Homo medioeuropaeus


Ovidiu Pecican

 

          În clasificarea raselor umane datorată lui Carl Linnaeus (1707 – 1778), formulată în prima ediţie a lucrării Systema naturae (1735), cea dintâi dintre ele este Europæus albus (europeanul alb), fiind urmată de Americanus rubescens (americanul roşu), de Asiaticus fuscus (asiaticul brun) şi de Africanus niger (africanul negru). În cea de a zecea ediţie a cărţii (1758-1759), Linnaeus a detaliat chestiunea, atribuind fiecăreia dintre rase anumite trăsături stereotipice, întemeiate pe cele patru moduri temperamentale preluate din gândirea antichităţii clasice.
          În cultura română, sintagma homo europaeus apare în titlul lucrării istoricului Victor Neumann, Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est (1991).
          În cele ce urmează, folosesc sintagma de homo medioeuropaeus pentru a circumscrie un subtip al lui homo europaeus în cadrul teritorial al Europei mediane, central-răsăritene, încercând aproximarea modului lui de a fi în linia unui anume, eventual, linnnaeanism posibil.


În bazinul Dunării

          În miezul Europei există o zonă întinsă, locuită de o umanitate cu trăsături specifice, a cărei importanţă excepţională nu a scăpat analiştilor. „Cine controlează centrul Europei controlează întregul continent, iar cine controlează Europa poate să domine lumea – iată un adevăr fundamental al geopoliticii“. Enunţul îi aparţine istoricului Brendan Simms, autorul unei istorii a luptei europene pentru supremaţie, publicate în 2013 (traducerea română: Brendan Simms, Europa. Lupta pentru supremaţie de la 1453 până în prezent, Iaşi: Polirom, 2015, coperta a IV-a). Ea desemnează zona mediană a continentului european ca pe o ţintă geopolitică de primă importanţă, numai bună să atragă „prădătorii“ politici.
          Dar care este specificul acestui punct atât de important de pe hărţile geopoliticienilor? Într-un text apărut cu o sută de ani în urmă, în toamna lui 1917, Constantin Stere, – autor român originar din Basarabia, deci provenind dintr-o zonă stăpânită pe atunci de ruşi – o spune cât se poate de clar. „Teritoriul ce se întinde între Alpi şi Marea Neagră, şi de la munţii Boemiei până la ţărmurile Adriaticii şi ale Mării Egee, se prezintă ca o unitate geografică, caracterizată prin imensul bazin al Dunării, cu dependenţele lui naturale (cu exclusiunea extremităţii de sud a Peninsulei Balcanice)“ (Constantin Stere, „Bazinul Dunării şi românii“, în Singur împotriva tuturor, Chişinău: Cartier, 2006, pp. 83-84. Text apărut iniţial în 6 septembrie 1917). El face şi necesara distincţie menită să particularizeze zona asupra căreia se pronunţă: „Etnograficeşte, acest teritoriu se deosebeşte esenţial de restul Europei. Pe când acolo vaste regiuni sunt locuite de mase naţionale compacte, aici, în bazinul Dunării, constatăm un amestec adesea inextricabil de numeroase grupuri naţionale, relativ restrânse, care se consolidează numai în puţine pete mai omogene“ (ibidem).
          Ceea ce stabileşte Stere este că între Alpi şi Marea Neagră, şi din munţii Boemiei până la Marea Egee axul structurant al teritoriului este, geografic vorbind, cursul Dunării, iar etnografic – amestecul de populaţii. Faptul dă seama de linia de forţă a teritoriului, care este atât o cale de menţinere permanentă în legătură a teritoriilor şi populaţiilor de pe traseul fluviului european, cât şi o condiţie a comunicării, o resursă de căpătâi a vieţii economice şi un factor cu implicaţii în organizarea statală a popoarelor. Totodată, mixtura populaţiilor acestui vast teritoriu îi conferă un aspect uman mozaicat, pestriţ, care, în