Maiorescu

 

Marta Petreu


          A apărut, nu de curînd, ci în 2013, primul volum din Jurnalul lui Maiorescu: Opere. I. Jurnal. Volumul I: 1855-1882, ediţie critică coordonată de Bogdan Mihai Dascălu, Text stabilit, traducere, notă asupra ediţiei, note, glosar şi indici de Ana-Maria Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu, Tabel cronologic de Tiberiu Avramescu, Prefaţă de acad. Eugen Simion, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013.
          Este vorba despre altă ediţie decît anterioarele două, foarte merituoase, căci doar cu ele am lucrat (prima, Însemnări zilnice, pornită în 1937 de I. Rădulescu-Pogoneanu, ajunsă la trei volume şi rămasă neterminată; a doua, Jurnal şi epistolar, foarte ambiţioasă, căci incluzînd şi corespondenţa lui Maiorescu, începută în 1975 de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, ajunsă la nouă volume şi rămasă de asemenea neterminată). Acum avem  o altă ediţie, care porneşte pur şi simplu de la manuscrisul lui Maiorescu (cînd acesta există; pentru anul 1871-1872, de pildă, s-a pornit de la ediţiile precedente, deoarece manuscrisul, numitul caiet 4, s-a pierdut). Volumul ca atare are de altfel două „secţiuni“, cum le numesc editorii, în prima fiind publicat jurnalul în româneşte, iar în a doua, transcrierea originalului, în limbile în care şi-a făcut diaristul însemnările, adică română, germană, franceză, plus sintagme răzleţe în alte limbi, latină, engleză etc. Textul lui Maiorescu este însoţit de un aparat enorm de note (paginate în subsolul paginii, cum îmi place mie, astfel încît poţi urmări explicaţia imediat şi fără nici un efort), iar o cronologie elaborată de Tiberiu Avramescu pune altfel de accente pe evenimentele din viaţa lui Maiorescu. În sfîrşit dar de fapt în primul rînd, Eugen Simion, care are avantajul considerabil de a fi citit Jurnalul în întregul lui (volumul al II-lea, adică anii 1882-1917, după cîte am reuşit eu să aflu nu a apărut încă, presupun că este în lucru), descrie personalitatea lui Maiorescu din această perspectivă, a notaţiilor intime.
          Am făcut aceste cîteva precizări pentru a sugera calitatea ştiinţifică înaltă a volumului. Însă nu o cronică a ediţiei, cum făcea pe vremuri Mircea Zaciu de pildă, am de gînd să fac, ci numai cîteva observaţii răzleţe despre autorul acestui impresionant document – care acoperă, cum ne atrag atenţia editorii, 62 de ani.
          Jurnalul debutează în 1855, la Viena. Maiorescu avea atunci 15 ani. Şi, în măsura în care însemnările lui – foarte reţinute, de altfel – îi oglindesc personalitatea, avem un adolescent scufundat în cultură, instruire şi autoinstruire. Programul de reducere a somnului pentru a putea citi şi învăţa cît mai mult cu care ne-a impresionat Mircea Eliade l-a practicat, înaintea lui, Maiorescu. Atîta doar că adolescentul şi-apoi tînărul Titu a fost mai metodic: se culca seara la unsprezece şi jumătate-doisprezece fără un sfert, se scula dimineaţa la jumătate la şase sau la şase: şi, învăţa – mai ales greacă veche după Homer şi latină după Vergiliu. Ambiţia lui a fost să fie cel mai bun, să facă cît mai puţine greşeli la latină, greacă veche, germană, franceză, engleză, italiană, să poată măcar citi în toate limbile europene, să ştie cel mai bine istoria dintre toţi colegii lui şi aşa mai departe. Calificativul de „excelent“ cu care îi sînt notate compunerile îl încîntă, lucrările scrise la care