Primul Ion Caraion


Ioan Holban


          Ion Caraion vine în malaxorul anilor ’50 cu trei cărţi de poezie „vechi“ – Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1947); un poet deja consacrat, dacă s-ar fi putut invoca volumele amintite. Nu le citea, însă, nimeni pentru că nu circulau decât, poate, printre prieteni, câţi vor fi fost atunci; mai mult încă, lunga detenţie în închisorile vremii, la Jilava, Aiud, Cavnic şi Baia Sprie, i-a scos complet, din circuitul public, numele şi cărţile, care au fost transferate, când n-au fost distruse, la „fondul secret“ al bibliotecilor. Pentru generaţiile noi, Ion Caraion era un „fost“ care va fi scris cândva o poezie „decadentă“ şi care e pedepsit pentru asta; pentru cei din generaţia sa – Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca –, Ion Caraion era acum un tovarăş de umilinţă, un „destin“ de atâtea ori identic; în sfârşit, pentru cei care îl ştiau, auziseră ori chiar apucaseră să citească, poate, Omul profilat pe cer şi Cântece negre, în vremea când se găseau în librării – Nina Cassian, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Maria Banuş, cu debutul poetic în deceniile patru şi cinci, dar reconvertiţi acum în lozincă şi avânt revoluţionar –, Ion Caraion era o amintire „inconfortabilă“, cineva despre care nu era bine şi nu era voie să vorbeşti prea multe în public, mai ales că figura celui „dispărut“ în puşcărie le-ar fi evocat în chip periculos păcatele lirice ale propriei tinereţi. În asemenea împrejurări, se spune, de obicei, „după o lungă tăcere, poetul revine în 196… sau în 197…“: nu poetul a tăcut, ci vremurile şi „colegii“ l-au tăcut.
          Ion Caraion a fost, se pare, şi o persoană care, prin felul de a fi, a născut mai ales antipatii; şi asta înainte de a deveni „cazul Artur“, după 1990, când s-au făcut publice tribulaţiile poetului după ieşirea din închisoare şi colaborarea sa cu poliţia politică a fostului regim. Astfel, chiar şi prietenul Mihail Petroveanu îi face, în anii ’70, un portret mai degrabă nefavorabil, unde nu prea era loc de laude şi „priză“ afectivă: „Mic de stat, cum ar zice cronicarul, Ion Caraion nu este şi firav. Dimpotrivă, de la distanţă pare îndesat. Impresia se explică atunci când te apropii de el. E adunat, strâns, ghemuit în sine, ca într-o stare de încordare, de vigilenţă perpetuă. Susceptibilitatea îi este de neconjurat, iar circumspecţia, corolarul ei, nu poate fi clintită, la prima vedere cel puţin, nici de cele mai fidele ataşamente fie la poezia, fie la persoana sa. Fire întoarsă, plină de meandre şi penumbre, Ion Caraion ascunde luminişuri neaşteptate la care, poate nu atât prin răbdarea ta, cât printr-o scăpărare de generozitate a lui, ţi se deschide accesul. Acolo, în desişul interior, zac rezerve inepuizabile de entuziasm, declanşabil la semnalele cele mai palide ale talentului ori la atestările demnităţii ca forţă discretă a caracterului. Aprig la mânie, o mânie deasemeni mistuită în adânc, dar întreţinută, biciuită, îndelung distilată, el e în stare să se convertească repede la indulgenţă amară pentru slăbiciunile omeneşti. Apostaziile de umoare ţin mai puţin de ceea ce în lumea literară se numeşte capriciu, versatilitate emotivă proprie artistului, cât de o experienţă de viaţă acumulată poate în mai mare măsură din intimitatea cu sine însuşi, decât prin contactul, forţat, cu alţii. În eventualitatea că, mândru până la orgoliu intratabil sub masca lui anodină, Ion Caraion nu ar fi dispus să-şi recunoască singur dificultăţile dialogului cu sine, variabilitatea aceasta se grefează pe deprinderea de a-şi cenzura cutezanţele prin reticenţe, elanurile prin decepţii, în cadrul unei adevărate torturi a propriei fiinţe. Făcut din disimulări impenetrabile şi dezvăluiri bruşte, din spaime, lamentaţii şi abandonuri, dar şi dintr-o îndârjire încrâncenată, traversată de euforii avare, curmate repede tot din voia sa sucită, Ion Caraion este, asemeni poetului, un «cântec cu gura închis㻓.