decursul istoriei, s-a tradus nu doar în necesitatea cunoaşterii mai multor limbi şi culturi şi a dezvoltării unor forme de cooperare şi de convieţuire cât mai armonioasă, ci şi în irascibilităţi, în conflicte endemice şi în incapacitatea de a se adapta la anumite contexte etnolingvistice. Cu alte cuvinte, spaţiul bazinului dunărean a ajuns să exprime un tip de convieţuire cu suişuri şi coborâşuri, cu complicaţii şi cu rezolvări versatile, într-o dinamică specifică în care identităţile etnoculturale şi lingvistice s-au articulat cu destulă forţă nu doar prin „da“- uri, ci şi prin „nu“- uri, la fel de hotărâte, faţă de puterea politică, indiferent care ar fi fost ea (dar mereu insuficient de flexibilă, de sustenabilă, de capabilă să se plieze pe nevoile integrale ale tuturor).
          După Robert Kaplan, geopolitolog contemporan american, regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (în latină, „între mări“, în acest caz mările fiind Baltica şi Marea Neagră) (Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond, apud: http://www.gandul.info/international/noua-europa-medievala-batranul-continent-face-calea-inapoi-de-la-ue-la-imperii-sau-confederatii-14967700). În linii mari, Kaplan se referă la aceeaşi regiune, chiar dacă o decupează puţin altfel şi îi dă un nume diferit.
          Dar Constantin Stere, care are, cum s-a văzut, merite istorice în reflecţia asupra subiectului, continuă cu referiri la popoarele din regiunea numită. „Toate aceste grupuri naţionale sunt strâns legate între ele în primul rând prin interese economice. Puternica arteră a Dunării, cu afluenţii ei, străbătând regiuni cu cele mai variate condiţiuni de producţiune şi avuţie naţională, creează între ele o interdependenţă economică indisolubilă, încât numai prin cooperaţie populaţiunile aşezate aci pot să-şi asigure o dezvoltare şi o prosperitate obştească“ (Stere, loc. cit., p. 84). O trăsătură esenţială a colectivităţii de naţiuni din acest spaţiu ar fi deci aceea a interdependenţei dintre acestea. Stere vorbeşte doar de cea economică, dar relaţionarea dintre naţiunile arealului poate fi cu temei extinsă şi asupra altor planuri ale existenţei lor istorice.
          Altă caracteristică zonală subliniată de Stere se referă la caracterul ireductibil al naţiunilor din interiorul ei, nici una neputând îngloba alta definitiv, dizolvând-o. „Pe de altă parte, slăbiciunea relativă a acestor grupuri etnice, luate izolat, faţă de uriaşele formaţiuni politice de împrejur, nu le poate da o siguranţă externă, printr-o organizaţie de stat independentă. În acelaşi timp – deşi unele unităţi naţionale au fost mai favorizate de soartă decât altele –, simplul fapt că deosebirile numerice dintre ele nu sunt destul de însemnate a împiedicat pe vreunul din grupuri să poată absoarbe sau nimici pe celelalte, ca să ajungă pe această cale la crearea unui mare stat unitar – din punctul de vedere etnic. Şi chiar marea variaţie de rase constituie pentru fiecare din elementele care alcătuiesc acest complex de neamuri o garanţie pentru individualitatea lor naţională, favorizând, cu toate fricţiunile şi luptele inevitabile, stabilirea unui echilibru final, întemeiat pe respectul drepturilor şi al tuturor aspiraţiunilor naţionale legitime“ (Stere, loc. cit., p. 84-85). Tensiunea dintre naţiunile din regiune îi apare, deci, lui C. Stere, ca fiind una stimulativă şi importantă pentru echilibrul regiunii.