face trei-patru greşeli îl fac să se supere pe el însuşi. Cînd se apreciază singur, e mai sever decît vor fi profesorii (vezi în acest sens lista de calificative pe care şi le dă singur, comparată cu aceea pe care o primeşte ulterior de la şcoală, pp. 103-104, 110). Din însemnările de jurnal se vede că el a depus, pe tot parcursul Academiei Theresiene, o uriaşă energie pentru a se autoconstrui. Cam la fel va face şi la maturitate, dar nu numai pentru propria persoană, ci şi pentru cultura română – pe care a croit-o după chipul şi asemănarea lui, maiorescianismul şi junimismul structurînd cultura noastră şi, complementar, înlăturînd alte posibile variante de evoluţie culturală; (în acest sens, victima lui cea mai importantă a fost genialul Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu personalitatea lui  proteică, şi hasdeismul, pe care junimismul le-a marginalizat; şi marginalizate au rămas de fapt pînă astăzi, deşi acum sîntem suficient de maturi din punct de vedere cultural pentru a asimila vîna viabilă din hasdeism). Căci din punctul lui de vedere (dar nu numai), „cea mai importantă“ raţiune de a fi a Junimii era „să prezinte ţării acea operă unitară de reforme“ (p. 206), deci un proiect coerent de ţară, îi aminteşte el lui Carp într-o scrisoare din aprilie 1870, deci din momentul intrării junimiştilor în politica activă.
           La şcoală, în căutare de prietenii şi comunicare – pe care la maturitate le va găsi într-o bună măsură în mediul feminin, în anturajul Clarei, al lui Mite, apoi al Anicuţei Rosetti – face mici şi haotice pasiuni pentru cîte unul dintre colegi, iar cînd prietenia nu mai merge, cade în depresie. Multe dintre depresiile lui au fost, foarte probabil, produse şi de uzura la care se supunea. Abilităţile lui sociale nu sînt mari, reuşeşte să-i stîrnească pe ceilalţi elevi împotriva sa ca nimeni altul; la o vîrstă cînd simte acut nevoia de afecţiune, de prietenie şi de iubire, îşi numără, ca şcolar la Academia Theresiană, duşmanii – aproape toţi elevii din şcoală –, în timp ce prietenii, adunaţi în „şcoala lui de filosofie“, şi-i contabilizează pe degete. Stilul crispat sau chiar rigid al tînărului şcolar transpare din relatarea unei excursii duminicale cu clasa: Titu se singularizează neplăcut, căci refuză să fumeze pe furiş cu colegii („Eu nu fum“), cînd ei beau bere şi vin, „Eu, nemica“, în schimb: merge singur, dar… „cînd şi cînd cetind Demostene“ (p. 95), dintr-un volum pe care avusese prevederea să şi-l ia cu el. Fireşte că o asemenea singularizare, amestec de poză premeditată şi de solitudine asumată, îi atrage antipatii, astfel încît ultimul an la Academie i-a fost neplăcut şi greu. Renumele de filosof şi bănuiala colegilor că şi-a făcut, în şcoală, propria şcoală de filosofie, în care i-a cuprins pe puţinii băieţi aflaţi sub forţa personalităţii sale dominante, trebuie să-l fi măgulit, în fond. Ceea ce-a realizat atunci oarecum spontan şi în mic, la dimensiunile unui grupuscul dintr-un colegiu de elită, se va împlini ulterior în mare, prin Junimea şi prin cele patru (de fapt cinci, dacă luăm în calcul continuitatea dintre Cercul literar şi echinoxism) generaţii de maiorescieni, datorită lui şi numai lui generate în cultura românească.