          Împrejurările biografiei, tragice, fără îndoială, i-ar fi putut folosi poetului, la „revenirea“ sa, în 1966; interzis atâţia ani, un „poet nou“ pentru generaţia tânără, Ion Caraion n-ar mai fi trebuit să-şi dea obolul de lozinci şi nici să-şi dubleze discursul liric asemeni lui Procopius din Caesareea. Dar poezia lui Ion Caraion este întreagă, cum se va vedea, în primele trei cărţi, deşi reintrarea în lumea literaturii se producea într-o vreme de relativă relaxare a raporturilor scriitorilor cu autorităţile; poezia a rămas în deceniul cinci, iar ce a urmat nu e decât coada cometei sau, cu metafora poetului, e dâra albicioasă lăsată de „melcul rotund“ al începutului. Poezia din Panopticum, Omul profilat pe cer şi Cântece negre este a nevrozei, ţipătului, otrăvii, iar poetul e „nebunul“ care moare lângă „toate înţelepciunile“ unui veac prost croit; primul poem al volumului de debut fixează foarte limpede spaţiul, timpul şi esenţa poeziei lui Ion Caraion din vremea adevăratei poezii: „Cinele la care ne-am oprit, ogoarele/ ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele,/ Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri./ Noi am scris cu nevroză pe ziduri/ şi-am colindat neurastenia,/ să bem/ igrasie din ploaie, rachiu din poem/ otrava murdară, ţipătul spin…/ … De douăzeci de ani scobim într-un plămân/ pentru tinereţe, pentru păcat –/ ne-njunghie frumuseţea, în care n-am intrat./ Cu mâinile ciungi, tatuate/ ne ducem în cârcă pustele depărtărilor toate/ carnea înţeapă, – zăpezile, anii/ ne-au spart inimile, ne-au omorât bolovanii./ – Lângă marginea vorbei, la cină,/ semănăm soare, culegem vermină/ la fundul purităţii, fără gramatică,/ dispreţuim cuminţenia reumatică/ a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi./ Avem umbletul suplu, dar paşi tulburaţi,/ ne gâtuie măsura, ne pune cătuşă/ geografia unor molii cu belciugul la uşă./ Noi suntem nebunii care vor muri/ pe marginea dintre noapte şi zi/ fără îmbrăcăminte, fără adăpost/ lângă toate înţelepciunile veacului prost./ Peste o sută de ani veţi veni înapoi/ să întrebaţi de inscripţii, să vorbiţi despre noi/ scârbe ale lumii cu gravitate de gong,/ trântite comod în şezlong,/ Lăsăm perdelele, îndurăm frigul; pentru brumă –/ nici înţelegerea voastră, nici bucuria postumă/ nu ne mai trebuie. Ci, numai, frumos/ s-auzim cum umblă grâul pe jos,/ cum îngerii ne cheamă – în mână/ când ţinem trecutul (fântână)/ din care bem cu mâinile-amândouă/ apa rugăciunii mai tare, mai nouă“ (Antreul poemului).