Stere trece apoi în revistă, într-o perspectivă sintetică, prezenţele cele mai semnificative cantitativ ale popoarelor protagoniste ale zonei, aşa cum i se înfăţişau ele la vremea respectivă, la început de secol al XX-lea. „Dintre aceste grupuri, pe cele mai numeroase le constituie românii, cu 12 milioane de suflete (inclusiv Basarabia), apoi germanii, cu vreo 11 milioane (din care două milioane în Ungaria) şi maghiarii cu 10 milioane (după statistica oficială). Restul îl formează mai cu seamă diferitele naţionalităţi slave, şi mai puţin numeroase“ (Stere, loc. cit., p. 85). Urmările fireşti ale acestei situaţii ar trebui să fie pozitive, după Stere. „S-ar părea că din această situaţie nu poate rezulta decât o singură soluţie logică: organizarea între popoarele bazinului dunărean nu numai a unei cooperaţiuni economice, ci şi a unei vaste asociaţii politice pentru apărarea libertăţii, propăşirii şi a siguranţei naţionale“. Din păcate însă, după cum constată autorul basarabean, „Istoria acestei părţi din Europa a fost prea tulbure pentru dezvoltarea normală, indicată de situaţiunea geografică, a organizaţiunii politice a întregului bazin al Dunării“ (ibidem). Şi asta pentru că „acest grup e mai expus primejdiilor prin contactul imediat cu uriaşul moscovit, oricum s-ar aşeza lucrurile în Rusia.// Dacă, într-adevăr, şi şesul rusesc serveşte de lăcaş pentru multe popoare, ele însă în majoritate covârşitoare sunt slave, şi de veacuri au suportat influenţa rusificatoare“ (ibidem). Analiza lui Stere atinge şi chestiunea vecinătăţilor româneşti din epocă. „Faţă de masa celor mai însemnate din aceste grupuri chiar socotite izolat, românii se află într-o inferioritate numerică prea zdrobitoare. Ruşii propriu-zişi singuri ajung la aproape 100 milioane de suflete; apoi vin ucrainenii în număr de peste 30 milioane, polonezii cu aproape 20 milioane... Însemnătatea acestor raporturi de masă n-are nevoie de multă lămurire. E o chestiune de pură mecanică, ce îşi are rostul şi în viaţa naţiunilor...“ (ibidem).
          Reflecţia gânditorului basarabean de odinioară ia, în acest context, în discuţie şi situaţia istorică a propriului popor. „Vitregia soartei a stat până acum în calea justei orientări şi a aşezării politice temeinice a românilor. [...] În fluctuaţiile seculare, ce au urmat în Orient prăbuşirii Imperiului bizantin, din întregul bazin dunărean numai popoarele Austriei au fost mai adăpostite. În faza agresivă a istoriei otomane, chiar şi Ungaria a stat sub puterea Turciei; bulgarii şi sârbii au fost transformaţi pentru veacuri în raiale, iar principatele române au căzut în vasalitate. De la începutul secolului al XVIII-lea, când graniţele Imperiului Rus ajunsese[ră] la Nistru, a apărut un nou factor de tulburare: Rusia a început să-şi afirme tot mai mult aspiraţiunea la stăpânirea în Balcani şi la cotropirea tuturor naţionalităţilor slave de sub Coroana Habsburgilor. [...]// Însă şi întregul bazin al Dunării n-a putut, din aceste cauze, ajunge la o organizaţie politică definitivă. Chiar partea lui occidentală, cuprinsă în limitele Austro-Ungariei, a fost stânjenită în dezvoltarea ei“ (Stere, loc. cit., p. 85-86).
          Verificată în timp de mersul a două războaie mondiale, analiza de mai sus îşi păstra valabilitatea de esenţă şi trei decenii mai târziu, când politologul maghiar István Bibó scria studiul care l-a consacrat în arena dezbaterilor internaţionale. În acest eseu, intitulat Mizeria micilor state est-europene (1946), Bibó constata că urmarea crizelor politice marcate de dominaţii străine şi de amputări teritoriale din Europa Centrală şi Răsăriteană a fost teama existenţială pentru comunitate manifestată de popoarele – să le numim şi aşa – medioeuropene (Stere le desemna ca fiind cele din bazinul Dunării, iar R. Kaplan le subsuma Marelui Intermarium).


