Roma, barbarii şi noi

 

Octavian Paler


          Circulă pe la noi o anumită logică, la care eu nu ader, care mie mi se pare penibilă, şi anume aceea de a suprasolicita statura noastră (Clujul, nu mai spun, Clujul este, din acest punct de vedere, aproape simbol naţional). Adică există filosofia funariotă , care mi se pare forma cea mai dezgustătoare – ca să fiu foarte franc şi radical – a nonpatriotismului, a transformării patriotismului în gălăgie, în chiot, în vacarm, în isterie. Eu nu cred – iertaţi-mă! – că patriotismul este asta. Eu mă consider, cu voia dumneavoastră, un patriot, n-am niciun alt motiv să spun, nu urmăresc nimic, n-am niciun fel de beneficiu altceva, pentru tot ceea ce am făcut în aceşti ani şi nici nu vreau nimic, dar nu pot să nu fiu sensibil la ceea ce se întâmplă cu ţara mea. De ce? Pentru mine patriotismul înseamnă, dacă vreţi, un punct de sprijin în legătură cu care nu poate exista discuţie. Spuneam şi de dimineaţă, la o întâlnire cu studenţii domnului Mircea Naidin, că, după părerea mea, un om normal are o singură patrie, restul sânt ţări. În privinţa asta nu există discuţie. De altfel, eu nu accept pentru mentalitatea mea, decât două dependenţe, două criterii, în legătură cu care, recunosc, mă definesc şi pe care nu le pun în discuţie: unul fiind adevărul, altul fiind interesul naţional.
          Revin la acest fals patriotism de care vorbeam şi care este un patriotism gălăgios, găunos, fals, contraproductiv, bazat pe ură, bazat pe resentimente şi în ultimă instanţă ridicol. Eu nu cred că trebuie să intrăm în Europa îmbrăcaţi neapărat în sumane şi cântând din bucium! Eu pretind să pot intra în Europa îmbrăcat nemţeşte. Important este însă să-mi păstrez identitatea mea de român. Cu alte cuvinte, refuzând acest fals patriotism gălăgios, compromiţător, stupid, mie-mi repugnă în acelaşi timp cosmopolitismul – fără să fiu împotriva cosmopolitismului, un anumit tip de cosmopolitism vreau să spun –, care se izmeneşte, mirosindu-i urât tot ce-i românesc şi care crede că a fi european trebuie neapărat să consideri apartenenţa ta, identitatea ta un bagaj de care scapi dacă se poate la frontieră, sau dacă nu se poate la frontieră, la primul hotel internaţional. Şi dacă n-ai nici acolo ocazia, atuncea la Strasbourg, îl laşi acolo, la garderobă! Şi intri la Strasbourg, în Consiliul Europei, uitând de identitatea ta. Nu se poate, cred eu. Şi asta ne-aminteşte, cred, de Roma şi de acea necesară identitate, pe care romanii o lăsau tuturor.
          Există la ora asta în Europa două logici, cred eu. Eu nu cred în posibilitatea unui dialog real [între Est şi Vest, lumi între care s-a instaurat o nouă Cortină]. O altă cortină, mai rea decât Cortina de Fier. Ea exista dinainte, dar nu se vedea. O cortină psihologică între Est şi Vest. Noi folosim aceleaşi cuvinte, de multe ori ca occidentalii, dar ei înţeleg altceva prin acele cuvinte, noi înţelegem altceva. Pentru că fiecare dintre noi avem altă logică. Ei au o logică pragmatică, egoistă, uneori cinică, bazată pe calcule, noi avem o logică tulbure, resentimentară, bântuită de tot felul de strigoi. Am trăit experienţe care ne-au stresat teribil, ne-au traumatizat şi e greu să discutăm despre libertate la fel cum discută franţujii. E greu chiar să uităm anumite lucruri. Dacă ne gândim bine... Să fim serioşi: franţujii, care se uitau foarte de sus la noi, că nu ne-am comportat chiar foarte demn în timpul regimului comunist. Păi de ce ne-ar da ei nouă lecţii din acest punct de vedere? Noi am avut parte de 45 de ani de ocupaţie, întâi străină şi pe urmă sub o formă naţională, da’ tot străină. Ei au avut parte doar de patru ani de război. Şi-n patru ani de război, ei au făcut toate porcăriile posibile, mai mult decât noi în 45 de ani! Colaboraţionismul francez conţine în el toate ruşinile posibile. Iar maquis -ul este în bună măsură o fantasmă. Maquis-ul francez este cum se întâmplă la noi cu certificatele de revoluţionar. Au fost din ce în ce mai mulţi maquisanţi, pe măsură ce a trecut perioada războiului. Aşa cum la noi s-au descoperit acum [că] până şi foştii securişti au devenit revoluţionari!
