Luciditatea nostalgiei

 

Iulian Boldea

 

          Victor Ieronim Stoichiţă este, astăzi, cel mai reputat teoretician, istoric şi critic de artă român. Doctoratul la Paris, cu teza Le Prémoderne, Aspects poïétiques et intertextuels dans la peinture du XVIe et du XVIIe siècles, activitatea didactică universitară la prestigioase instituţii academice, ca profesor titular (Universitatea din Fribourg) sau ca profesor invitat (École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, Harvard University, Sorbona, universităţile din München, Göttingen şi Frankfurt), precum şi cărţile de incontestabilă rigoare şi de cert impact internaţional –toate aceste însemne ale valorii şi competenţei au consolidat imaginea unei personalităţi de anvergură în domeniu. Cărţile de istorie, teorie şi critică a artei ale lui Victor Ieronim Stoichiţă (Pontormo şi manierismul, Instaurarea tabloului, Creatorul şi umbra lui, Efectul Don Quijote, Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur, Scurtă istorie a umbrei, Efectul Pygmalion: De la Ovidiu la Hitchcock etc.), unanim apreciate, reprezintă repere importante şi inconturnabile în domeniul interpretării imaginii. Lecţia erudiţiei, asimilată cu tact, elevaţie şi rigoare, se completează prin cultul şi simţul nuanţei, dedicat revelării celor ascunse dedesubtul aparenţelor. De altfel, aşa cum mărturisea într-un interviu, erudiţia îşi revelează semnificaţiile, pentru Victor Ieronim Stoichiţă, în măsura funcţionalităţii sale întru desăvârşirea demersului hermeneutic („Erudiţia ca scop în sine nu are nici un rost. Mă feresc de ea, sper că nu există acest pericol, pentru că de fapt nu iubesc erudiţia în sine. Iubesc numai o erudiţie care poate fi pusă în slujba unor descifrări de sensuri. Şi asta poate că o ştiu de la Constantin Noica sau, în orice caz, el mi-a transmis-o picătură cu picătură“).
          O carte de excepţie (recompensată, de altfel, cu premiul Academiei Franceze în 2015) este Oublier Bucarest. Un récit, carte publicată la editura Actes Sud în 2014 şi apoi, în traducerea Monei Antohi, la Humanitas, în 2015, sub titlul Despărţirea de Bucureşti. O povestire. Legitimată de toate servituţile şi privilegiile genului autobiografic, naraţiunea lui Victor Ieronim Stoichiţă reconstituie o întreagă epocă revolută, cu detalii de atmosferă şi de evoluţie a destinelor, cu o indubitabilă nevoie şi plăcere de a rememora şi de a-şi clarifica, în labirintul propriilor amintiri, trasee ale devenirii proprii, sau imagini de fundal ale unei epoci dramatice (România între 1953 şi 1968, adică între moartea lui Stalin şi plecarea autorului la Roma cu o bursă). Despărţirea de Bucureşti este, desigur, o despărţire de un trecut cu amprentă tragică, de spaţiul şi timpul copilăriei, de avatarurile adolescenţei, de familie şi de patrie. Subtitlul (O povestire) orientează atenţia cititorului spre modalitatea literară a reconstituirii, arpegiile memoriei fiind orchestrate de o retorică rafinată a povestirii. Una dintre cele mai tulburătoare pagini din carte e cea în care sunt descrise „fantomele“ care, în 1964, încep să populeze străzile Bucureştiului, e vorba de deţinuţii politici eliberaţi atunci printr-un decret, în vizibil contrast (palizi, cu privirea rătăcită, tăcuţi) cu restul locuitorilor Capitalei („În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme“).
          Desigur, cartea lui Victor Ieronim Stoichiţă îşi joacă, în fapt, conformaţia, destinul şi mecanismele narative într-o densă reţea de antinomii, circumscriind adevărul interiorităţii şi adevărul istoriei, imaginarul şi cotidianul, reverberaţiile trecutului şi optica inevitabil subiectivă a prezentului. Scriitorul mărturiseşte cu sinceritate toate aceste aporii ale scriiturii autobiografice, care, pe măsură ce restituie un trecut, îl şi reinventează, prin recursul la imaginar, la retorica ficţionalităţii, sau prin apelul la restituirea, într-un mod cât mai veridic, a meandrelor memoriei, prin care mai degrabă se evocă o atmosferă, decât se reconstituie o epocă în datele sale concrete („Nu este o carte de memorii, ci o carte de evocare a unei atmosfere. Este o carte mai adevărată decât adevărul şi mai imaginativă decât imaginarul. Am început să scriu pentru familia mea, pentru copiii mei născuţi în Germania, apoi m-am lăsat prins de firul întâmplării, de o anumită melodie a frazei, ceea ce a dus la un text mult mai literar decât aş fi crezut. O adevărată surpriză şi pentru mine“).
