I. Negoiţescu: „Situaţia şi atitudinea mea“
Corespondenţă inedită cu părinţii din anii 1959-1960

 

Ștefăniță Regman 


          Pentru a evoca bogata, fascinanta personalitate a lui I. Negoiţescu, de la naşterea căruia se împlinesc, în luna august a acestui an, 95 de ani, voi recurge încă o dată la foarte susţinuta şi interesanta corespondenţă a acestuia cu părinţii, domiciliaţi la Cluj. Ea a fost păstrată cu grijă de tatăl meu, Cornel Regman. Scrisorile pe care le fac publice în cele ce urmează datează de la sfârşitul teribilului deceniu şase, o perioadă puţin cunoscută din viaţa criticului: de ajutor, în acest sens, ne-ar fi fost schimbul de misive cu Radu Stanca, dar acesta se redusese, pe atunci, în aşa măsură încât însuşi Negoiţescu, în Un roman epistolar, îl caracterizează drept „anemic“.
          Se ştie că, la mijlocul anului 1954, I. Negoiţescu („Nelu“, în familie; „Nego“ pentru amici şi iubiţi) a trebuit să-şi părăsească, „umilit“ oraşul natal, părinţii, prietenii şi... frumoasa bibliotecă a tatălui. Clujul literar devenise o feudă a lui A. E. Baconski, care, la vremea aceea, tovarăş de încredere al „Centrului“ comunist, era aprig pus pe fapte întru eliminarea stânjenitorilor cerchişti şi aceasta nu numai din viaţa literară! (a se consulta mărturisirile politrucului Ţugui). Pe de altă parte, „Regionala“ de Securitate se arăta tot mai rău colţoasă şi le întocmea cerchiştilor dosare-„tinichele“ grele. Pe Negoiţescu îl vor urma, în Capitală, şi cam din aceleaşi sinistre motive, mai mulţi cerchişti sau prieteni, printre care Cornel Regman, I. D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş, Titus Mocanu şi Florian Potra. Că pentru toţi au urmat ani de mizerie, marginalizare şi interdicţii, iar pentru unii şi de detenţie, e de asemenea cunoscut. De aceea, interesul şi valoarea prezentului grupaj epistolar rezidă mai cu seamă în punerea la dispoziţia cititorilor de azi a unor exemple grăitoare şi nu rareori emoţionante privind penibilele condiţii de trai, de atunci, ale unui scriitor de valoarea şi cu sensibilitatea lui Negoiţescu.
          Prima parte a prezentului dosar e compusă dintr-o serie de fragmente epistolare care acoperă întregul an 1959. (Că Negoiţescu recurge sistematic la acest mod de a comunica nu trebuie să mire, căci abia târziu, în existenţa-i bucureşteană, a putut beneficia de telefon în locuinţă). Adresându-se părinţilor – se simte că interlocutorul e îndeosebi tatăl –, „Nelu“ caută, în general, să fie cât mai obiectiv, sincer şi demn. Pentru a folosi un termen al lui, nu face „literatură“, iar, mai târziu, îi va cere şi tatălui să fugă de aşa ceva, considerând că tocmai prin folosirea unui limbaj simplu şi precis se sporeşte valoarea literară a textului. Dă în mod regulat veşti despre rudele care locuiau în Bucureşti, atât din partea tatălui: bunica („Mama Tină“) şi cei din jurul ei, cât şi a mamei (familia vărului primar „Puşu“ Cotuţiu etc.). Ne documentează şi despre prieteni, care îl invitau şi ei când puteau la masă pe agreabilul conviv. Privilegiind, în selectarea fragmentelor, pasajele în care Negoiţescu îşi descrie „situaţia“, se poate observa că în ele se referă recurent la problemele lui financiare, la alimentaţie şi sănătate sau la „ocaziile de lucru“ – atât de capricioase. Vor impresiona metodele sale aproape suprarealiste de a-şi „raţiona“ – cum spune – sărăcia, de a-şi înşela foamea şi domina frustrările. Pe cât de detaliat enumeră hedonistul oarecum resemnat Negoiţescu atare aspecte, pe atât el reduce, atent, la minimum referirile la chestiuni precise de ordin politic. Cât despre adevăratele frasques bahice sau/şi „uraniste“ – cum obişnuia Nicolae Balotă să denumească relaţiile homosexuale – la care i se întâmpla să se dedea (şi de care prietenii aflau), în scrisori, tace mâlc.
