Poeme de Rodica Marian

 


Poveste

Nici nu ştii tu cât erai de frumoasă
îmi spun mereu cei ce m-au cunoscut cândva,
de parcă ar şti într-un fel, poate le-a spus cineva,
că am trăit fără să bag de seamă
– cu adevărat –
ce vedeam uneori în oglindă,
şi n-aş înţelege prea bine nici azi această minunată absenţă
– minunată fiindcă a fost salvatoare de orice noroc –
dacă n-aş fi ajuns
la albul blând al Muscatului din ianuarie,
bogat şi minuţios îngrijit în opulenţa lui,
mai plin de flori decât grădinile anticei Semiramide,
o puritate calmă şi hotărâtă, mai adâncă decât orice certitudine,
de parcă ar repeta patima operelor puciniene,
lumina crudă, plină de apă translucidă,
aceea care pare a se feri de-acum
de sufocarea albului din Santorini...

Am fost odată, mie îmi pare că am fost mereu,
închisă într-un turn,
cu libera şi totala mea consimţire,
într-un turn real, deşi – incredibil totuşi –
cu totul şi cu totul de aur, încrustat de nestemate
în chip de flori, de pietre, de păduri, de minunăţii
şi grădini ale singurătăţii, preferate şi edenice,
o singurătate regal regăsită şi-acum în confortul,
vai, Doamne, cât de domestic,
al unei fortăreţe portugheze,
una dintre urmele medievale ale Emiratelor,
acolo, în Orient, totul devine o linişte mângâietoare,
ca o teroare mereu amânată,
dar şi miraculoasă, ca basmele Şeherezadei,
frumoasa convinsă, dincolo de orice incertitudine,
că farmecul vorbei poate învinge până şi viaţa,
cât de departe e, Doamne, de părelnica mea viaţă,
da, viaţa mea, care mi se dezvăluie deodată,
ca un miraj răcoros, din acoperişul tandru
al mănăstirei copte din pustiul Alexandriei,
păstrând totuşi căldura atingerii uscate de dor
din mâna călugărului care-mi pipăia
crucea egipteană, abia cumpărată, şi imediat uitată
în pângărirea ei fugitivă şi sfântă.

 


Regăsire

„Această întâlnire are loc în trecut“ mă avertiza,
 în mod serios şi repetat, o rubrică de calendar
din telefonul meu mobil, nu prea sofisticat, dar nici
prea depăşit tehnologic, ori de câte ori voiam
să-mi socotesc zilele rămase dintr-o lună
şi, de fiecare dată, m-am repezit, în avântul
simţului meu comun de grămătic, să corectez
timpul din componenţa locuţiunii,
numai că, tot de fiecare dată, nevinovata rubrică
îmi dădea de gândit şi nu mai îndrăzneam
să contest neconcordanţa.
La început mă îndoiam numai,
apoi am învăţat să contrazic timpul trecut
înlocuindu-l cu cel viitor, ceea ce i se potrivea
oricum mai bine unei agende, fiindcă
într-adevăr întâlnirile nu pot fi nicicând
proiectate în prezent!
Cum altfel să fie posibile...

Numai în somnul prevestitor,
plin de vise care nu sunt vise,
pe pernele beduine, la etajul unei bărci,
fără umbre, printre măreţe fiorduri albe,
protejând roşieticul pietrelor
arse de soarele Golfului Oman...

Numai vocea mamei, limpede, limpede,
mai clară ca sticla, mai transparentă ca roua,
cu tonul acela grav cristalin,
pe care l-am auzit poate numai în pruncie,
vocea aceea atât de intim cunoscută, desigur,
acum, deodată sună în inima mea,
vine, într-o secundă precum ar fi cea dintâi
de după un somn furişat,
(nu cred c-ar fi posibil dimineaţa)
vocea aceea vine singură,
singură, fără nicio urmă din fiinţa
din care s-a desprins,
strigându-mă cu mare bucurie în glas, acum,
chiar acum: Mami, mami!!!

 


Scoruşa

Uneori îmi simt alterii gudurându-se pe lângă mine,
adormiţi aproape şi strâns lipiţi unii de alţii,
ca şi cum s-ar feri de forfota celorlalţi,
cei care vor mai fi fiind pe dinafară.

Dar, poate nu sunt alterii ei înşişi,
ci numai vocile noastre, cu totul rupte din noi,
care n-au mai trecut, întru totul supuse,
prin lumile paralele
şi nici prin neliniştea care prevesteşte furtuna,
nepăsătoare astfel la orice formă de viaţă,
de dincolo de propriile fortificaţii
din care s-ar alege eroul învingător,
cel care se regăseşte, mai mult de o clipă,
oglindit în undele încremenite ale soarelui,
precum îşi depăşeşte melcul propriul său
mers, inventându-şi un picior,
cu un curaj monstruos...
Aşa şi vocea mea, puţin alături de mine,
surprinzându-mă precum o fiinţă străină,
care-ar sta mereu în preajmă-mi,
urmărindu-mă ca o umbră pe care n-o iei în seamă
decât, poate, când o poţi vedea mai departe de tine,
dincolo de ziduri, ascunsă prin cotloane
demult părăsite, precum cele şapte străvechi biserici
dinlăuntrul bolonezei bazilici a sfântului Ştefan.
 
Alteori mă simt cu totul
ca o scoruşă coaptă, mă regăsesc
în mirosul ei de sâmburi înghesuiţi, 
într-o abia răsărită toamnă
(ce dulce temător era totul în adolescenţă),
alteori presimt cum va renaşte, din pietrişul
plin de cioburi antice, Susa cea elamită,
ori în mirosul dur şi suav
al bobocului de mac
pe când îl desfac, întinzând uşor filele transparente
ale petalelor savant îmboţite,
aşteptând să învie câmpul pierdut
printre ele.

 

Rodica Marian

Poveste; Regăsire; Scoruşa

» anul XXVII, 2016, nr. 10 (317)