          Unele dintre însemnările lui adolescentine sînt cu totul înduioşătoare. De pildă, în mai 1856, adolescentul de numai 16 ani e foarte supărat pe sine: „apoi bag de seamă că mă fac cam cheltuitoriu, nu ţiu paralele la mine defel. Asta e foarte rău!“, se mustră el; înainte, spune el, îşi aduna banii primiţi de la părinţi ca să poată merge la teatru; or, băgînd de seamă că tatăl lui îl ceartă pentru mersul la spectacole, a renunţat „provizorice“ la teatru, iar banii, imediat ce-i primeşte – „îi tot mînc!“, se spovedeşte el, subliniind fapta reprobabilă. Atîta însă nu ajunge, aşa că se dezaprobă explicit: „Rău destul! Nu o să mai fac!“ (p. 58).
          Ca adult care a adunat în juru-i un cerc din elita culturală a Iaşilor, în bună măsură de origine boierească, Maiorescu a fost un burghez. „În privinţa situaţiei familiei mele şi chiar în rest firea mea este plăsmuită burghez şi tinde către o bază largă şi sigură. Nu simt nici o chemare către o existent catilinară…“ (p. 211), îi spune el franc lui P. P. Carp, în mai 1870, cînd e vorba despre intrarea junimiştilor, implicit a sa, în politică. Între bogaţii lui prieteni de origine boierească sau din vechi familii cunoscute, Maiorescu a făcut figură de pălmaş: ca să trăiască, a trebuit să muncească. Iar pentru ca să muncească lucrativ, a pus, cum astăzi ne dăm seama cu toţii, filosofia şi literatura, scrisul în general, pe planul doi, şi asta adesea, din fericire nu întotdeauna. Avocatura i-a consumat mai mult timp ca literatura, dar fără un anumit standard de viaţă şi fără anumite înlesniri materiale nu ar fi acces la nici o importanţă socială, aşa dotat să fie constructor de Românie modernă cum ştim cu toţii că a fost. Fără averea pe care şi-a adunat-o, Maiorescu ar fi rămas în ceea ce el însuşi numea, nu fără dispreţ, boema română. El a vrut mai mult ca atît. A cîştigat – cu un preţ deloc mic, desigur. Şi a trăit ca un mare burghez – cu casă deschisă; cu dineuri cu destul de numeroşi invitaţi; cu frecvente călătorii de plăcere în ţară, nu singur, ci în grup; cu relativ frecvente călătorii în străinătate, nu singur, ci însoţit adesea de mai tineri emuli (Caragiale, Rădulescu-Motru etc.), cărora le-arată Europa ca pe-o expoziţie de dimensiune continentală; cu tratamentele medicale pentru el şi familia lui asigurate în străinătate etc. etc.. Şi poate că nu este chiar aşa de ciudat că stilul lui burghez de viaţă, cu muncă multă şi cu răsfăţuri pe măsură, mi-a amintit de stilul de viaţă al unui alt burghez celebru, al lui Thomas Mann, şi el un mare truditor; şi Maiorescu şi (mai tîrziu) Thomas Mann au trăit elegant, cheltuind fără zgîrcenie, banii cîştigîndu-i prin munca proprie. În fond, prin formaţia lui de tip germanic, Maiorescu – transilvănean prin tată – a fost un german; Eugen Ionescu îl numea un european: „Maiorescu, occidental mijlociu, este însă, la noi, un miracol“. Iar ca neamţ prin formaţie (cea mai mare parte a prezentului Jurnal este scrisă în germană, de altfel), făcea muzică (cînta la flaut) acasă, aduna colecţii de obiecte de artă (ca Goethe, îmi vine să spun, dar a fost o modă generală, dispărută numai în secolul al XX-lea, cred), în casa lui se făceau lecturi cu voce tare (ca la Mann şi ca la toată lumea, pînă au apărut radioul şi televiziunea), cultiva plante de grădină şi aşa mai departe. Stilul lui de viaţă este cultural; iar femeile pe care le-a iubit au fost alese mai puţin pe seama trăsăturilor fizice, ci mai mult pe seama capacităţii lor sufleteşti şi intelectuale de-a trăi într-un mediu cotidian ce are obligatoriu o nuanţă culturală. Cît despre relaţiile lui cu Clara, Livia (fiica), Mite, Ana, ele alcătuiesc un roman familial contemporan cu atmosfera sentimental-erotică a secolului al XVIII-lea european… Nu numai Blaga a avut, după cum ne dăm seama din Luntrea lui Caron şi din epistolele lui, talentul de-a pune, deodată, laolaltă, mai multe femei iubite, ci şi Maiorescu; ultimul avînd însă şi tendinţa de-a se mira de reciprocele împunsături la care se dedau iubitele lui doamne…
