Poeme
          de Leo Butnaru

 


Filosofie şi flori de in


Filosofia e totdeauna recunoaşterea situaţiei albastre
că de fapt viitorul este incert
printre măruntele flori de in cert
şi vineţia coadă de peşte fiert
în vălurirea sa dunăreană răspândită spre nordul european
ca o roire-unduire de insecte sinilii care
peste unele hotare
lasă dungă lată pe stindardele statelor (rar ţară
în drapelul căreia să nu fie prezent siniliul
însă nu din cauza acesta situaţia unora din ele e cam albastră…);
                                                                                         vălurire
ca o dinamizare prin surprinzătoare fluctuaţii
şi ramificaţii de perspective cumulative
când albastrul filosofiei
                                      ca situaţie
şi al florii de in
                         ca frumuseţe
captează şi pune la respect
toate celelalte adjective.

 


La „Uriaşa“ lui Baudelaire

Cele două coline îngemănate au asemănare
cu genunchii uriaşei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes;
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care
se pare
cu trupul ei ar fi putut cuprinde
sau ocupa, se prea poate
întreaga ţară a piticilor cu tot cu Guliver
ba chiar ceva din formele-i revărsătoare
ar mai fi dat şi peste hotarele
ţărilor învecinate.

Aici, în preajma satului meu de baştină ce doarme
                                        nonchalamment à l’ombre de ses seins
supradimensionaţii genunchi ai fabuloasei franţuzoaice
sau, să zicem, femei universale
sunt haşuraţi în terase de potecile croite din raţiuni geometrice neclare
de bucolicele turme de mioare
din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel
de ce uriaşa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care
parcă i-ar trece uriaşei printre picioare
rustic, a nepăsare
altfel spus – olimpian.

Şi doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptuos
a ceva suspect
a vânătoare
pe colinele, printre colinele fabuloşilor genunchi de arătare
seducătoare

 


Uriaşa 2

…Că ea de pruncuţă încă a fost uriaşă
nesăţioasă
de-ai fi zis că e
sora geamănă a lui Gargantua!

Când era alăptată
se părea
că ea
nu sânul
ci inima mamei sale o sugea!


Mai spune s-aducă nisipul…
                               (Bacoviană)

Din sfaturi rămase în minte
E unul destul de cuminte:
Nu râde… Citeşte-nainte.

Dar ai grijă, dragostea mea,
Din veci, orişicât ni s-ar da,
Blestemat e de-a se spulbera.

De-i timp de florii sau iernatic,
Simţim cum, furiş, fantomatic,
Pe la geam adulmecă hidra...

Mai spune s-aducă nisipul,
Iubito,
Şi-ntoarce clepsidra…

 


Craiul nou, semiluna…

Ca totdeauna, iată
craiul nou seamănă cu o clanţă
cu care cândva ţi se deschidea de vacanţă
asta până ai crescut
ai mai prins la putere
după care
la un moment dat
clanţa unghiei de lună nouă ţi-a deschis spre
luna de miere (de altfel
cu mai multă eleganţă
şi luna de miere fiind sinonim de vacanţă
pe nişte Canare
sau la vreo Constanţă).

Cam de pe atunci ţi-a şi rămas obiceiul (sau
poate stilul) să potriveşti
imaginile de pe cer cu cele lumeşti
pământeşti
iar în poezie e atâta democraţie
încât din hotar în hotar
nu există deloc loc pentru Incorrectly Political
încât (fireşte, graţie inspiraţiei metaforice)
                            nu poate să-ţi scape nici cum
prin exotice oaze stinghere
însurăţei musulmani îşi petrec
semiluna de miere…

Leo Butnaru

Filosofie şi flori de in; La „Uriaşa“ lui Baudelaire; Uriaşa 2; Mai spune s-aducă nisipul…; Craiul nou, semiluna…

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)