Catherine Lovey

 


          Originară din Valais, Catherine Lovey s-a născut în 1967. De mică, este atrasă de lectură şi scrie. A urmat studii de relaţii internaţionale pe care le-a completat cu o diplomă în criminologie. Lucrează ca jurnalistă în presa scrisă specializată în problemele economice şi financiare, dar şi în criminologie. În 2005, a publicat primul ei roman L’Homme interdit, urmat de Cinq vivants pour un seul mort (2008) şi de Un roman russe et drôle (2010), foarte bine primite de critică.
          Romanul Monsieur et Madame Rivaz [Domnul şi Doamna Rivaz] de Catherine Lovey, (316 pagini) publicat la editura ZOE (din Geneva) în martie 2016, editură cu multe succese la activul ei, având şi o colecţie „Classiques du Monde“ sub egida căreia a apărut şi versiunea franceză Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Rebreanu în traducerea lui Jean-Louis Courriol.
          Nu însă din complezenţă pentru editură ne interesează cartea de faţă, ci poate pentru că mottoul din Musil, „Omul fără calităţi“, sugerează din capul locului o alegere estetică, un tip de scriitură, pentru că „Tabla de materii“ nu se află la locul ei obişnuit, finele cărţii, ci la începutul textului, pentru că sub aparenta banalitate a subiectului se ascunde o subtilă filozofie a vieţii şi poate şi pentru că autoarea vrea să-şi trimită personajele în Transilvania pe urmele unei specii vechi de meri…
          Originară din Valais, regiunea elveţiană unde limba majoritară este franceza, Catherine Lovey s-a născut într-o familie de ţărani de la munte ceea ce îi dă o anumită forţă şi o buna cunoaştere a oamenilor.
          Domnul si Doamna Rivaz este romanul unui cuplu de bătrânei care nu vor să plece în croaziera oferită de fiul lor. Refuzul simplu şi politicos îi face simpatici în ochii unei tinere ce ar trebui sa însoţească grupul respectiv, aflată si ea acolo dintr-o întâmplare: ţine locul unei foarte bune prietene (vom vedea că este chiar singura) bolnavă în acel moment. De aici : povestea unei tinere a secolului XXI care nu prea înţelege ce i se întâmplă si nici cum ar trebui gestiona propria-i viaţă. Refuzul pensionarilor de a pleca peste mări si ţări când uite, se poate şi mai aproape, la doi paşi de noi, în România unde mai există încă un soi de mere care… iscă un mic scandal. Fiul care le-a plătit croaziera (sperând să suplinească astfel prezenţa şi tandreţea faţă de cei doi părinţi?) se supără foc pe agenţia de voiaj şi cere restituirea sumei avansate, responsabilul grupului face presiuni asupra celor doi bătrânei pentru a semna o «descărcare» oficială, treabă ce cade pe capul protagonistei.
          Ambarcat pe nesimţite în povestea naratoarei, cititorul trece prin întreaga societate elveţiană contemporană, cuprinsă într-o poveste forfotind de personaje şi întâmplări, este dus într-un spital, pe pacheboturi, prin universuri din cele mai diverse, de la munte la mare, dintr-un sat liniştit, banal, la universitate etc…
          Cartea Catherinei Lovey mai este şi romanul unei tinere femei care vrea să găsească un sens vieţii şi lumii contemporane.
          Autoarea se opreşte asupra gestului mărunt, dar revelator, asupra existenţei oamenilor obişnuiţi pentru a-i transforma în personaje autentice. Cuplul Rivaz nu are nevoie să plece într-o călătorie de mii de kilometri spre orizonturi exotice pentru a trăi în mica lui fericire, se mulţumeşte cu o posibilă vizită în România, declară cei doi protagonistei de care s-au ataşat ca de o fiică, pentru că numai acolo, în văile dintre Carpaţi se mai poate găsi un soi de mere autohtone – aceasta mi se pare a fi lecţia scriitoarei din Valais de care pot profita şi alte spirite de pe alte meridiane şi de ce nu – cititorii români. (F. C.-C.)

