Finalul erei Stalin

 

Vladimir Tismăneanu


          Pe 5 martie 1953, o eră a terorii absolute s-a sfârşit. Aşa cum spunea memorabil istoricul Robert C. Tucker, destalinizarea a început în mod efectiv şi irevocabil odată cu moartea generalissimului. Joshua Rubenstein este cu siguranţă unul din cei mai importanţi experţi ai istoriei, politicii şi culturii sovietice. Este, printre altele, autorul unei fascinante biografii a acelui supravieţuitor desăvârşit, jurnalistul, scriitorul, propagandistul şi, în cele din urmă, martorul care a fost Ilia Ehrenburg. Rubenstein a coordonat împreună cu istoricul rus Vladimir P. Naumov un volum despre procesul secret al Comitetului Antifascist Evreiesc din 1952, în fapt o consecinţă majoră şi tragică a antisemitismului delirant al lui Stalin (Stalin’s Secret Pogrom: The Postwar Inquisition of the Jewish Anti-Fascist Committee, New Haven and London, Yale University Presss, 2001).
          În această carte recentă a sa (The Last Days of Stalin. By Joshua Rubenstein. New Haven and London: Yale University Press, 2016. 271 p.), bazându-se pe materiale, memorii şi colecţii de presă, precum şi pe alte surse deschise, Rubenstein aruncă o lumină nouă asupra morţii neaşteptate, la început de martie 1953, a dictatorului şi asupra coregrafiei solemne a funeraliilor acestuia, cu toate intrigile bizantine ale urmaşilor, mai ales ale lui Lavrenti Beria, Gheorghi Malenkov şi Nikita Hruşciov, sau asupra dezgheţului post-stalinist în relaţiile cu Occidentul, în special asupra eşecului administraţiei Eisenhower de a înţelege, suficient de devreme şi de inspirat, sensurile profunde ale schimbărilor seismice care aveau loc în imperiul bolşevic.   
          Ceea ce apare cu limpezime în naraţiunea captivantă a lui Rubenstein este faptul că, atât timp cât Stalin trăia, sistemul era complet şi indiscutabil paralizat. Locotenenţii terifiaţi ai acestuia erau conştienţi de starea deplorabilă a economiei şi de nemulţumirea publică generală legată de teroarea şi teama instilate, dar niciunul dintre ei nu ar fi îndrăznit să-l confrunte pe autocrat. Erau, de fapt, un grup de criminali mânaţi ideologic, iar spiritul lor de turmă depindea de disponibilitatea de a îndeplini orice porunci ale stăpânului. Nimic nu era mai important pentru „echipa lui Stalin“ (spre a folosi sintagma Sheilei Fitzpatrick) decât satisfacerea unui despot din ce în ce mai capricios. Câtă vreme acesta era în viaţă, fusese şi singura lor raţiune de a exista.      
          Luptau toţi pentru vieţile lor, aşa că nu exista niciun motiv pentru care şi-ar fi ridicat vocile împotriva uneia din cele mai însângerate dictaturi cunoscute în istorie. Ruben­stein discută pe larg ultima apariţie publică a lui Stalin la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din octombrie 1952. Principalul raport politic a fost prezentat de aparentul urmaş, neabătutul birocrat Malenkov. Stalin şi-a urmărit atent „protejatul“, dar nu a dat semne că pregătea transferul de putere. Ceea ce plănuia, în schimb, era o nouă epurare de masă, care urma să elimine de la vârful puterii (şi, cel mai probabil, fizic) veterani bolşevici precum Anastas Mikoian, Viaceslav Molotov şi eternul loial Lazar Kaganovici.
          Discursul de zece minute al lui Stalin a părut încrezător în mod bombastic şi a relevat o personalitate politică încă fermă. În ajunul Congresului, Pravda a publicat masiv teoriile lui Stalin dedicate unei discuţii asupra problemelor economice ale socialismului în URSS. Vozhd-ul (liderul suprem, îndrumătorul) a continuat să fie aclamat drept cel mai inspirat şi inspirator geniu al istoriei marxism-leninismului. Cultul lui Stalin a atins un apogeu de proporţii astronomice. La prima plenară a Comitetului Central de după Congres, Stalin a schimbat structura de conducere. Selectul Politburo s-a transformat într-un organism extins numit Prezidiu şi i-a inclus pe nou-veniţii economişti de partid Mihail Pervuhin şi Maxim Saburov. Spre deosebire de Lenin, Stalin nu a lăsat în urmă un „Testament“, dar în acele ultime consideraţii (a vorbit pentru o oră fără notiţe), l-a menţionat pe mareşalul politic Nikolai Bulganin drept un potenţial lider de încredere. Bulganin urma să joace un rol important în anii ce aveau să vină, l-a succedat pe Malenkov ca prim-ministru în 1955 şi a fost retrogradat de Hruşciov abia în 1958. Rubenstein surprinde cu multă perspicacitate subcurenţii psihologici care explică alianţele mereu volatile printre foştii lachei ai lui Stalin.
          Toate acestea au coincis cu obsesia paranoidă a tiranului pentru conspiraţia evreiască („Sionistă“, „burghezo-naţionalistă“) menită să distrugă patria socialismului. Una din cele mai faimoase victime a fost celebratul actor Solomon Mikhoels, ucis în Minsk din ordinul lui Stalin la începutul anului 1949. Mai târziu, în ianuarie 1953, ginerele lui Mikhoels, compozitorul Mieczysław Weinberg, a fost arestat în legătură cu nebunescul „proces al medicilor“. Prietenul său apropiat, Dmitri Şostakovici, a apelat personal la Beria şi a garantat pentru onestitatea lui Weinberg. Din fericire, Stalin a murit, investigaţia a fost oprită şi, la câteva săptămâni după, Weinberg s-a întors acasă. Alţii însă au murit în închisoare, supuşi unor îngrozitoare torturi. Ultimele luni ale vieţii lui Stalin au coincis cu supunerea populaţiei evreieşti din Uniunea Sovietică la teribile cazne şi imposibile ameninţări. Pentru Stalin şi ofiţerii poliţiei secrete angrenaţi în demascarea „celei de-a cincea coloane“ evreieşti nu exista niciun dubiu că supravieţuirea URSS cerea asemenea politici excluzive. Aşa cum subliniază şi Rubenstein, procesul lui Rudolf Slánský din Praga lui octombrie ’52 a radicalizat şi mai tare antisemitismul deja patologic al lui Stalin.
          Odată ce liderul suprem s-a stins, au apărut schimbări aproape peste noapte. Eliberarea unor prizonieri din Gulag, deschideri diplomatice către Occident, o relaxare culturală timidă, dar reală. Principalul promotor al acestui Nou Curs a fost Lavrenti Beria, omul responsabil nu doar cu înspăimântătorii ani ai terorii, dar şi administratorul-şef al programului atomic al URSS. În fapt, personalitatea contrariantă a lui Beria este şi principalul subiect al excelentei analize a lui Rubenstein. Nu că acesta ar fi fost un reformator de sertar, un eretic ascuns, dar, spre deosebire de egalii săi, Beria a ştiut exact amplitudinea dezastrului social simbolizat de stalinism. Arestat în iunie 1953, Beria a fost executat în decembrie, sub cele mai absurde acuzaţii (spionaj, trădare etc.). În mod ironic, mare parte din agenda sa anti-Stalin a ieşit la suprafaţă drept strategia lui Nikita Hruşciov în anii ce aveau să vină…  

Vladimir Tismăneanu

Finalul erei Stalin

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)