          Decorul e apăsat expresionist; pomii, prietenii vegetali sunt „cu tăbliţe la gât“ în nişte oraşe decrepite, fără speranţă şi fără lumină, unde apa e alcool şi lumea suferă de tuberculoză şi spleen; în oraşul bolnav, cerul mucegăit curge murdar prin burlane, ploile sunt „băloase“, vântul are gust înecăcios de acid fenic, serile sunt otrăvite de holeră, tristeţile sunt mov, iar erosul e o „bubă-amară urcată pân’ la gât“; spaţiul (care are şi un nume: Pădurile Nevroză) ocroteşte straniu „delirul“ şi cuplurile fantomatice (ea – „o bătrână cu doliu şi nepoţi“, el – „un domn în negru, cu ochelari şi barbă“), e oraşul cangrenă: „Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi/ oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi/ oraşul-idee, oraşul-cangrenă, oraş adormit/ mai înainte de cuvântul sfârşit./ Oraş în care e-o graniţă, care se târăşte pe brânci, care fură/ cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură,/ oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim/ fără parabola intrării în Ierusalim./ Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare/ oraşul-protestare…/ Nici luna, nici câmpul, nici râul/ nu-şi tremură grâul/ prin tine/ oraş-pământ, oraş-plictiseală, oraş-mărăcine/ cu liniştea ruptă, cu desperare, cu câini/ împotmolit de cicatrice pe mâini./ Atât/ cenuşiu, moarte, urât/ sârme, opac…/ Şi mâine dimineaţă – descompuşi – pornim, iarăşi, la atac“ (Cangrenă): în oraşul expresionist, unde tinereţea putrezeşte pe străzi, trec doar paiaţe, e harababură şi bâlci. Nu e nicidecum vorba de vechea temă a lumii ca spectacol; oraşul lui Ion Caraion e un circ dement, cum îi spune în poemul Periferică din volumul Omul profilat pe cer, de o promiscuitate dirijată. Poezia acestor prime volume e fără alternativă pentru că, iată, satul, ca şi oraşul, se află în acelaşi veac în descompunere: „Satul pustiu ca o rămăşiţă de la început/ se scarpină-n cap cu lumini junghiate;/ amiezele se culcă prin bozii, gardul e slut,/ toate lucrurile, de astăzi, le vom trăi pe jumătate./ Se târâie şopârlele prin praf; burta de aramă/ a pietrelor, se umple cu căldură lichidă;/ buruienile îşi ling bubele, nervii se destramă –/ pentru fiecare câine plecat, fiecare ochi o să se-nchidă./ E-o scârbă de viaţă apăsătoare în curtea oricui;/ Neliniştea scămoşată îşi urcă râmele-n carne;/ alături de singurătatea animală a cui/ cuvinte cenuşii se anunţă ca un taur cu coarne?/ Femeile umblă numai seara. Ascunse ne-au stat,/ de oboseala ţâţelor. Parcă ne vin de la sapă./ Au feţele galbene, au gâturile unse, mereu-ncărcat/ de spurcăciunea pământului cu noroi, de solitudinea bălţilor cu apă./ Niciodată cărămida crăpată a picioarelor tari/ n-a huruit în adâncuri atât de intens./ Cârciumile sunt goale de o lună; numai copiii murdari/ se mai uită, cu capetele pe sub porţi, la zeama soarelui fără sens./ Câţiva au răguşit ca nişte cartuşe ce se sparg de zăplaz./ Casele stau împotmolite în clisa uscată/ şi se uită prin ferestre, dacă pot să mai aibă răgaz,/ la sufletul oamenilor sau… la viaţa cealaltă“ (Malaria).