 

 

Domnul şi Doamna Rivaz

 

Catherine Lovey

 

Or, se poate afirma că lumea însăşi, în ciuda cantităţii de spirit ce-o conţine, se află într-o stare vecină cu imbecilitatea; şi este chiar imposibil să nu observi acest fapt atunci când încerci să-ţi faci o vedere de ansamblu a evenimentelor care se desfăşoara înlăuntru-i.
Robert Musil, Omul fără calităţi

          Pe domnul şi d-na Rivaz i-am întâlnit prima oara la gara din L., era în luna aprilie, perechea se îndrepta spre grupul nostru ţinându-se de braţ, mâna tremurândă a d-nei Rivaz sprijinindu-se de încheietura slabă a d-lui Rivaz. Mi-amintesc foarte bine că în clipa când i-am văzut apropiindu-se m-am gândit, bine-ar fi ca ăştia doi să nu fie din grupul nostru de călători, de n-ar fi din grup, de n-ar fi, de n-ar fi, aşa mi-am dorit preţ de o străfulgerare, nu fiindcă ar fi avut o alură mai jalnică decât a celorlalţi călători deja adunaţi acolo, majoritatea în vârstă, ci fiindcă emana din perechea lor o stranie conjugare de fragilitate şi demnitate ce nu prevestea nimic bun pentru acel soi de deplasare colectivă. Acceptasem în ultimul moment s-o înlocuiesc pe Laeticia mânată nu atât de prietenie, cât de starea finanţelor mele. Urăsc călătoriile în grup, îi dispreţuiesc pe toţi aceia care vor să admire la oră fixă, să se distreze la oră fixă, şi mai ales sa mănânce, dar aversiunea şi dispreţul nu au mai intrat la socoteală când Laeticia m-a sunat să-mi spună că suferea îngrozitor de spate şi că aveam ocazia, datorită renunţării ei, să fac rost de bani bineveniţi şi în mod facil, adăugând că, oricum, responsanbilitatea croazierei cădea pe seama lui Alexis Berg. Prietena mea mai precizase că nu voi avea nimic de făcut afară de a supraveghea nişte hamsteri, acesta a fost cuvântul folosit, ştii tu cum e cu animalele astea, continuase ea, trebuie ca roata să se învârtească într-una, paiele schimbate, puse grăunţe şi apă.
          Cerul care nu mă ascultă niciodată şi îşi bate joc de mine în majoritatea cazurilor, în după-amiaza aceea din gara L m-a ascultat. Domnul si Doamna Rivaz despre care nu ştiam nici măcar cum îi cheamă, s-au îndreptat efectiv în direcţia mea, deşi Alexis Berg, cu placheta pretenţioasă a agenţiei turistice pentru care lucram afişată pe piept, ieşea clar în evidenţă ca om al situaţiei. Înalt, cu gâtul prins într-o cravată roşie, distribuia bătrânilor badgiuri şi documentaţie, surâzând ca în faţa unei turme de sirene proaspăt răsărite din apă.
          Îmi imaginez că soţii Rivaz au ales să mi se adreseze mie şi nu lui Alexis pentru simplul motiv că dorinţa ce-mi scăpase mai devreme când i-am văzut apropiindu-se nu se evaporase în contact cu aerul, ci se îndreptase direct spre ei, deplasând cumva un semnal invizibil de la roşu la verde.
          Domnişoară, mi-a zis Domnul Rivaz cu o voce uimitor de clară când a ajuns lângă mine, eu împreună cu soţia am venit să vă spunem bună ziua şi la revedere. Bătrânul a dat apoi să mă ia de mână, dar eu mi-am retras-o repede fără să vreau, ca pe urmă să i-o întind, aproape politicos, amintindu-mi că tocmai ce semnasem un contract pentru un job temporar. Ochii lui de un albastru clar nu păreau să implore, dimpotrivă, părea un om sigur de el, grăbit să se achite de o sarcină obligatorie în mod civilizat, înainte de-a se întoarce cu femeia agăţată de braţul lui la o viaţă pe care cu niciun chip n-ar fi vrut s-o descrie. Gestul spontan de a-mi retrage mâna e cu atât mai puţin explicabil cu cât am fost dintotdeauna sensibilă la auzul lui «domnişoară» în gura unor oameni bătrâni. Ceea ce pentru majoritatea femeilor pare doar un comportament învechit, condescendent, dacă nu chiar umilitor, eu una îl savurez ca pe o scânteie de viaţă care anunţă nu că un foc ar mai putea arde, ci că el nu s-a stins şi va arde până la moarte.