          Era foarte uşor... Uite, să vă dau un exemplu. Eu am avut curiozitatea să mă uit într-un Larousse, din 1967. Deci câţi ani erau după război? ‘67... Vreo 25 de ani, nu, după război? Ei bine, în acel Larousse, Drieu la Rochelle  nu figura, nu figurează. Uitaţi-vă, controlaţi ce zic eu acum! Brasillach  nu figurează nici măcar cu numele. Să zică: „Scriitor francez colaboraţionist, împuşcat în 1944„. Drieu la Rochelle: „Scriitor, a scris cutare, colaboraţionist, s-a sinucis.„ Celine, care este un mare prozator al acestui secol, unul din marii prozatori ai acestui secol, cu o viaţă fireşte abjectă, din păcate, dar un mare romancier, un scriitor, care nu poate fi ignorat, indiferent cât ai deplora pronazismul lui, figurează în Larousse-ul din 1967 cu trei rânduri... În timp ce un Henri Barbusse , de pildă, o nulitate, era pe larg prezentat acolo. Păi noi am procedat aşa cu Sadoveanu? Am procedat aşa cu Călinescu? La noi au sărit în sus unii dintre intelectuali şi atunci când li s-a reproşat lui Sadoveanu şi lui Călinescu... Mă rog, nişte culpe reale! A zis cineva în România că Mihail Sadoveanu nu este un mare scriitor? A zis cineva în România că G. Călinescu nu a fost un extraordinar critic?
          Ce vreau să spun în esenţă, că lucrurile la noi nu s-au coborât atât de grav cum cred unii că s-au petrecut. Eu zic că nu avem motive chiar să ne fie ruşine, dacă ne comparăm cu alţii. Fără îndoială, cu excepţia celor care au înfruntat puşcăriile în regimul trecut şi a celor care au luptat în munţi, nu avem motive să ne mândrim cum ne-am comportat. Dimpotrivă, unii dintre noi avem motive să ne jenăm. Dar nimeni nu poate contesta că a fost o situaţie specială, că am avut parte de o dizgraţie, de un cu totul alt caracter decât a fost războiul. Războiul în care s-a aflat Franţa era un război cu o putere străină. Şi în timp de război, un război ştii bine că nu va dura la nesfârşit. Se ştia din timpul războiului că nu va putea dura mai mult de patru, cinci ani. Pe când noi, amintiţi-vă bine, credeam că regimul comunist e bătut în cuie. Credeam că imperiile putrezesc greu şi că oricum generaţia mea şi generaţia de după mine vor muri asfixiate în aerul irespirabil al terorii acelui regim. Şi atunci cum să ne judecăm noi mai aspru decât îi judecăm pe ei şi cum să nu tresărim noi când ne judecă ei cum ne judecă? Cum să nu tresar eu, ca român, dacă văd că ei ne privesc ca pe nişte membri ai unor triburi? Nu vreau să pun o pedală excesivă în ceea ce zic. N-am niciun fel de impuls antioccidental. Dimpotrivă, cred că trebuie să ne orientăm spre Europa, pentru că n-avem altă şansă decât asta. Dar nu cred că trebuie să facem ce facem uitând de noi înşine.
          Şi aici ajung la comparaţia pe care o urmăream de fapt de la început; aceea dintre, mă rog, Roma şi noi.

          Înainte fac o digresiune. Asta e slăbiciunea mea – digresiunea. Poate o să vă surprind [cu] ce spun acum, dar eu cred că Renaşterea este opera barbarilor. Este un dar al barbarilor. Şi cred că Roma a avut inteligenţa şi de a muri la timp, de-a dispărea la timp, de-a naufragia la timp în istorie. În mod curent, se zice că prăbuşirea Romei a fost un cataclism istoric datorat presiunii, invaziei barbarilor. Nu-i adevărat. Prăbuşirea Romei a întârziat din pricina complexului pe care-l aveau barbarii în faţa prestigiului Romei. Roma era de mult pregătită să cadă, datorită viciilor ei, păcatelor ei, corupţiei, care făcuseră ravagii în Roma. Zeii nu mai aveau niciun fel de prestigiu (cum îmi place mie să zic: Venus intrase în lupanare, Bachus devenise alcoolic), încât barbarii au făcut un dar Romei şi un dar enorm omenirii, cucerind Roma la timp şi în felul acesta ferind-o de un declin îndelung, penibil, lamentabil, care ar fi distrus orice prestigiu Romei. Păi vă imaginaţi dumneavoastră, dacă Roma n-ar fi căzut atunci când a căzut, când au intrat vizigoţii în ea, vă mai puteţi imagina un Rafael, de pildă, în Renaştere, visând la gloria Romei? Vă mai puteţi imagina un Macchiavelli, care se îmbrăca [cuvânt indescifrabil], după ce a fost fugit puţin din Florenţa, se îmbrăca în fiecare seară în haine somptuoase, pentru a se dezbrăca în felul acesta de vulgaritatea zilei obişnuite şi pentru a se apuca, în aceste haine somptuoase, să viseze şi să scrie despre gloria Romei antice, despre gloria Romei imperiale? Prestigiul Romei a fost păstrat, tocmai datorită faptului că păcatul căderii ei a fost pus asupra barbarilor. Zic asta, de ce? Pentru că, după părerea mea, s-a schimbat ceva esenţial în istoria omenirii: şi anume, ce? Barbarii – ca la Salamnina – veneau de undeva, de dincolo de marginile lumii eline, care cum bine ştiţi, socotea că e barbar tot ce se află dincolo de fruntariile lumii eline. La Roma [se] venea dinafara zidurilor, extra muros, atacând civilizaţia. Se spune că civilizaţia a descoperit zidul. Zidul este descoperirea civilizaţiei. Barbarii se simţeau bine în spaţiul liber. Ei atacau dinafara zidurilor ce? Civilizaţia de la Roma.