Isteria medioeuropeană

          Cu această observaţie ar fi fost deplin de acord şi Constantin Stere, dacă nu s-ar fi stins din viaţă cu un deceniu înainte, căci, la rândul lui, scrisese în acelaşi text citat deja că „Dintre toate neamurile bazinului dunărean, grupul român a avut parte de soarta cea mai tristă în aceste tribulaţiuni istorice. O jumătate din Moldova a schimbat vasalitatea turcă pentru jugul moscovit, iar românii din actualul Regat, după ce au suferit binefacerile «protectoratului», au urmat să trăiască veşnic sub primejdia de moarte politică şi naţională, fiindcă Imperiul ţarilor evident nu poate realiza visul de secole al panrusismului decât trecând peste trupul lor. Viaţa lor politică nu era de fapt şi nu poate fi în această situaţie decât un provizorat, abia tolerat“ (Stere, loc. cit., p. 86). Astăzi încă, un irlandez stabilit în România, Peter Hurley, notează fără echivoc: „… irlandezii şi românii sunt exact la fel. Singura diferenţă este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generaţie.// Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.// Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.// Şi adevărul dureros este că toţi aceşti vizitatori iau mult mai mult decât aduc“(„Scrisoare deschisă către Comisarul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală“ în 17 martie 2015).
          Stere se interesa de destinul istoric al propriului popor, conturat sub semnul insecurităţii, deci al provizoratului. István Bibó, în schimb, propunea o lectură mai generală a istoriei din centrul şi răsăritul Europei. După el, „Viaţa tuturor a fost umbrită de o putere de stat străină, lipsită de rădăcini, manifestată ba sub forme europene, ba în chip de insuportabilă opresiune, care ... priva aceste comunităţi de cei mai buni dintre fiii lor, deoarece le oferea carieră celor mai talentaţi şi temniţă sau spânzurătoare celor mai drepţi dintre ei“ (István Bibó, „Mizeria statelor central-europene“, în István Bibó, Jenø Szðcs, Între Occident şi Răsărit, Bucureşti – Cluj:  Kriterion, 2000, p. 49). Promovare oportuniştilor, moarte verticalilor moral, celor ce opun rezistenţă, deci! O reţetă consacrată, veche de când lumea, care îi plasează însă pe ceilalţi, cei mai mulţi, într-o zbatere între extreme...
          Nu îi mai rămânea lui István Bibó decât să constate, cu sau fără temei obiectiv, că aceste semnale indică o speţă sau alta a „isteriei politice“ (István Bibó, loc. cit., p. 48). Plasată într-un spaţiu al tentaţiilor şi al presiunilor străine, Europa Centrală ajunge să poată fi definită ca un spaţiu de incertitudine, iar sorţii ei schimbători, nesiguranţa care o marchează aduc cu un adevărat destin.
          Pentru Bibó, homo medioeuropaeus – pe care nu el îl identifica drept protagonist al acestei vaste scene din Europa de Mijloc – este o specie umană tipică şi caracteristică unui întreg spaţiu european median ce cuprinde nu doar Europa Centrală, ci şi pe cea Răsăriteană. Ambele, în viziunea lui, sunt, esenţialmente, o apă şi un pământ. Şi, la drept vorbind, există un temei pentru aceasta, de vreme ce profesiuni de credinţă similare se întâlnesc şi la alţi autori.
          Am văzut deja cum, pentru Constantin Stere, trăsăturile umanităţii aceluiaşi spaţiu, pe care el îl numea bazinul dunărean, sunt influenţate, pe de o parte, de convieţuirea amestecată a populaţiilor de diferite profiluri etnoculturale, iar, pe de altă parte, de provizorat. Walter Kolarz vorbea, cam în acelaşi timp cu Bibó, imediat după al doilea război mondial, despre „«Orientul Mijlociu» european – acel spaţiu intermediar între germani şi ruşi“ (Walter Kolarz, „Prefaţă“, în Mituri şi realităţi în Europa de Est, Iaşi: Polirom, 2003, p. 9), evidenţiind prin însăşi formularea lui criteriile geopolitice care îndreptăţeau o astfel de înţelegere. În aceeaşi direcţie se îndreptau, mai recent, şi estimările futurologului american George Friedman, care observa: „Calea tradiţională de invadare a Rusiei o reprezintă acea aşa-zisă prăpastie de 480 km lăţime, între Carpaţii nordici şi Marea Baltică. Este un teren plat, uşor de străbătut, cu doar câteva râuri care ar putea constitui stavile. Această câmpie nord-europeană este uşor de traversat de către invadatori, care se pot deplasa spre est, către Moscova, sau spre nord-vest, spre Sankt-Petersburg“ (George Friedman, Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, Bucureşti: Litera, 2012, p. 126). Pentru Friedman, aşadar, caracteristica esenţială a acestui spaţiu este relieful aplatizat ce are o valoare geopolitică şi istorică ambiguă, căci el favorizează deplasările militare înspre şi dinspre Rusia.