          Tectonica naraţiunii autobiografice este consolidată prin inserţia unor proiecţii ale imaginarului, prin evocarea unor profiluri umane şi a unor scene memorabile, relevate printr-un exerciţiu, îndelung exersat, al evocării, ce presupune vocaţia distanţei şi reverberaţiile nostalgiei, dar şi imersiunea într-o logică a trecutului din care nu este absentă percepţia revelatoare a concretului, nici inserturile unei etici grave, deplin asumate, prezente în straturile profunde ale textului, în subliminalul rostirii anamnetice. Semnificativă, ca prezumţie de destin şi indiciu de naraţiune divinatorie e scena ghicirii viitorului în cafea de către turcoaica Menarú („Trebuiau să vorbească serios despre toate astea, dar nu atunci, fiindcă era cald şi toată lumea era enervată. Sora mea, Cristinel, care dormea în camera de alături, a început să plângă din cauza diareii, iar eu am înţeles că ne aşteaptă vremuri grele. Mai mult, am înţeles că se sfârşise copilăria. Aveam treisprezece ani, şi era puţin cam devreme, simţeam asta. /…/ Gata! Şi mai grav, nu ştiam ce anume se aşteaptă de la mine şi, la drept vorbind, nici eu nu aveam habar ce anume aşteptam eu însumi de la mine.“). Relevantă pentru antagonismele epocii, pentru opoziţia dintre lumea veche şi cea nouă, este scena din Cişmigiu, în care protagoniştii sunt exponenţi a două moduri de gândire, de trăire şi de expresie („Tovarăşul Costel avea ochi cenuşii. Costumul lui era cenuşiu, cravata la fel. Purta şosete verzi. Zărindu-le, m-am simţit deodată liniştit. Eram aşezaţi amândoi pe o bancă din Cişmigiu şi, uitându-mă cu coada ochiului la tibiile slabe şi albe ale tovarăşului Costel, dezgolite de şosetele care-i tot cădeau, am fost sigur c-o să-i fac faţă“).
          Desigur, naraţiunea lui Victor Ieronim Stoichiţă are toate accentele şi trăsăturile timpului istoric evocat (oprimare, teamă, cenzură, rezistenţă interioară, angoasă, teroare etc.), din meandrele confesiunii reieşind, însă, şi un autoportret veridic al autorului, proiectat pe fundalul tabloului de epocă, alcătuit din detalii, nuanţe, senzaţii, culori şi forme ce stau, cu toate, sub semnul tutelar al nostalgiei, stare inefabilă ce reţine, în vibraţiile ei molcome, păienjenişul, jumătate real, jumătate ficţional, jumătate iluzie evocatoare, jumătate deziluzie, al unei lumi revolute, dramatice, bolnave, plasate în plin infern al comunismului. Galeria de personaje (părinţi, bunici, mătuşi, unchi), de peisaje şi de scene cu dinamismul existenţial divers favorizează credibilitatea evocării, prin decupaje de realitate plasate în ambianţa cotidianului, prin conturarea unor gesturi şi tablouri de familie, prin fresca amplă, cu desen riguros trasat, a epocii. Naraţiunea confesivă e completată de memorabilul portret al bunicului matern, de afecţiunea faţă de fratele său Adrian, de listele de lecturi, de galeria profesorilor din liceu sau de rememorarea admiterii la facultate. Cu toate acestea, revizitarea trecutului presupune, oricâtă voinţă de autenticitate s-ar învesti, şi o revizuire a lui, o ficţionalizare a memoriei, ce provine din chiar mecanismele şi avatarurile scriiturii, care avantajează un anumit detaliu, privilegiază o ambianţă, o figură, o scenă sau un portret.
          Despărţirea de România a lui Victor Ieronim Stoichiţă este, în fond, despărţirea de un întreg trecut cu amprentă tragică, dar ea presupune şi integrarea într-un nou destin, într-o nouă existenţă, în conturul unei ambianţe cu totul diferite, aceea a libertăţii, de exprimare, de gândire şi de conduită existenţială.
 

Iulian Boldea

Luciditatea nostalgiei (Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. Humanitas, 2015

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)