          Astăzi nu mai există niciun pericol să vină vreo armată de barbari din afara zidurilor şi să atace civilizaţia. „Perşii“, mă întorc la ei, sânt mulţi. Înăuntrul zidurilor. Iar civilizaţia produce ceea ce eu numesc neobarbarie, într-un ritm ameţitor, în acelaşi timp extraordinar de periculos. Această civilizaţie produce semidocţi, produce oameni care „se descurcă“, produce neobarbari, oameni care, fără îndoială, au un complex al culturii. Nu iubesc cultura, sub niciun motiv. Pentru că se simt puşi în cauză de cultură.
          Dar să închid această paranteză, pentru că altceva mă interesează. Mă interesează raportul dintre Roma şi noi. Pe noi ne considerăm, nu? succesori ai Romei antice. Noi sântem o insulă latină, într-o mare slavă. Dar experienţa noastră istorică – vreau să subliniez asta pentru că asta ţine de identitatea noastră – este profund diferită de a Romei antice, ca de altfel profund diferită de a întregului Occident. E suficient să ne gândim la un singur lucru: civilizaţia romană este civilizaţia unui întreg oraş, a urbei, care reprezenta oraşul prin excelenţă. Imperiul Roman însemna Roma, în ultimă instanţă. Şi de altfel, toată dezvoltarea occidentală, toată civilizaţia occidentală a fost o civilizaţie a oraşului. Vă rog să luaţi la rând şi să recapitulaţi şi veţi vedea. Civilizaţia greacă s-a născut în jurul cetăţilor. Civilizaţia romană, în jurul unui oraş, al urbei. Civilizaţia gotică în jurul burgurilor. Civilizaţia Renaşterii în jurul Florenţei, al Veneţiei şi al altor câtorva cetăţi. Civilizaţia Bizanţului, în jurul unui oraş, al Bizanţului. Fără aceste oraşe, civilizaţiile europene sânt de neconceput. Toate civilizaţiile europene sânt profund citadine, prin tradiţie. La noi, cum stau lucrurile? Noi avem în urma noastră, de fapt, o seculară civilizaţie rurală, nu o civilizaţie citadină. Istoria oraşului în România, exceptând zona Transilvaniei, unde au fost oraşe mai de demult, dar în rest, istoria oraşelor în România n-are vechime mai mare de un secol. Păi Bucureştiul în secolul trecut, la mijlocul secolului trecut, era un târg prăpădit. În Principate, primul pian a venit în secolul al XIX-lea, cam prin deceniul al III-lea. Amintiţi-vă, de asemeni, [că] Shakespeare murise de două secole, când la noi poeţii Văcăreşti versificau naiv. Când Cârlova  întemeia, punea bazele filosofiei la noi, ooo! filosofii greci umblau de multă vreme prin lume, pe şosele romane! Pe la noi se cânta încă muzică de-asta lăutărească şi venea primul pian după ce Mozart murise de mult. Ce să mai spunem de altele? Ce universităţi existau în Europa în secolul XVI-XVII! Păi Bucureştiul îşi punea problema cişmelelor cam pe la 1830, în timp ce în Roma existau din sei cento fântâni extraordinare, superbe, baroce, construite de Bernini, care există şi astăzi, ca Fontana di Trevi sau Fontana din Piaţa Navona. ş.a.m.d.

