Mesianicii

 

George Neagoe

 

          Un roman de moravuri este, în cea mai mare parte, Sărbătoarea Corturilor de Ioan T. Morar (Ed. Polirom, 2016). Titlul propune o lectură utopic-mesianistă. Linia aceasta se acutizează doar în ultima parte. Temele „mari“ nu sunt întâmpinate cu reverenţe. Scriitorul urmăreşte, cu un umor demn de Philip Roth, puţina credinţă a protagoniştilor: Jac, Beni şi Corneliu. Cel din urmă, fost informator al Securităţii ceauşiste, asumă, după 1990, postura gravă şi derizorie de vox clamantis in deserto: „Această lungă mărturisire a fost scrisă pentru o singură persoană, care nu o va citi niciodată. Pentru că a murit“ (p. 11). Aşa-zisa spovedanie, adresată lui Jac (cel comparat cu dreptul Iov), lider aspru, mentor admirat şi tovarăş de suferinţă, rămâne o năstruşnică antifrază. Comportamentul personajului e de două ori nesincer. Pe de o parte, naratorul, născut baptist, recurge la un artificiu nefiresc pentru cultul în care fusese educat. Pe de altă parte, racolat sub conspirativul „Luther“ în anii 1970 şi păstrat în structurile postdecembriste, încalcă regula secretului profesional. Duplicitatea povestitorului devine, probabil, sursa principală a virtuţilor cărţii. Sărbătoarea Corturilor nu excelează în privinţa caracterelor, ci a întâmplărilor relatate. Există, în dese ocazii, tendinţa de a face din ţânţar armăsar. Câteva exemplare, astfel prefăcute, sunt chiar pur sânge.
          Inginerul metalurgist, constructor de vagoane, se situează în contratimp cu vremurile. Ajunge, de altfel, abia după Revoluţie, un vrednic „scriitor de vagoane“ şi un „inginer al sufletelor“. Contaminările semantice sunt frecvente în carte. Stilul lui Ioan T. Morar se bazează, fără a ne depărta de esenţă, pe îmbrăţişarea răului necesar. De pildă, instruit de superiorul direct – „ing. A. Oproiu“ – Corneliu primeşte un magnetofon pentru a înregistra slujbele. La un moment dat, informatorul acceptă rugămintea „fratelui Vancu“ de a-i împrumuta aparatul pentru o deplasare lângă Arad, la Checheci, unde se adunau rromii baptişti. Documentul oral e înmânat apoi ofiţerului de Securitate, care cheamă un translator: „Ţiganul a ascultat din ce în ce mai atent, a început să plângă, iar după ce s-a terminat banda s-a pus în genunchi şi i-a cerut iertare lui Dumnezeu, chiar acolo, în biroul de la Securitate. Au trebuit să-l scoată aproape cu forţa. Apoi a început să meargă la biserică, la Credinţa, a devenit membru, s-a botezat. Şi le spunea tuturor că pe el l-a convertit Securitatea“ (p. 86). Nu ştim dacă s-a lăsat de tradus. Cartea conţine numeroase fragmente în care neliniştea metafizică se instalează prin confuzii comice.
          Corneliu şi apropiaţii lui se infiltrează, atât din dorinţă proprie, cât şi cu voie de la autorităţi, printre comunităţile confesionale minoritare din Arad. Regimul politic îi foloseşte cu abilitate, lăsându-le senzaţia că, la nivel local şi în plan religios, se bucură de autonomie. Spionează pentru statul ateu, sperând să-şi găsească fiecare drumul. Le întreţine complexul de superioritate şi prezenţa într-o fanfară de muzicanţi. Sunt treisprezece suflete nestatornice, pâlpâite, căldicele. Flacările lor ard în acelaşi pahar unde se produce şi furtuna. Discuţia lui Corneliu cu un fost militant religios din Arad aduce lămuriri:

– Asta a fost la început. Noi am vrut să scoatem biserica din moleşeală. Iar moleşiţii au fost deranjaţi de Grup şi ne-au zis Treziţii. Apoi am fost Rătăciţii lui Jac. Am cam fost batjocoriţi de cei pe la care am trecut. Când am ajuns la penticostali, de pildă, am fost primiţi cu braţele deschise, eram buni. Dar când am plecat, s-a trântit uşa şi am fost socotiţi nişte aventurişti (unul mai bătrân, de acolo, din comitet, ne-a zis aventurişti). La adventişti la fel. (p. 326-327)

