrise şi tipărite de mai multe ori, să vorbească liber, strict numărul convenit de minute, să ştie că trebuie să nu-i adoarmă pe cei care îi ascultă.
          Aş lăsa timp mult discuţiilor, întrebărilor din sală care să nu fie pregătite împreună cu doamna profesoară.
          Ascultătorii noştri sunt pasivi, şi în ochii lor se citeşte o resemnare de secole care îţi taie jumătate din cheful de a dialoga natural cu ei. Premii, menţiuni, publicitate celor care au citit singuri cărţile despre care se vorbeşte, celor care au pus cele mai bune întrebări, celor care gândesc cu capul lor etc.
          Oriunde se vor duce mai departe, li se va cere să fie interactivi şi spontani, să lucreze în echipă – ceea ce în sistemul nostru de învăţământ, tradiţional autoritar, se întâlneşte mai greu.

 

Gabriela Adameşteanu

O părere

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)