          Ce vreau să spun? Vreau să spun că noi avem un păcat, un grav păcat: anume acela de a confunda patriotismul cu necesitatea romantizării istoriei. Eu nu ştiu să fi învăţat la şcoală despre vreo bătălie pierdută de noi. Dacă îmi amintesc eu bine, eu am învăţat la şcoală că noi am învins în toate bătăliile pe care le-am purtat. Şi aveam obiceiul – prost obicei – de a nu ne privi critic. Se pare că e o meteahnă a noastră, această incapacitate de-a ne servi de spiritul critic. Discutam astăzi la prânz, despre această problemă, la masă: nimeni nu ne întrece când e vorba să ne batem joc de noi, scuipându-ne, când e vorba să ne batjocorim prin zeflemea sau prin băşcălie. Nimeni. Dar când e vorba să discutăm serios, când e vorba să ne examinăm cu rigoare, cu luciditate dureroasă şi dramatică, sântem incapabili. Amintiţi-vă bine ce a păţit Caragiale, tratat, vai! de Funarii vremii – sper să nu provoc pe-aicea nişte crispări, mă rog, luaţi-o ca un handicap al meu de a nu mă putea reţine – a fost numit ultimul ocupant fanariot! Caragiale! A ajuns, săracul, să se ducă la Berlin în cele din urmă, să se exileze, ca să scape. Amintiţi-vă ce-a păţit Drăghicescu, după ce a publicat, în 1907, Din psihologia poporului român . Până şi Iorga l-a acoperit de ocări. Nimeni n-a putut la noi să-şi exerseze spiritul critic, cu toată aciditatea necesară, fără să fie penalizat. Noi nu suportăm decât băşcălia, zeflemeala. Dar ar trebui să ne dezbărăm odată de această meteahnă, pentru că numai aşa ne putem înţelege cu adevărat identitatea şi numai aşa o putem iubi în ultimă instanţă. Pentru că eu chiar cred că noi nu trebuie să ne lepădăm de identitatea noastră. Nu trebuie nici să o batjocorim, nici să o minimalizăm, şi cu atât mai mult nu putem să ne dezicem de ea. Convingerea mea este că cetăţenia este un contract între un individ şi un stat. Poţi să pleci oriunde în lume şi să devii cetăţean francez, cetăţean american, cetăţean... Ce vrei, german ş.a.m.d. Naţionalitatea însă este un contract între individ şi Dumnezeu, un contract care nu se poate rupe. Cu alte cuvinte, dat prin destin. Eşti ce eşti, te-ai născut român, eu cred că nu poţi să rămâi decât român, dacă eşti un om normal. De altfel, Iorga zice undeva frumos: „Român este cel care rămâne!„. Foarte frumos spus, după opinia mea.
          Ei bine, de ce spun asta? Spun că, pentru a ne iubi cu adevărat – şi ţara, şi identitatea –, trebuie să o privim drept. Eu înţeleg foarte bine din ce a apărut nevoia de a romantiza istoria. A apărut dintr-un complex, sau din două complexe: întâi că am fost daţi cu capul de toţi pereţii istoriei, de-a lungul secolelor. Apoi, pentru că am fost mereu în această furtună nenorocită – cum să spun eu – a vremurilor. Aveau dreptate şi Ureche, şi Miron Costin vorbind, chiar dacă nu numai noi am fost „în calea tuturor răutăţilor„. Au mai fost şi alţii. Deci am făcut o anumită mitologie, puţin cam exagerată. Dar vreau cu alte cuvinte să spun că trebuie să fim lucizi, pentru a şti ce vrem să păstrăm ca identitate şi ce putem păstra, care este identitatea noastră adevărată. Şi atuncea trebuie să ne gândim la asta. Adică trebuie să acceptăm că modernitatea noastră este foarte subţire, este foarte sumară. Nu ne putem compara nici cu cehii, nici cu polonezii, nici cu alţii. Îmi pare foarte rău. Aşa este. Oricât am vrea noi să ne umflăm în pene, am face foarte prost, dacă am uita că noi am ieşit din Evul Mediu în secolul al XIX-lea. N-am avut Renaştere. Explicaţii istorice există, dar adevărul este adevăr. N-am avut Renaştere, am avut un lung Ev Mediu, în care românii au trăit între biserici afumate şi între orizontul de unde aşteptam să vină tătarii sau turcii, încât, iată cum se întreba exasperat Cioran: „Ce-am făcut o mie de ani?„ Asta am făcut o mie de ani! Asta am făcut o mie de ani: am suportat această istorie vitregă, am suportat aceste vremuri, am trăit într-un lung, lung, lung Ev Mediu, din care am ieşit abia în secolul al XIX-lea – şi trebuie să recunoaştem asta. Iar modernitatea noastră este nu numai subţire, este şi pestriţă. Amintiţi-vă că nu degeaba a dezvoltat teoria formelor fără fond Maiorescu. Era o problemă foarte serioasă pentru civilizaţia noastră, pentru cultura noastră. Şi nu degeaba un Cioran, de pildă, l-a contrazis violent pe Maiorescu, zicând invers, că „avem nevoie de o isterie a formelor fără fond„. Avem nevoie de forme, pe care să le luăm chiar în forma această isterică, pentru că pe urmă se vor umple de fond. Asta spune ceva!