Tinerii aud chemarea mesianismului, fiindcă se pricep puţin mai bine la muzică, preluând însă un mesaj pe care nu-l pot întreţine. Umblă prin pălămidă, urmându-l pe Jac, Învăţătorul nehotărât. Beni ar îndrăzni să-i ia locul. Se teme că, stând în faţă, nu va mai zări luminiţa. Corneliu e prea ocupat să cârtească. Se amăgeşte că are o structură introspectivă. Caută fără să cerceteze. Aflaţi în pragul trăirii mistice, veşnic nemulţumiţi, aşteaptă întâlnirea decisivă cu divinitatea. Dau peste tipi rigorişti, cu atitudinea secretarilor însărcinaţi cu propaganda ideologică, precum insistentul Viorel Bechian, din „nomenclatura“ penticostalilor (p. 74-75). Predomină, aşa cum am precizat, observaţiile referitoare la practicile rituale, nu discuţiile grave.
          Ce înseamnă să fii „pocăit“, când migrezi de la o confesiune la alta? Răspunsul triumvirilor e simplu: certitudinea că, într-un viitor, morţii vor învia. Fidelitatea lor pentru apocalipsă câştigă înaintea facţiunilor creştine pe care le frecventează. De aceea, fac un scurt stagiu şi la adventişti. Oricum, Corneliu şi colegii lui instrumentişti trăiesc în izolare autoimpusă. Refuză integrarea. Îi orbeşte impresia că sunt aleşi ai sorţii. Forma lor de organizare presupune o selecţie strictă. Mai mult, impune chiar excluderea femeilor. Într-o aparentă etapă de stabilizare a emoţiilor, decid să treacă la mozaism. (Se acomodaseră deja cu tunsorile scurte ale penticostalilor şi cu obiceiul adventiştilor de a se odihni sâmbăta.) Abandonează sola Scriptura novotestamentară. Îşi transformă mica disidenţă neoprotestantă într-un falanster. Îşi părăsesc familiile, mutându-se într-o locuinţă din cartierul arădean Gai. Absenţa aproape totală a rudelor pare a fi una dintre scăderile din Sărbătoarea Corturilor. Eventuale dispute cu părinţii ar fi adus consistenţă epică. Convenţia memorialistică devine, ca atare, uşor tezistă. Etapele premergătoare tăierii împrejur descriu o metamorfoză drastică. Toţi renunţă la misionarism.  Pescarii au năvoadele goale. După circumcizie, grupul se destramă. Apogeul iniţierii colective deşteaptă pornirile individualiste. „Fratele“ Silea nu primeşte propunerea lui Jac de a se muta definitiv în Israel, prin intervenţia Congresului SUA. S-a arătat Iuda. Însă presupusului apostat nu i-ar fi plăcut să afle cât a valorat tranzacţia între cele două ţări:

Domnul Grossman a mai pufăit să nu i se stingă trabucul, a mai plescăit un pic din single-malt. S-a luminat la faţă.
– Ca să vă faceţi o idee... Fiecare dintre voi a costat cam cât mă costă pe mine single-maltul pe doi-trei ani... zic.
– Depinde cât beţi, am zis eu, iar el a râs, spunând că e o glumă bună.
– Beau destul, dar cu moderaţie... cum se zice...
A mai tras din trabuc, apoi a sorbit din nou din pahar. Şi parcă am simţit cum, odată cu băutura, domnul Grossman dă pe gât o părticică din mine, cu gheaţă
. (p. 193)

Ţara Sfântă îi confruntă pe cei doisprezece nou-veniţi cu condiţia de marginali. Corneliu aproape că se sminteşte, observând că e repartizat, alături de Beni, într-un kibbutz. Rezistă tentaţiei de a se victimiza, întâlnind-o pe Anna Kaminski, poloneză catolică, trecută la mozaism şi convertită formal la islam. Povestitorul înţelege, după ce Beni ajunge rabin la evreii mesianici, că relaţia instabilă cu divinul porneşte de la stigmatul celui exilat: „Tot la minoritari a ajuns săracu’ Beni…“ (p. 400). Cu simţurile dereglate, Corneliu şi Jac se apropie într-un ultim asalt al Cerului. Ambasada română îi trimite înapoi în ţară, ca să implementeze Biserica „Sărbătoarea Corturilor“. Intenţiile celor doi sunt frumoase:

Aşa cum evreii cei vechi au sărbătorit întoarcerea din robie, şi noi credem că am ieşit din robia unor credinţe care nu erau cele bune şi ne-am întors acasă. Acum suntem prea puţini pentru a face un cor. Dar de la Sabatul viitor încolo sperăm că ajungem să cântăm din nou. Să învăţăm cântări vechi şi cântări noi. Vestea veche este că lui Dumnezeu îi plac cântările noastre (p. 434).

Supravieţuitorii trag nădejdea că vor fi buricul pământului, că erijându-se în punct fix, vor atrage adepţi. Nimeni nu le va spune că e imposibil ca oaia să ia locul păstorului. Ioan T. Morar încheie romanul odată cu moartea Învăţătorului Jac. Finalul rămâne deschis, cu toate promisiunile ce decurg de aici.

George Neagoe

Mesianicii (Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor. Ed. Polirom, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)