          Aş fi putut să-i primesc cu o formulă de bun venit pe noii sosiţi, în fond pentru asta eram plătită, dar am tăcut, anticipând faptul că Domnul Rivaz se poate lipsi de ea, el care venise să mă anunţe, după ce mi-a strâns mâna, blând ezitantă, că ei, respectiv Domnul si Doamna Rivaz, domiciliaţi în C., înscrişi la croaziera în Mediterană organizată de compania DreamWaterWorld, acolo unde viaţa este mai albastră, adăugase el citind cu voce tare şi cu stoicism badge-ul prins pe tricoul meu. Eu şi soţia mea am hotărât să renunţăm la călătoria aceasta, a spus domnul Rivaz.
          Da, a confirmat şi doamna Rivaz. Am preferat să vă anunţăm direct decât să telefonăm, a adăugat Domnul Rivaz.
          Aveam oricum şi alte treburi la L. azi, aşa că nu a fost mare deranj, a precizat Doamna Rivaz. O să mergem cu ocazia asta la cinema fiindcă în regiunea noastră ne cam ocolesc filmele, vreau să spun genul de film care merită văzut, a mai explicat Domnul Rivaz. Nu suntem bolnavi, n-avem nimic, mulţumim Domnului, dar preferăm să nu plecăm, şi-a continuat Domnul Rivaz expunerea. Dar contez pe d-voastră să nu-i spuneţi nimic fiului nostru care ne-a oferit croaziera asta, fie-vă milă, nu-i spuneţi nimic, şi nici fiicei noastre, voia să contribuie şi ea la costul călătoriei, dar frate-său rezolvase deja, au insistat foarte mult amândoi şi nu vrem să-i decepţionăm, a adăugat Doamna Rivaz. Acum ştiţi totul, nu ne mai rămâne decât să vă urăm călătorie frumoasă, a spus Domnul Rivaz. Cu speranţa ca totul va fi bine, a continuat Doamna Rivaz, vremea, vaporul, o să ne rugăm să nu suferiţi cumva vreun naufragiu, a mai zis Doamna Rivaz. O să te rogi tu, eu nu mă rog, ştii bine, i-a amintit Domnul Rivaz soţiei sale. Nu poţi avea totdeauna încredere în căpitanii ăştia, şi-a continuat demonstraţia Doamna Rivaz neslăbindu-şi soţul de braţ, unii nu sunt prea serioşi, răstoarnă vaporul cât ai zice peşte, sper din tot sufletul să fie un om de treabă căpitanul d-voastră, nu ca ghizii de munte, cu unii din ei mai bine să nu pleci în ziua de azi, nici măcar să traversezi drumul, oricum compania asta de voiaj trece drept serioasă, putem nădăjdui pentru toată lumea că şi-a ales un căpitan bun, a spus în încheiere Domnul Rivaz, uitându-se la grup, apoi, cu blândeţe, la soţia lui, la revedere, a zis Doamna Rivaz, la revedere a zis şi Domnul Rivaz.
          Chiar dacă nu eram decât angajat temporar, ar fi fost de datoria mea să intervin, să spun măcar o vorba, cel puţin la revedere, să fiţi sănătoşi – dar m-am mulţumit să nu o fac. Soţii Rivaz se apropiau încetişor de ieşirea principală a gării, el în cămaşă albă şi veston deschis la culoare, ea într-o jachetă roz pal şi pantalon gri, deplasându-se cu paşi uşori, ca pe parchetul unei săli de bal, când l-am auzit pe Alexis Berg lătrând un Dumnezeul măsii, nu se poate!, înainte de-a o lua la fugă prin hol. Văzându-l cum îi aduce înapoi pe Domnul si