          Vă rog, recitiţi Dinicu Golescu şi veţi vedea cu câtă perplexitate descoperă Dinicu Golescu o Europă de dincolo de noi, din Ungaria, din Austria... La câte secole după ce Magellan înconjurase globul şi după ce se terminaseră toate descoperirile geografice? Noi atuncea am descoperit practic şi Europa. Şi atuncea fireşte că a intrat o anumită febră, o anumită nevroză în societatea noastră, în civilizaţia noastră, de-a reface un handicap. Şi eu zic că aceşti 90 de ani care au trecut între 1848 – să zic ca un termen convenţional – şi 1938, ultimul an al României interbelice normal – 90 de ani, nu mai mulţi – demonstrează extraordinarele capacităţi ale românilor de a recupera. În 90 de ani, noi am ieşit din Evul Mediu şi am ajuns aproape-aproape de nivelul modernităţii altora. În 90 de ani am reuşit şi în cultură, şi în civilizaţie, să refacem un handicap enorm. Din nenorocire, istoria ne-a fost ulterior potrivnică.

          Dar ce vreau să spun? Vreau să vă spun altceva, de fapt, în legătură cu asta. Noi nu trebuie, cred eu, să ne ruşinăm nici de civilizaţia agrară, care a fost civilizaţia noastră de bază, cea mai lungă civilizaţie de la noi şi într-un fel care ne-a dat o anumită forma mentis, un anumit mod de a gândi, un anumit mod de a ne instala în univers. Metafizica noastră, atâta câtă este, este o metafizică ţărănească. Sărbătoarea noastră, atâta câtă este ca miracol, este de origine ţărănească. Morala noastră câtă este, câtă avem, câtă am avut, că nu mai avem – a fost de origine ţărănească. Era o lume, sigur, împietrită această lume a satului, o lume cvasipatriarhală, care nu trebuie nici idealizată şi nici considerată ca fiind o fatalitate dată odată pentru totdeauna. Eu nu sunt dintre cei care cred că Muzeul Satului trebuia să devină o locuinţă pentru fiecare dintre noi, că trebuie să ne mutăm în Muzeul Satului şi să locuim acolo, sau că formele de civilizaţie agrară trebuie învăluite în celofan şi păstrate nealterate pentru totdeauna. Iertat să fiu, dar teoria lui Nae Ionescu despre statul ţărănesc mi se pare, mă rog, aşa, un fel de aberaţie! Nu se poate să ignori progresul, progres care oricum ar fi distrus orizonturile satului de tip Blaga, orizonturile satului în care metafizica începea imediat dincolo de ultima uliţă. Fără îndoială că această lume era condamnată eşecului şi pieirii. Să nu ne facem iluzii că numai colectivizarea e de vină din acest punct de vedere. Nu! Ţăranul român n-ar fi rămas ţăran, ar fi devenit fermier. Pentru că asta este logica lumii moderne. Problema este ce putem păstra. Nu învelind în celofan, dar păstrând din acea lume, fără s-o repudiem.
          Şi aici mi se pare mie că apare dramatic opacitatea politicienilor de astăzi, lipsa lor de patriotism. Păi problema ţărănească nu este o problemă în primul rând economică! Este sigur şi o problemă economică, pentru că de alimentaţie depinde în ultimă instanţă şi psihologia unui popor. Astăzi morala eşuează în piaţă. Te duci în piaţă, vezi cât costă roşiile şi nu-ţi mai arde de niciun principiu! (Râsete în sală). Nu te mai interesează democraţia, economia de piaţă şi alte chestii de genul, care sânt teorii. Când tu vezi că te scotoceşti prin buzunare şi n-ai cu ce să cumperi roşiile! Şi ştii că, în timpul ăsta, Cataramă  îşi poate permite orice!
          Vreau să zic următorul lucru: de pildă, că politicieni de tipul lui Iliescu, care nu pricep nimic, dar nimic din tragedia pe care o trăim astăzi noi... Şi când zic tragedie, zic criza de destin naţional, pentru că eu cred că ne aflăm azi într-o criză de destin naţional. Ce înţeleg prin criză de destin naţional, ca să fie foarte limpede. Un popor are două atribute, ca să existe ca popor: teritoriu şi spiritualitate. Dintre aceste două lucruri, culmea, nu teritoriul este cel mai important pentru identitatea unui popor. Ferească Sfântul, n-aş vrea să piardă România nicio palmă din pământul ei, din teritoriul ei. Dimpotrivă, eu consider inacceptabilă târguiala care s-a făcut, apropo de teritoriile pierdute ale României. Puterea actuală n-avea voie să le sacrifice, pentru că ele nu sunt nici ale lui Constantinescu , nici ale lui Ciorbea , nici ale nimănui. Ele nu sunt nici măcar ale poporului român de astăzi. Poporul român de astăzi nu poate, după părerea mea, nici măcar prin referendum, să decidă că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost acceptabil. Pentru că poporul român de mâine nu va fi de acord cu poporul român de azi.
