Un poet politic: Ceauşescu și Imnul din 1977

 

Cristian Vasile

 

          Spre mijlocul anilor 1970 a devenit tot mai clar faptul că N. Ceauşescu doreşte să redefinească poezia, care nu mai reprezenta pentru el atât o creaţie literară în versuri ce exprimă un mesaj artistic prin imagini expresive, afectivitate, rimă etc., cât un imn (politic) care trebuie „să cânte lupta şi munca eroică a poporului“. Era aici, poate, o dublă frustrare: RSR nu avea la acel moment un imn de stat însoţit de versuri; în al doilea rând, privind şi prin prisma unui cult al personalităţii aproape asumat, era nevoie de poeţi de curte, de barzi ai socialismului. Ceauşescu chiar l-a amintit pe Coşbuc, numindu-l „marele nostru bard“ şi sugerând că este nevoie şi de astfel de poeţi-muzicieni ai actualităţii, „rapsozi care să îşi iubească poporul“. Acesta este contextul în care a şi înflorit cariera politico-poetică a lui Adrian Păunescu şi a Cenaclului „Flacăra“, un fenomen bine descris drept ideologizare a culturii alternative.
          Chiar şi la mai bine de un deceniu de la „Declaraţia din aprilie 1964“, aşa-zisa declaraţie de „independenţă“ în raport cu URSS, oricât ar părea de curios, formal, Imnul de stat al Republicii Socialiste România – dincolo de distanţarea de Moscova – rămânea Te Slăvim, Românie (muzica: Matei Socor; versurile: Eugen Frunză şi Dan Deşliu) adoptat încă din anul 1953, care conţinea şi versurile: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator“. Chiar dacă începând din 1960-1961 Imnul de stat se cânta doar într-o variantă instrumentală, fără versuri – şi în special fără aceste strofe prosovietice – tot reprezenta o anomalie menţinerea sa (în anii 1970) ca simbol de reprezentare naţională, mai ales într-un context în care, oficial, nu prea se mai vorbea despre „eliberare“ la 23 august 1944, ci de o „insurecţie“ internă. Nici Constituţia din 1965 nu lămurea chestiunea Imnului, ci preciza doar că: „Imnul de stat al RSR se aprobă de către Marea Adunare Naţională“. Datorită unei rememorări a lui N. Ceauşescu de la finele anilor 1970, cunoaştem faptul că după 1967 problema înlocuirii Imnului a fost repusă pe tapet, însă fără a se ajunge la o soluţie.
          C. P. Bălan scrie că după amânarea unei decizii, Consiliul de Miniştri – în acord cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor – a organizat în 1975 un concurs pentru un nou Imn. Deşi ar fi fost primite în jur de 100 de compoziţii, N. Ceauşescu a ignorat aceste creaţii şi a decis să impună ca Imn melodia lui Ciprian Porumbescu – cunoscută sub numele „Pe-al nostru steag e scris Unire“ (cu titlul schimbat în „E scris pe tricolor Unire!“). S-a ivit, însă, un impediment major, deoarece melodia – cu alte versuri, evident – era şi Imn al Albaniei (datorită contextului istoric de la începutul secolului XX, mişcarea naţională albaneză, în parte refugiată în spaţiul românesc, a preluat melodia, devenită după 1912 Imn naţional, dincolo de schimbările de regim politic). Când, în fine, a realizat în toamna lui 1977 confuzia care se putea crea (pe plan internaţional, mai ales), N. Ceauşescu a decis – fără alt concurs – ca noul Imn să fie alt cântec al lui Ciprian Porumbescu („Trei culori“). A recurs, formal, şi la votul Comitetului Politic Executiv (CPEX) al CC al PCR, care i-a validat alegerea. Însă aspectul cel mai important este acela că – după toate aparenţele – N. Ceauşescu (singur sau cu colaborarea unor apropiaţi) a modificat substanţial versurile proiectului de imn (scrise tot de marele compozitor). Datorită poate şi acestui reflex de a cita foarte des din clasici (din Coşbuc şi din Eminescu, cu precădere), Ceauşescu a ajuns el însuşi să se considere poet şi chiar şi-a exersat această pasiune, cu consecinţe asupra schimbării simbolurilor de stat ale Republicii. (Într-un carnet de notiţe s-au păstrat mai multe versuri redactate de N. Ceauşescu în timpul adunărilor, plenarelor etc.).
          La 9 mai 1977, apar primele indicii că problema Imnului va fi reluată, căci cu ocazia lucrărilor Sesiunii solemne consacrată Centenarului de la proclamarea Independenţei, Ştefan Voitec – preşedintele MAN – a anunţat (înainte de a rosti Ceauşescu cuvântarea sa) că „delegaţia tineretului şi studenţilor doreşte să aducă omagiul tinerei generaţii“ prin intonarea imnului „Trei culori“ (de fapt, doar trei strofe). Numai că acest Imn nu era cel conceput de Ciprian Porumbescu (Cântecul tricolorului), ci unul adaptat, evocând „steagul roşu“, „România socialistă“.