          Cînd îţi dai seama că, în ciuda sănătăţii lui fragile şi a surmenării permanente în care a trăit, Maiorescu se pornea în călătorii de tot felul, unele foarte grele, căci trecînd de la drumul de fier la trăsură sau diligenţă etc. şi dormind te miri unde, în ce hoteluri, îţi vine să crezi că de fapt vocaţia lui era călătoria; dar pe urmă, la însumare, se vede că nu o dată punea arta călătoriei în serviciul cuceririi, instruirii şi înseninării doamnelor sale. Iar cînd îţi dai seama că multe dintre gesturile lui, inclusive acela de-a lua cu el în călătorie în străinătate pe Caragiale sau pe Motru, aveau un scop pedagogic, îţi vine să-l socoteşti întîi de toate profesor. Pentru ca apoi cantitatea de informaţii politice din Jurnal – istoricii au aici o sursă de primă mînă – să-l releve ca om politic.
          Maiorescu a fost neîndoielnic dotat pentru filosofie, ca dovadă teoria formelor fără fond, prin care putem citi/ interpreta şi azi realitatea, inclusiv  reîntîlnirea noastră postcomunistă cu Europa şi adaptarea (ori neadaptarea) noastră la Occident. Din filosofie, aprecia mai puţin varianta speculativă, preţuia mai ales filosofia ancorată în cunoaşterea ştiinţifică şi, apoi, ştiinţa însăşi – putea citi, la lecturile de seară din familie, un manual de fizică: „Să citesc cu familia mea Fizica mică a lui Crüger...“, p. 239, aşa cum unii dintre noi ne uităm, să zicem, la „Cum funcţionează Universul“. Evalua operele de artă conform unui canon clasic, gustînd din creaţiile contemporane lui pe acelea conforme tiparului psihologic-burghez, ceea ce explică vădita lui neplăcere la contactul cu Wagner, care a creat nu în substanţa psihologică, ci în aceea mitică.    
          Transilvănean prin tată, Maiorescu a fost, bineînţeles, şi nu o dată, în Ardeal. A fost şi la Cluj. Venind de la Mediş şi Bazna. Clujul, văzut într-o dimineaţă, din trăsură, pe traseul centru-Mănăştur, nu i s-a părut interesant: „Nimic demn de văzut“, spune grăbitul călător. Hotelul, unul bun, la care a tras, şi anume „Naţional“, se afla, spune Lukács József, pe care l-am consultat, unde se află astăzi Hotelul Continental, deci la intersecţia străzii Universităţii cu strada Napoca. Faptul că Maiorescu a trecut pe-aici îmi face Clujul mai simpatic. În viitor, cînd Clujul va fi european şi capitală culturală pur şi simplu, fără să aibă nevoie de nici o confirmare de dinafară, presupun că în oraş, pe toate clădirile prin care a trecut cineva de seamă, vor fi puse – am văzut aşa ceva, la Praga – plăcuţe cu informaţiile de rigoare. Îmi imaginez ziua fericită cînd pe clădirea Hotelului Continental va fi pusă următoarea placă: În hotelul care exista pe-atunci aici, în noaptea de 11 spre 12 iulie 1881 a dormit Titu Maiorescu.

20 octombrie 2016, Cluj

Marta Petreu

Maiorescu (Titu Maiorescu: Opere. I. Jurnal. Volumul I: 1855-1882, ediţie critică coordonată de Bogdan Mihai Dascălu, prefaţă de acad. Eugen Simion. Bucureşti, Academia Română, 2013)

» anul XXVII, 2016, nr. 11 (318)