          Ce este poezia şi cine e poetul din oraşul-cangrenă şi satul pustiu, prăbuşit într-o apăsătoare scârbă de viaţă? Poezia e un cântec negru – spune Ion Caraion într-o artă poetică din volumul cu acelaşi nume –, e „neagră şi urâtă“, iar poeţii trebuie să fie „aspri şi calzi ca sângele“ şi, mai ales, să proclame ura, să demoleze – astfel, în spiritul Avangardei – „toate lucrurile care îmi sunt aproape şi care seamănă-ntre ele“. Şi parcă pentru a spori bizareria, Ion Caraion, evocându-l pe Drieu la Rochelle în cartea din 1947, pare a anticipa – într-un scenariu fantasmagoric – ceea ce i s-a întâmplat lui „Artur“ de prin anii ’80 încoace: „Aud că e foamete-n Franţa, şi-aud/ că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris./ Ce legătură are asta cu Franţa?“. Veacul poetului şi poeziei din Panopticum, Omul profilat pe cer şi Cântece negre este unul întunecat, în conflict cu oamenii, şi ei „stranii“, zăcând şi privindu-se ciudat: „La marginea vieţii zăceau/ oamenii veacului întunecat,/ privindu-se unii pe alţii ciudat/ asemeni cavalerilor Sfântului Graal./ – Nu mai avem rodii nici pâine,/ Tâmplele – tâmplele înoată în sânge;/ o pasăre slobodă plânge/ sub ceruri zbârcite ca foamea./ Nici veacul acesta, nici el/ nu-i al nostru – şi minte;/ rămâne un cuvânt negru, fierbinte/ de spus, în fiecare zi lângă uşă./ Cuprindeţi pădurea acestui ev-mediu/ şi ea – nu-i decât o pată, un ton./ Ochiul lunii de pe ţărmul breton/ o despleteşte-n oraşul-asediu./ Simt liniştea cu somnul rotund/ plimbându-se-n acuareaua neştearsă,/ mâna care intră pân’ la fund/ în inima parcului, arsă./ Un iepure galben se culcă/ neîntrebat sub lunetă/ şi seamănă o baltă de păcuri/ trupul lui, sub cuţitul împuns în carpetă./ Odată cu luna, intrară/ prin case miresme de fân;/ bolnavul, rotundul plămân/ al cetăţii, îşi zvârle casca afară./ E un sfert de oră reculegere lăsat./ Muzeul, cu bătătura sa largă,/ tras de-o pasăre slobodă, aleargă/ prin peisagiul ca un pom retezat./ Oxidări, oxidări…/ Parcul a fost o flacără mare./ Pe fundul oceanului, seara/ au trecut turme de arbori de sare./ Seceta, drumul, ereţii/ şi munţii, vânătoarea, platanii./ Zăceau la marginea vieţii/ oamenii veacului – stranii“ (Pasărea urgiei). Evul nou de cancer, cum îi spune poetul în Vegetaţii pe costum din volumul Omul profilat pe cer, e unul de război şi lepră (anul 1939 rămâne un reper obsedant care va reveni şi în cărţile de după 1966), în care până şi luna e motorizată, expirată în miros de benzină – o lume de cadavre în putrefacţie, care contestă divinitatea la limita blasfemiei (Dumnezeu e „escroc“, Iisus n-a trăit într-o iesle, iar Maica Domnului are „ochi de castane“), nu din ateismul impus (cum se va întâmpla numai peste câţiva ani), ci ca un reflex al omului care şi-a pierdut speranţa şi credinţa. Nimic nu rezistă acestei estetici a urâtului şi grotescului: erosul e lugubru şi se consumă între o femeie „stranie meduză“ stearpă şi un bărbat cu falange moi, albite: „Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic,/ de sevă tropicală sau stranie meduză/ te uiţi în altă parte, când se descheie-o bluză,/ perfidă, nu simţi mâna prin sterpul sân, dar plastic./ Falange moi, albite îi-alunecă pe coapsă,/ o sârmă spartă urcă difuză pe sub rochii,/ ne căutăm gura şi-ncovrigăm cu ochii/ aceste şolduri calde, întinse ca o capsă./ Ţi-s pulpele atâta de-aprinse şi de fine,/ că-n irizarea pielii tot sângele-i porfir;/ flacoane mari în vine ascunse, ca-n clondir,/ duc luna mai departe pe sănii şi-n patine./ Subţire treci prin carne, dar carnea nu mai este,/ cum ceasul care bate în vreme fu şi moare;/ prin tine dorm incendii, se umplu samovare/ şi-un ceai rusesc te strigă din ceştile funeste,/ în timp ce birja trece absentă mai departe,/ statuile-s istorii, istoriile-s moarte/ şi doar castanii negri – iregular sau drept –/ ca nişte copci înalte, încheie pământul la piept“ (Interludiu).

Ioan Holban

Primul Ion Caraion

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)