          În paralel cu preocuparea lui pentru istorie, în special antică şi medievală, atât mişcarea Goma (intensificarea potenţialului disident, în general), cât şi greva minerilor din Valea Jiului i-au potenţat lui N. Ceauşescu aversiunea şi teama faţă de „duşmanul din interior“. Aceste elemente se vor reflecta curând şi în construcţia versurilor Imnului. La 8 octombrie 1977, în proiectul de ordine de zi redactat în vederea Plenarei CC al PCR din 26 octombrie 1977 nu figura ca punct şi discutarea proiectului de Imn de stat. Pe de altă parte, există totuşi un proiect al Imnului (nedatat) dar care pare să fie databil tot pe 8 octombrie 1977. Această variantă a Imnului este uşor diferită de cea prezentată de N. Ceauşescu la 27 octombrie 1977, în a doua zi a Plenarei (sunt tot şase strofe, dar există diferenţe de topică, mai multe cuvinte schimbate, precum şi unele permutări în text). Foarte importantă pentru adoptarea Imnului de stat a fost şedinţa CPEx din 11 octombrie 1977. La final, N. Ceauşescu a anunţat o pauză pentru a se asculta noul proiect de Imn. CPEX l-a aprobat, cu menţiunea că va fi prezentat şi Plenarei CC al PCR.
          Din cauza prelungirii lucrărilor Plenarei, problema Imnului s-a discutat la 27 octombrie 1977, când N. Ceauşescu a intervenit pentru a prezenta acest punct important al ordinii de zi:
„Şi în fine, am ajuns la proiectul noului imn de stat al RSR. Aţi primit două variante: una care este pe baza textului şi muzicii «Pe al nostru steag e scris unire» şi al doilea, «Tricolorul», ambele de Ciprian Porumbescu. Care e situaţia cu primul text? Încă din 1940 sau 1941 (sic!) albanezii au luat muzica de Ciprian Porumbescu, «Pe-al nostru steag...», şi i-au făcut nişte versuri proprii, făcute de Victor Eftimiu – care le-a recomandat şi muzica, de altfel; mă rog, le-a vândut – şi ei îl au [şi] în prezent [ca Imn].
          Noi am încercat să discutăm cu ei, şi până acuma nu au dat nici un răspuns. Sigur, s-ar putea să ajungem la concluzia – fiind totuşi o muzică românească, a noastră – să [îl] adoptăm [pe] acesta. Dar, ţinând seama de aceasta, am propus şi a doua variantă: «Tricolorul», tot cu un text care a fost refăcut.
          Se propune să ascultăm înregistrarea. Întâi să ascultăm «Tricolorul», că pe celălalt îl ascultăm în fiecare zi la radio.
          Sigur, tovarăşii l-au mai înregistrat şi pe patru voci şi pe orchestră. Bine, că se cântă pe patru voci, fanfara, astea sînt de acum lucruri practice. Dacă doriţi să le ascultaţi pe toate... [Pe] ăsta l-aţi ascultat de atâtea ori, tovarăşi, pentru că se cântă de o sută de ani. Aşa că aţi mai ascultat fanfara; dar să cânte şi fanfara. Muzica este veche, are o sută de ani; dar să cânte fanfara (sic!). (Se ascultă imnul interpretat de fanfară, înregistrat pe bandă). Aplauze.
          Atunci, tovarăşi, să ne oprim la «Tricolor»? De acord? Şi pe celălalt îl cântăm aşa cum se cântă şi acuma, dar nu ca imn. Să nu-l confundăm. Sigur că noi ne gândeam să-l punem mai târziu la Marea Adunare Naţională. Dar l-am putea pune şi acum, mâine, e înregistrat, ce mai contează două săptămâni sau o lună în plus, că de vreo zece ani discutăm de un nou imn. Şi e o muzică cunoscută, uşoară şi cred că l-am putea pune mâine. Cine e pentru, tovarăşi? Împotrivă? Dacă se abţine cineva? În unanimitate s-a aprobat proiectul imnului de stat“.
          La câteva săptămâni, însă, N. Ceauşescu a revenit asupra textului Imnului de stat şi i-a mai adăugat o strofă, ceea ce vădeşte amatorismul şi pripa în care au fost elaborate versurile. Într-un exerciţiu de hermeneutică s-a vorbit despre suprimarea „versurilor luminoase ale lui Ciprian Porumbescu“ şi „brutala“ lor schimbare cu „versuri şchioape, cu accente prozodice forţate şi cu specificarea că este... «text adaptat»“. Observaţiile sunt corecte; nu este o întâmplare că Ceauşescu et co. (probabil ideologi şi intelectuali de partid apropiaţi) au suprimat versurile conţinând termenul sfânt („Ce le ţin de-un sfânt odor“; „Inima-mi plină de dor/ Pentru sfânta libertate“). Dar, mai presus de toate, versurile erau ideologice (cu evidenţierea cuvintelor-cheie: Partidul, Socialismul, Elanul muncitoresc; Era comunistă) şi descriau stadiul de dezvoltare social-politică atins de RSR la momentul 1977 (în percepţia lui Ceauşescu).
          După mai puţin de trei ani de la momentul adoptării Imnului de stat, în 1980, Ceauşescu a recuperat chiar şi o mai veche propunere a sa – a impus reprezentanţilor FDUS, reuniţi în congres, melodia „E scris pe tricolor Unire“ ca imn al organizaţiei. Era o deformare a Imnului Unirei (versuri: Andrei Bârseanu, muzica: Ciprian Porumbescu). În Imnul FDUS, ca şi în Imnul de stat, se reflecta aceeaşi schemă social-politică şi ideologică privind prezentul şi viitorul RSR: „E scris pe tricolor unire,/ Pe roşul steag liberator/ Prin luptă, sub a lor umbrire,/ Spre comunism urcăm în zbor“. Iar anumite versuri scoteau din nou în evidenţă inamicul, inclusiv/mai ales cel din interior (fiind scrise – la mijlocul anilor 1970 – parcă anticipând mişcarea Goma: „Noi nu răbdăm duşmani în ţară,/ Primim prietenii cu drag“).

Cristian Vasile

Un poet politic: Ceauşescu și Imnul din 1977

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)