          Dar vreau să spun altceva. Vreau să spun şi să vă dau un exemplu, că nu teritoriul este totuşi esenţial, sau cel mai important în această identitate, pentru că pot să vă ofer o pildă. Iată un popor fără teritoriu, care are identitate: palestinienii. Şi zic că important pentru identitate este înainte de toate spiritul unui popor, unei comunităţi, o anumită psihologie, un anumit mod de a gândi, forma mentis aceea de care spuneam şi limba pe care o foloseşte. Şi aici, dacă ne gândim bine, va trebui să recunoaştem nişte evidenţe triste, deplorabile, penibile: ce anume a format patrimoniul spiritual românesc, ceea ce noi considerăm identitate românească? Trei clase: ţărănimea, aristocraţia (boierimea română) şi burghezia naţională. Acea burghezie naţională care merita acest titlu şi care nu este burghezia cosmopolită, care cam e singura care se vede azi. Ca să înţelegeţi ce vreau să spun prin burghezie naţională, vă dau un exemplu paradoxal: Malaxa, capitalist şi neromân ca origine – [era] grec – a plecat după război în America, cu milioane de dolari (chiar dacă multe i-au rămas aici). Cu milioane de dolari. Putea deci să trăiască, având în spate şi amintirea urâtă a ce i s-a întâmplat aici, bine mersi, în America. Ei bine, Malaxa a refuzat să primească cetăţenia americană, a refuzat să înveţe englezeşte. Unul din apropiaţii lui mi-a povestit acest amănunt incredibil – era foarte apropiat de Malaxa, chiar amic. Dar în clipa în care Malaxa a auzit că şi-a schimbat numele din Ion în John, i-a spus: „Să nu te mai văd!„. Asta înseamnă burghezia naţională, care înţelegea să dea bani, înţelegea să plătească din bogăţia ei, pentru valorile naţionale. Şi câţi au trimis aşa în străinătate? Câţi s-au afirmat aşa? Inclusiv Enescu.
          Toate aceste trei clase au fost practic distruse, decimate. Boierimea a fost exterminată fizic ori s-a împrăştiat în cele patru vânturi, în exil, ţărănimea a fost decimată moral, Dumnezeu a fost alungat de pe uliţele româneşti, iar ţăranul a fost transformat într-un fel de argat al statului sau într-un navetist din ăsta cu două suflete: un suflet la oraş şi un suflet la sat, patria lui adevărată fiind autobuzul prăfuit, în care circulă între sat şi oraş, iar burghezia a fost măcinată şi făcută una cu pământul.

          Ce-a rezultat după 1950 în România? O societate păstoasă, în care idealul era omogenizarea, a se înţelege mediocrizarea tuturor. Când Ceauşescu spunea că nu mai e nicio deosebire între academicieni şi ţărani, nu era un elogiu adus ţăranilor, ci era o insultă adusă academicienilor! Pentru că idealul regimului comunist era mediocrizarea societăţii, reducerea tuturor la un nivel de simple şuruburi într-un mecanism. Or, în această societate uniformizată, aplatizată, cenuşie, în care patria nu mai însemna nimic... Pentru că pentru ţăran, patria însemna pământul lui, pentru care era în stare şi de dragoste, şi de crimă, patria lui a devenit acuma autobuzul, cu care se duce la oraş. Patria altora care este?
          Ca să nu mai spun de procesul ăsta extraordinar care a avut loc în România, de fapt de invazia mahalalei. Mahalaua a invadat centrul şi s-a instalat în centru. De aceea şi spun eu că de multe ori ne pierdem timpul ca la Bizanţ. La Bizanţ, când erau turcii la porţile cetăţii, ăia discutau înăuntru despre sexul îngerilor! Cam aşa facem noi astăzi, discutând despre democraţie, despre principii, despre politică, despre morală. Păi turcii, sau „perşii„, sau cum vreţi să spuneţi dumneavoastră, sânt în Cetate. Ei dictează, ei fac şi legi, ei gospodăresc.
          Şi astfel, identitatea noastră, ce mai rămâne din ea, vă întreb eu? Nu cumva suntem foarte aproape, periculos de aproape, dacă nu cumva chiar acolo, de transformarea poporului în populaţie, cum zicea Noica? Nu cumva am devenit o populaţie, care chipurile vorbim româneşte?