          Invocând temerile actuale ale Rusiei, Friedman priveşte unilateral acest spaţiu, privilegiind o singură direcţie. Odată cu inversarea sensului de înaintare se poate pricepe mai clar de ce aceeaşi platformă cu relief jos dintre Carpaţii Nordici şi Marea Baltică poate fi privită de medioeuropeni ca o cale a invaziilor dinspre răsărit, fie că acestea pornesc dinspre Sankt Petersburg, fie că vin dinspre Moscova, în ambele cazuri decizia politică aparţinând tot Kremlinului. Şi chiar dacă suprapunerea, riguros vorbind, între acest culoar accesibil dintre vestul şi răsăritul Europei, trece prin nord, ea tot în proximitatea Europei Centrale rămâne, dacă nu asimilăm culoarul chiar acesteia.
          Cu armate care, de la Napoleon la Hitler şi de la Alexandru I al Rusiei la Stalin, se deplasează pe acest traseu accesibil şi teşit, nu este de mirare că incertitudinile omului Europei Centrale iau forma nevrozei şi a isteriei, şi nici că aceasta a devenit endemică. Bibó explică: în cazul omului acestei regiuni a lumii vechi „Deformarea structurii sociale a fost urmată de deformarea caracterului politic, dând naştere stării de spirit isterice, în care nu există un echilibru sănătos între lucrurile reale, posibile şi dezirabile. La toate aceste popoare [din Europa Centrală şi Europeană – n. O. P.] se pot identifica foarte clar simptomele contradictorii caracteristice lipsei de armonie dintre dorinţe şi realitate: auto-documentarea exagerată şi nesiguranţa internă, vanitatea naţională supradimensionată şi capitulările neaşteptate, necontenita clamare a performanţelor şi surprinzătoarea diminuare a valorii lor reale, pretenţiile morale şi iresponsabilitatea morală“ (István Bibó, Jenø Szðcs, Între Occident şi Răsărit, ed. cit., p. 56).
          Caracteristica de temelie a omului din „cealaltă Europă“ – „Europa intermediară“ sau mediană, adică Europa noastră – este deci, după Bibó, falia dintre proiecţie şi realitate. Faptul îl defineşte dintru început pe homo medioeuropaeus ca pe un defazat, un rupt de realitate, un tip uman caracterizat de relaţia distorsionată cu realitatea nemijlocită. Toate acestea sunt eufemisme pentru evocarea unui anumit tip de tulburare psihică. Bibó nu ezită să o spună cât se poate de clar, dând chiar un nume specific acestei maladii sociale subcontinentale: „Sub influenţa repetatelor catastrofe şi impasuri istorice, universul ideatic naţional al celor mai multe dintre popoarele Europei Centrale şi de Est s-a îngustat tot mai mult, căzând pradă unor grave isterii comunitare“ (István Bibó, loc. cit., p. 57-58).
          Faptul că este răspândită la nivel de masă, ba chiar pe o bună parte din întregul numit Europa, nu face decât să o ridice la rangul de regulă, de normalitate sui generis, prin multiplicarea la dimensiuni statistice. Trebuie observat însă că acolo unde, datorită amplorii răspândirii ei, isteria este la ea acasă, ajungând să fie reperul cel mai frecvent şi mai vizibil, noţiunea de normalitate cotidiană îşi modifică substanţial conţinutul. Dacă acceptăm diagnosticul lui Bibó, atunci în Europa Centrală isteria este... „normalitatea“ cotidiană a majorităţii.
          Cum se manifestă această situaţie? După acelaşi autor maghiar, „Toate [popoarele din regiunea respectivă – n. O. P.] au învăţat ce înseamnă să ştii că locurile sacre ale istoriei naţionale sunt periclitate, pierdute sau încăpute pe mâini străine şi duşmănoase; că poporul tău sau o parte din el trăieşte sub stăpânire sau opresiune străină“ (István Bibó, loc. cit., p. 49). Prin simptomele evocate, Bibó István circumscrie un spaţiu psihic de mare instabilitate afectivă, puternic colorat emoţional şi fantasmatic.
 

Ovidiu Pecican

Homo medioeuropaeus

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)