Drapele cu cap de mort

 

Ovidiu Pecican

 

          Cercetările vizând imaginarul au devenit aproape o modă, semnalând că interesul pentru acest domeniu al activităţii umane – fantazarea, întruchiparea mentală, depozitarea de imagini repetitive sau nu, ca şi acţiunea producerii lor – a făcut pasul necesar trecerii de la o preocupare de laborator înspre o preocupare a marelui public. Ieşirea din zona „cifrată“ şi rezervată a experţilor se produce cu beneficii majore, îmbogăţind discursul public şi creându-i o nouă volumetrie şi complexitate. La loc de cinste în panoplia descifrării imaginarului stă literatura, care oferă şi prelucrează în registrul caracteristic materialul pus la dispoziţie de realitate – de la reportaje şi articole, la cronici şi memorii de demult – într-o formulă exegetică proprie şi într-un limbaj mai atractiv, când nu chiar şi accesibil.
          Pe acest fundal cultural în plină emergenţă şi dezvoltare, cartea lui Adrian G. Romila Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2015, 176 p.) survine pe un teren deja pregătit, dar şi apt să înregistreze noi configurări tectonice. Spun că terenul este deja pregătit – fără a fi bătătorit, totuşi –, având în vedere precedentele semnate de Horia Matei (Piraţi şi corsari, 1974) şi de Horia Aramă (Colecţionarul de insule, 1981, Insulele fericite, 1986, O insulă în spaţiu, 1991) sau traducerea cărţii lui Philip Gosse, Istoria pirateriei (1975).
          Cartea a fost întâmpinată cu interes de critică. După Angelo Mitchievici, „Incursiune într-un posibil imaginar al mării, este o carte la răscruce de drumuri, amestec de istorie maritimă, de manual de navigaţie, de istorie a ideilor şi istorie a imaginarului cu istoria literară“. Recomandarea lui atrage atenţia că volumul „... redeschide gustul uitat, poate, pentru literatura de călătorie acvatică şi o face deopotrivă erudit şi îndrăgostit de largul literaturii şi al mărilor şi oceanelor“. Pentru Lia Faur, „Studiul asupra imaginarului mării este extrem de dens...“, „un îndemn la aventură, dar şi o enciclopedie tehnică a flotei piratereşti“.
          Subscriu observaţiei lui Cristian Teodorescu referitoare la faptul că „Prima parte a cărţii, cu piraţi adevăraţi şi cu aventurile lor, ar fi trebuit să fie mai cuprinzătoare...“. Era bine să fie, într-adevăr, aşa, dat fiind că nu toată lumea cunoaşte de-a fir a păr înfăptuirile aventuroase ale piraţilor şi ale corsarilor, şi chiar dacă le-ar cunoaşte, se ştie, originalitatea nu stă atât în fapte, cât în modul relatării lor. Comentatorul menţionat spune, judicios, şi că „m-aş fi aşteptat ca autorul cărţii să scrie şi despre piraţii şi corsarii otomani...“. „Ar fi trebuit, de asemenea, măcar amintiţi marii piraţi sau corsari francezi...“ „Tot aşa, ar fi trebuit pomeniţi piraţii din Alger...“ Într-adevăr, într-un moment când globalizarea a devenit deja o realitate, iar internetul serveşte informaţia brută cui are vreme şi chef să o iscodească, toate aceste varietăţi de aventurieri ai mărilor meritau să intre în atenţia eseistului. Dornic să fi dat de un caracter mai sistematic al abordării subiectului, acelaşi semnatar de cronică adăuga că „Autorul acestui eseu nu insistă asupra periodizării culturale a pirateriei, deşi cred că ar fi trebuit s-o facă, pentru a sonda cu exactitate adâncimile denivelate ale imaginarului mării“. Pe lângă sugestiile menite să amelioreze calitatea şi densitatea părţii propriu-zise de evocare istorică însă, Cristian Teodorescu apreciază linia analizei lui Adrian G. Romila.