          În cea de-a doua parte, am reţinut spre reproducere – de data aceasta integrală – , câteva scrisori redactate în anul următor, 1960. Cum arhiva nu conţine şi scrisorile expediate de domnul avocat Ioan Negoiţescu, nu putem cunoaşte „sfaturile“ pe care le conţinea misiva care a provocat surprinzătoarea răbufnire a fiului din scrisoarea compusă la 30 mai: să fi fost vorba de îndemnuri la pragmatism şi oportunism? Cert e că atât în această scrisoare, cât şi în următoarea, pe un ton categoric şi iritat, neobişnuit în schimbul epistolar cu părinţii, criticul desfăşoară o introspecţie pe cât de fină pe atât de tulburătoare. Printr-o analiză lucidă a „atitudinii“ sale faţă de realităţile vremii şi, deci, a refuzului de a cădea în plasa regimului detestat, e pusă în lumină într-o manieră din cele mai memorabile drama scriitorului român de excepţie în regimul de teroare roşie.
          Încheie acest ciclu o scrisoare în care apare o frază asupra căreia mi-aş permite să atrag atenţia: „Săptămîna trecută mă jigărisem de foame“. Când, tot la vremea aceea, Petru Dumitriu, rămas în Occident, se hotăreşte să dea în vileag, la un post de radio, sinistrele stări din România, el îşi sprijină demonstraţia pe exemplul unui scriitor care nu primeşte de lucru, fiind nevoit să îndure foame: I. Negoiţescu! (Prin soţia lui, Henriette-Yvonne Stahl, pe care criticul o frecventa cu admiraţie, fostul mare director de editură era probabil la curent cu tribulaţiile prin care trecea „Nego“). A fost suficient acest lucru pentru ca acela a cărui dramatică situaţie era astfel trâmbiţată să fie întemniţat, spre marea îngrijorare a prietenilor cerchişti. Că lui Doinaş i s-ar datora arestarea lui I. Negoiţescu, aşa cum s-a vehiculat, în ultimii ani, pe ceva mai mult decât şubred şi suspect, e pur şi simplu o aberaţie! Când, într-o dimineaţă de februarie 1961, la ora 4, Negoiţescu a fost ridicat de Securitate, avea în lucru o carte despre Duiliu Zamfirescu pe care o dorea „valoroasă“. Dintr-o scrisoare a lui „Puşu“ Cotuţiu din zilele următoare aflăm: „S-a făcut o sumară percheziţie atunci, cu care ocazie s-au ridicat şi ceva manuscrise, iar camera s-a sigilat.“. Aceasta ar putea explica şi absenţa scrisorilor trimise de părinţi la sfârşitul anilor ’60. Mai mult, Virgil Nemoianu îşi aminteşte că a citit, în acea perioadă, o Poetică redactată de Negoiţescu în anii clujeni. E un fapt de asemenea cunoscut că, la punerea criticului în libertate, în 1964, nu i s-a restituit nimic din ce îi fusese confiscat, nici măcar cărţile pe care o editură i le împrumutase, pe care a trebuit să le plătească! Întrebarea firească e atunci: când şi cum vor ieşi toate aceste valoroase documente la lumina zilei (şi a tiparului) de pe unde vor fi zăcând, ferecate?

 

Ștefăniță Regman

I. Negoiţescu: „Situaţia şi atitudinea mea“. Corespondenţă inedită cu părinţii din anii 1959-1960

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)