Doamna Rivaz, depăşindu-i cu două capete din spatele lor, cu ochii ţintă spre toate ieşirile, ai fi zis că este un şef Kmer roşu care i-a încolţit pe doi fugitivi în junglă. Fără să fi ascultat de vreun ordin, grupul de călători înscrişi la croazieră şi gata de plecare îi încercui pe cei doi vinovaţi. Nu mai lipsea mult şi-ar fi scandat şi lozinci, era inevitabil, soţii Rivaz vor sfârşi curând cu beregata retezată de ştreang. Am înţeles dintr-odată că bărbatul şi femeia aceea care nu-mi erau nimic, care se sprijineau unul pe altul să nu cadă dar şi în virtutea unei obişnuinţe de-acum vechi, deveniseră, în câteva minute, o specie pe cale de dispariţie ce trebuia protejată cu orice preţ. Nu voiam să li se întâmple ceva rău, în orice caz nu o croazieră pe Mediterana la care renunţaseră de bună voie.
          Alexis a început să-i întrebe pe Domnul si Doamna Rivaz unde le sunt bagajele. Se simţea că face eforturi să vorbească pe un ton dulceag. Domnul Rivaz i-a răspuns că atât el cât şi soţia nu aveau valize pentru că ei nu plecau în voiaj. Foarte rapid, interogatoriul a luat o turnură poliţistă, pe măsură ce Alexis consulta pe un mic ecran de laptop ceea ce el numea dosarul Rivaz, staţi aşa, vă caut dosarul, ah, gata l-am găsit! Domnul Juste Rivaz, dumneavoastră sunteţi acela, iar Doamna, oh, vă numiţi Hermine, un prenume magnific, deci Hermine Céline Angeline Rivaz, uitaţi-vă şi d-voastră, sunteţi înscrişi la croaziera de două săptămâni, versiunea prelungită, ştiţi că există şi o versiune scurtă care se opreşte la Constantinopol, nu-i aşa ? Domnul Rivaz i-a răspuns că scurtă ori lungă e tot aia fiindcă ei oricum nu plecau. Voiajul e plătit integral, uitaţi-vă aici, suma a fost achitată în totalitate, a spus Alexis întorcând ecranul spre cei doi soţi, dar nici Domnul, nici Doamna Rivaz nu s-au uitat- aţi ales chiar o cabină super lux, cu cadă la baie, a ţinut să sublinieze managerul cu operaţiunile al agenţiei DWW, iar cuvintele lux şi cadă au răsunat ca o circumstanţă agravantă într-o acuzaţie. În acea clipă, un om înalt şi auster a cărui vârstă era disimulată de o slăbiciune tocmai fără vârstă, a luat cuvântul pentru a spune că versiunea două săptămâni în cabina lux era o lovitură. Iar el ştia ce spune pentru că şi el alesese formula asta, eu călătoresc singur, a ţinut el să precizeze strângând mâna Domnului Rivaz dar nu şi pe cea întinsă de Doamna Rivaz, după care s-a prezentat ca dl. Duval, şi Konrad cu K, şi a anunţat că experienţa lui de croazierist prin lumea întreagă, prin lumea întreagă, a subliniat el, am călătorit chiar şi pe Yang-Tsé, îi permitea să-i spună lui Rivaz, Domnule, părând să nu fi remarcat şi prezenţa Doamnei, ei bine, că Rivaz era pe punctul de a comite o mare eroare.
          Plata călătoriei a fost făcută de un anume Jonas Rivaz, sub formă de bon-cadou, a exclamat Alexis după o nouă şi atentă consultare a dosarului.
          Este fiul meu, a spus Doamna Rivaz care tăcuse până atunci.
          Intervenţia soţiei Domnului Rivaz veni la ţanc pentru Alexis Berg.
          Doamnă, nu puteţi face o chestie ca asta fiului d-voastră. Nu se face aşa ceva !
          Îl cunoaşteţi şi dv. pe Jonas ?
          Nu, dar ştiu că v-a oferit croaziera asta din toată inima.
          Dacă aţi putea să nu ne mai vorbiţi ca la nişte debili mintali, ar fi foarte bine, a spus atunci Domnul Rivaz.