          Nu-i adevărat, nu vorbim româneşte! Am discutat astăzi-dimineaţă despre asta, la discuţie nu vreau să revin. Astăzi nu se vorbeşte limba română în România. E cu totul altceva, special. E un jargon special. Limba română nu se mai vorbeşte de mult în România. Este limba unei minorităţi. Limba română este limba scriitorilor, a profesorilor – şi nu a tuturor. Majoritatea profesorilor, chiar de limbă română, vorbesc o limbă română aproximativă. Şi nici nu văd niciun fel de şansă de a se îndrepta situaţia, câtă vreme nu scriitorii determină astăzi limba, cum se întâmpla până mai de mult, până la război, nu intelectualii, ci televiziunea, gazetele, domnule Virgil Lazăr!...Păi... Şi proliferează un jargon de-ăsta, ca un fel de iarmaroc verbal. Aşa e limba română, întâi se amestecă totul. Urmăriţi-l numai pe Iliescu, să vedeţi ce limbă română frumoasă vorbeşte el, în care e mult rumeguş din limba de lemn, un fel de amestecătură de-asta preţioasă de limbaj tehnicist! Dar ştiţi ce-i grav? Grav e altceva: că el e înţeles mai bine decât sânt înţeles eu, de pildă! Grav e că Iliescu a fost votat, între altele, de două ori, pentru că a fost înţeles, pentru că vorbea pe limba celor care îl ascultau. Dar asta înseamnă că limba celor care îl ascultau era limba lui Iliescu, nu limba română! Şi-atuncea vă-întreb eu: teritoriul nu-l mai avem întreg, forma mentis nu mai prea avem, limba română a noastră e un jargon aproximativ. Nu ştiu cum e la Cluj, că nu m-am uitat bine la firme, o să mă uit. Dar dacă vă duceţi în Bucureşti, vă implor să vă uitaţi la firmele din Bucureşti. Firmele, nu filmele. Sânt ceva de-un haz fabulos şi de o tristeţe desăvârşită. Nu mai vezi un cuvânt românesc. N-ai să vezi în tot Bucureştiul o firmă, La Popescu, sau Blănărie. Nu există aşa ceva. Numai... Cum să spun eu... Fast food şi chestii de-astea. (râsete).
          – Voce din sală: Vă trebuie un Funar acolo!
          – Da! Păi vedeţi că şi eu am nişte impulsuri fanariote? (râsete). Cea mai ridicolă, am văzut-o undeva... Simt că nici măcar ridicolul nu mai funcţionează. Nu ştiu, trebuie să mă duc şi acolo, să văd. Scrie „Chez Gigi“. Adică „La Gigi“, chez Gigi. Dar în genere e preferat jargonul englezesc, britanic. Ăsta face frumos... Mă rog, izmeneala de tip franţuzesc aparţine bonjuriştilor. Neobonjuriştii preferă engleza. Aşadar suntem într-un grav pericol, cred eu, într-un fel de val de ultimatum istoric şi în aceste condiţii, impresia mea este că identitatea noastră, astăzi, ar trebui să fie o obsesie lucidă. Cu alte cuvinte, să ştim ce vrem să păstrăm din ea, şi să ştim că vrem să păstrăm ceva din ea, vrem să o apărăm. Şi eu cred că trebuie să o apărăm din două direcţii, pentru că pericolele sânt două.
          Întâi, reprezintă fără nicio îndoială un pericol, după părerea mea, aceşti falşi europeni, cărora le miroase urât tot ce este naţional. Şi se face o confuzie enormă. Cea mai curentă confuzie care se face este asta: dacă zici autohton sau autohtonism, zici, chipurile, antieuropean. Fals, cred eu. Autohton nu se opune ideii de european. Eu cred că pot să fiu în acelaşi timp autohton şi european. În spiritul logicii romane. Cu alte cuvinte, să intru în Europa, să mă simt în Europa, oriunde în Europa, european, dar ca român. Aşa cum, cred, francezul se simte oriunde se duce în Europa european, dar francez, nu altceva, neamţul se duce oriunde în Europa, dar ca neamţ, britanicul se duce oriunde în Europa, dar ca britanic, păstrându-şi identitatea. Francezul va fi oriunde, chiar dacă e incult, va fi cartezian. Pentru că francezii au fost cartezieni înainte de Descartes. Nemţii vor fi oriunde nemţi, disciplinaţi, serioşi, plicticoşi, oriunde s-ar duce. Britanicii vor fi oriunde în natura lor flegmatică. Numai probabil în Elveţia, cea mai plicticoasă ţară din Europa, acolo poţi să fii neutral. Eu nu înţeleg neutralitatea, de niciun fel. Chiar că nu-mi pot închipui o identitate elveţiană. Nu-mi sună chestia asta. Nu reuşesc să pun nimic viu pe formula asta elveţiană. Nu-mi aduc aminte decât de Garda Elveţiană . Şi dacă îmi aduc aminte de Garda Elveţiană, imediat mă gândesc că elveţienii au fost mercenarii tuturor Gărzilor. Prin definiţie mercenari. E singura etichetă pe care pot să o pun pe elveţieni. Dar în rest, mi se pare că toate popoarele din Europa au ceva specific al lor, o identitate a lor. Grecii sânt greci, nemţii sânt nemţi, ruşii sânt ruşi, spaniolii... Ăştia nu sânt europeni, din fericire pentru mine. Toată, mă rog, frumuseţea lor este în faptul că nu sânt europeni. Dar în rest...
          Şi atuncea, de ce să ne sacrificăm noi identitatea? De ce să credem noi că autohtonist înseamnă ceva jenant? Sau autohton înseamnă ceva penibil, de care trebuie să te lepezi, să te descotoroseşti? Ăsta este un pericol.