          La rândul ei, Emanuela Ilie observă, pe bună dreptate, altceva: „... condeiul ataşant al lui Adrian G. Romila s-a încăpăţî­nat să dea viaţă (meta) ficţională unui subiect absolut savuros, dinspre care bate briza, în fond benefică, a revoltei secundarului cultural, decis, măcar din cînd în cînd, să atace în forţă şi să scuture inerţiile hermeneuticii aşa-zicînd canonice“. Tot ea estimează că Piraţi şi corăbii este „... un excurs cultural cât se poate de serios, în cursul căruia poate înţelege, de fapt, contextul istorico-politic şi mentalitar complicat care a făcut practic posibilă existenţa valurilor succesive din istoria pirateriei“. Precizarea este demnă de interes, căci arată în ce măsură noile moduri de abordare ale istoriei au fost asimilate de exegetul român al pirateriei. Adaug că accentul asupra formării mentalităţilor specifice legate de subiect îl observa şi Lia Faur, surprinzând fenomenul de „contagiune mentală“ şi de „vrăjire“ fabulatorie în jurul faptelor brute pe care subiectul l-a făcut să prolifereze: „... o dată declanşat imaginarul social se caută cultivarea lui şi nu adevărul despre cele întâmplate, astfel că orice informaţie ulterioară devine ea însăşi o curiozitate inflamată“.
          Vârsta de aur a pirateriei – dacă nu luăm în seamă elanurile somaleze contemporane, asidue, care au beneficiat deja de o tratare filmică în registru ficţional (Căpitanul Philips cu Tom Hanks în rolul principal) –, adică a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea se bucură de privilegiul unei priviri mai apropiate. Răstimpul respectiv, glorios pentru acea ocupaţie riscantă, poate fi explicată, fireşte, convenţional prin avântul transporturilor comerciale şi prin expansionismul european în cele patru zări prilejuit şi încadrat de descoperirea lumii noi şi de aprofundarea cunoaşterii celorlalte universuri neeuropene. Dar epoca este, nu trebuie uitat, şi cea a afirmării şi depăşirii mentalităţii baroce şi a pregătirii şi accesului la gândirea raţionalistă iluministă. O meditaţie pe tema conexiunilor între „Europa clasică“ a lui Pierre Chaunu şi piraţii lui Philip Gosse, de fapt o hermeneutică în cheie mai subliniat ambiţioasă, văzându-se în piraterie o anume emancipare de gândirea statalist autocratică şi de gândirea mercantilistă a vremii ar fi adus un plus semnificativ demersului.
          Şi versantul românesc al chestiunii merita o scrutare mai amănunţită. Episodul cuceririi, în anul 1455, a cetăţii Lerici (mai târziu Oceakov), stăpânită de fraţii genovezi Senarega, de nişte piraţi moldoveni din Cetatea Albă putea fi pus în contextul politicii generale moldoveneşti din acea vreme şi putea fi conectat şi cu acela al eliberării, de către moldovenii întreprinzători, care au atacat – tot piratereşte – un galion otoman, a unor alţi italieni, de astă dată, adolescenţi şi tineri, ajunşi prizonieri ai turcilor şi fiind pe cale de a fi duşi către Bosfor, spre răscumpărare ori ca să fie vânduţi ca sclavi. Episodul acesta din urmă a fost încă unul menit să îl irite pe sultan, iar consecinţa tuturor factorilor care au concordat în a-l ofensa pe padişah prin cutezanţa voievodului moldav a fost campania din Moldova anului 1475.
          Pe lângă pirateria propriu-zisă, o atenţie desfăşurată merită însă şi piraţii ficţionali, de care literatura noastră nu duce lipsă. Alcătuirea integrală a listei lor nu a făcut încă obiectul niciunei cercetări, deşi ar merita-o cu prisosinţă. Pentru moment, legendar rămâne Spânu, eroul malefic şi disimulat din Toate pânzele sus! de Radu Tudoran.
          Încântat că volumul prilejuieşte „o lectură fascinantă, pentru că autorul îmbină pasiunea sa pentru acest domeniu cu talentul incontestabil de scriitor“, un comentator din mediul virtual trece, triumfal, în revistă personajele de benzi desenate avute în vedere în excursul lui Adrian G. Romila. Faptul îl asociază unei serii interesante de autori actuali români, printre care se numără, la loc de cinste, Mircea Mihăieş, autorul unei exegeze anunţate în (cel puţin) două volume despre eroul B. D. Corto Maltese (între timp prima lui aventură a fost tradusă în româneşte), criticul Dodo Niţă (Istoria benzii desenate româneşti, 1992, Dicţionarul benzii desenate din România, 1996, 2005; Vârsta de aur a benzii desenate româneşti, 2004) şi eseistul Ioan Stanomir (vis, imaginaţie şi camera obscură, 2014).
          Demnă de a fi citită ca un eseu liber, în tradiţia erudită şi şarmantă a odobescianului Pseudokynegetikos, incursiunea reflexivă în marginea pirateriei semnată de Adrian G. Romila confirmă o vocaţie scriitoricească certă.

 

Ovidiu Pecican

Drapele cu cap de mort (Adrian G. Romila, Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)