          Din grup s-a auzit o voce mai tare, mai avidă decât toate cele care murmurau din belşug, vocea unei femei cu o pălărie albă, destul de elegantă, care zicea că persoanele acestea ar fi putut măcar să spună că sunt bolnave, în caz de boală eşti rambursat, trebuie să fii chiar prost, nu-i aşa, ca să arunci atâţia bani pe fereastră, aruncaţi în mare vreţi să spuneţi, a ricanat un om în şort, preocupat în a nu-şi ascunde nicio diformitate, se pare că este un cadou din partea fiului lor, zise o altă voce feminină, ah da? în plus au şi un băiat, dar unde este ?, îţi aminteşti ce ni s-a întâmplat nouă, tu Gustav, când am fost în Grecia, groaznic, groaznic, cum să faci aşa ceva bietului copil care-şi taie din carne ca să le ofere o vacanţă la părinţi, domnul acela foarte slab spunea că a călătorit şi pe Yang-Tsé, putem să-i dăm crezare, eh, doi bătrânei speriaţi de voiaje, asta-i tot, ia să nu ne mai f… atât la cap, da, aşteptam atunci încă două persoane la hotel sau la aeroportul din Atena, nu mai ştiu exact, dar le-am aşteptat ore întregi, ore întregi, nu am putut face nimic în ziua aceea, ca la sfârşit sa aflăm că au murit, era un bărbat şi o femeie, cred, oricum nişte persoane care trăiau împreună, morţi amândoi într-un accident de autobuz, tot necazul cu norocul lui, vă daţi seama dacă unul din ei scăpa ce-ar fi fost, oricum aşa ne-am zis imediat când am aflat vestea aceea, of! măcar au murit amândoi deodată, ca altfel ne-ar fi tăiat toată pofta de acropole sau vă imaginaţi, dacă trebuia să luăm cu noi pe văduvă sau pe văduv, noi vă urăm la toţi călătorie plăcută, s-a auzit dintr-odată vocea Domnului Rivaz care a reuşit să se strecoare printre vocile din grup, da, o călătorie plăcută la fiecare, a continuat şi Doamna Rivaz care nu-l slăbise o clipa de braţ pe soţul ei.
          Perechea a alunecat din nou spre ieşirea principală a gării, liberă, cu conştiinţa datoriei îndeplinite şi mi-am zis atunci, încercând să evit privirile furioase ale lui Alexis care închisese laptopul şi odată cu el şi dosarul Rivaz, că aş fi gata să-mi dau câteva ore din viaţă, poate chiar câteva zile, pentru a lăsa pe loc totul baltă şi turiştii amatori de croaziere, şi managerul de operaţiuni, şi contractul de job temporar, numai să pot pleca încetişor după soţii Rivaz şi să-i ajung din urmă, de parcă ar fi lucrul cel mai natural din lume, la prima trecere de pietoni. M-am şi văzut spunându-le lui Juste şi lui Hermine zâmbind că, dacă aş avea bunici sau părinţi sau orice fel de rude, ei bine, mi-aş dori să fie ca ei doi, sprijinindu-se unul pe altul cu un geste ce exprimă fragilitate si totodată forţă, exact aşa, capabili să refuze un cadou care nu se refuză în principiu, capabili mai ales să rămână ei înşişi, Domnul şi Doamna Rivaz, cu viaţa lor lipsită de tristeţe sau de acrimonie.


Traducere şi prezentare de
Florica Ciodaru-Courriol. 
Fragment din Catherine Lovey,
Monsieur et Madame Rivaz,
Geneva: Editura Zoe, 2016

Florica Ciodaru-Courriol (Traducere şi prezentare)

Catherine Lovey

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)