          Al doilea pericol vine, din punctul meu de vedere, din direcţia inversă, a celor care consideră că noi trebuie să trăim într-un ghetou, că identitatea se apără îmbufnându-ne spre Europa, dând cu tifla Europei, oţărându-ne la Europa şi bătându-ne cu pumnul în piept, zicând că noi am fost în Europa dintotdeauna, ba că noi am ţinut aicea, am fost pavăza Europei, că Europa a putut să-şi facă Renaşterea datorită nouă, care am stat aici vitejeşte, în calea tuturor popoarelor, care veneau să distrugă Renaşterea europeană. Eu cred că n-avem nevoie de asemenea izmeneli, pentru a fi mândri că suntem români. Şi pentru a fi cu conştiinţa critică, cu slăbiciunile noastre, cu păcatele noastre, că nu suntem mai buni decât alţii, nu suntem buricul pământului. Dar trebuie să ne luăm ca atare. Mie îmi repugnă, îmi repugnă enorm toată această demagogie şovină, patriotardă – patriotardă zic antipatriotică –, antinaţională de fapt, care se foloseşte de sentimentul naţional ca de o marfă de tarabă, în scopuri politicianiste, în scopuri egoiste, în scopuri abjecte în ultimă instanţă. Pentru toţi aceşti indivizi, patriotismul nu este un sentiment, este ceva cu care cumperi carieră, cumperi succes, cumperi un loc în Parlament, cumperi un fotoliu de primar sau nu ştiu ce post de ministru. E trist, după părerea mea, jalnic, inacceptabil, revoltător, dezgustător, când patriotismul, care trebuie să fie discret, devine o marfă. Am să dau un exemplu de patriotism, relatat de Malraux.
          Şi descria Malraux ce s-a întâmplat în noaptea în care au venit nemţii, cu blindatele, în acel sat. Nemţii au avut surpriza să vadă că absolut toate uliţele şi casele din sat, din Corrèze, erau pustii, goale. Şi au crezut că toţi locuitorii din satul respectiv plecaseră, fugiseră. Şi au descoperit, cu stupoare, după aceea, că absolut toţi locuitorii satului erau... Unde credeţi dumneavoastră? În cimitir, fiecare stând drept, nemişcat, fără să spună un cuvânt, lângă mormântul părinţilor săi. Erau o mulţime de oameni, care nu spuneau o vorbă, stătea fiecare lângă mormântul înaintaşilor săi, în faţa tancurilor germane.
          Ce vreţi mai frumoasă definiţie a patriotismului decât asta? Nu trâmbiţa, nu vociferarea, nu răcnetele. Ci această stare, care este în acelaşi timp serioasă şi gravă.
          Eu am copilărit într-un sat în care tricolorul era desenat pe zidul bisericii şi în toate articolele de vestimentaţie. Dar niciodată, absolut niciodată, n-am întâlnit în toată copilăria mea în acel univers vreun demagog, care să facă caz de acest sentiment, să facă negoţ cu acest sentiment.
          Şi ziceam azi-dimineaţă şi mă repet acum că adevărata dragoste te strânge de gât, nu te pune să chiui. Toate aceste ţipete isterice pe teme patriotarde nu sânt forme de patriotism, după părerea mea. Sânt antinaţionale. Şi cred că trebuie să ne ferim în egală măsură de aceste forme isterice, gălăgioase şi, în acelaşi timp, de cosmopolitismul, sau de acea variantă a cosmopolitismului, care ar vrea să considerăm identitatea noastră un fel de bagaj inutil, de care trebuie să ne descotorosim repede şi să intrăm, dacă se poate, goi în Europa, fără niciun fel de identitate. Cu alte cuvinte, ca nişte mancurţi. Ştiţi ce sunt mancurţii. Cei cărora li se puneau nişte ugere în cap şi [erau] duşi în pusta aia cazacă, acolo, şi lăsaţi în deşert, sub soarele torid, iar ugerele alea se strângeau pe cranii şi cu dureri îngrozitoare le sfârtecau memoria, le exterminau memoria. Nu mai aveau amintiri, nu mai aveau niciun fel de memorie.
          Aşa vrem noi să fim, nişte mancurţi, care să uităm ce a fost în urma noastră? Nu se poate. Noi trebuie să întrăm cu identitatea noastră. De asta spun că reflecţia asupra destinului Romei, asupra inteligenţei Romei, asupra lecţiei Romei este, cred eu, vitală şi de o extraordinară actualitate astăzi. Pentru că ceea ce trebuie să înţelegem înainte de toate, cred eu, din lecţia acestui mare oraş, care a stat la temelia Europei, şi într-un fel a fost placa turnantă a spiritului european, este tocmai asta, că universalitatea nu presupune jertfirea identităţii, ci, dimpotrivă, o presupune!
          Vă mulţumesc! (Aplauze prelungite)
 

Octavian Paler

Roma, barbarii şi noi

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)