O carte pe care mi-ar fi plăcut s-o fi scris eu însămi

Ana Blandiana


          Nu sunt critic literar. Nu scriu recenzii sau cronici. Pentru mine lectura este o bucurie tocmai pentru că nu conţine nici o obligaţie şi nici o finalitate. Cred că nu exagerez spunând că este o formă de hedonism pe care am descoperit-o încă din copilărie. Faptul că mama a încercat să-mi stăvilească înclinaţia spre lectură – speriată că realitatea din cărţi poate să mă rupă de realitatea din jur – dovedeşte caracterul excesiv al acestei înclinaţii care, interzisă, n-a făcut decât să crească. Citeam în loc să mă joc, apoi citeam în loc să-mi fac lecţiile, mai târziu citeam în loc să scriu şi, astfel, bucuria ilicită a lecturii devenea o formă de fericire.
          Am făcut această digresiune ca să pot mărturisi bucuria cu care am citit cartea Minervei Chira Dimineaţă cu soare apune iar dacă am acceptat să ştirbesc această bucurie, adăugându-i obligaţia de a scrie despre ea, este pentru că am fost mai întâi mirată, apoi intrigată, apoi revoltată de lipsa de ecou a cărţii, de indiferenţa criticilor literari care mă jignea şi pe mine, cititorul entuziast, nu numai pe autoare. Cu siguranţă, prea multele fotografii, cu precădere cele exotice, i-au îndepărtat, nemaiobosindu-se să ajungă la text, trăgând, fără să citească, grăbita concluzie că este vorba de o carte de memorii oarecare, excesiv de egocentrică. Este singura explicaţie şi scuză pe care pot s-o găsesc nedescoperirii valorii acestei stranii lucrări, operă de etnografie şi de istorie a vieţii cotidiene şi, în acelaşi timp, poem al memoriei, al nostalgiei după tot ce a fost şi a dispărut, al iubirii de părinţi ca părinţi, dar mai ales imn înălţat părinţilor ca ţărani, ca ultime exemplare reprezentative ale acelei mulţimi de strămoşi din care ne tragem cu toţii şi pe care de mult nu-i mai ştim şi nu-i mai înţelegem.
          Minuţia amintirii celor mai neînsemnate gesturi devine în cartea Minervei Chira artă poetică, poezia născându-se din această capacitate de a-şi aduce aminte într-un fel fantastic, aşa cum fantastic este orice ţesut aşezat sub lentila microscopului şi mărit de milioane de ori. Munci şi zile ar fi putut să se numească, preluând titlul antic, acest text greu de clasat într-o pătrăţică a genurilor literare, pentru că limbajul lui are concreteţea vieţii ţărăneşti şi forţa scăpată din chingi a metaforei moderne, iar rezultatul este o carte de memorii, de literatură deci, dar şi una de sociologie si psihologie ancestrală, chiar abisală în măsura în care un bărbat, o femeie şi un copil trăiesc ca într-un glob magic (acele globuri ermetice din Hieronimus Bosch) închişi în lumea de plante, animale, învăţături şi credinţe trasată de jur împrejur de compasul autist al privirii lor.
          Descrierea cearceafurilor de cânepă, de la semănarea plantei, la îndelungile etape ale prelucrării ei şi apoi la torsul fuiorului şi ţesutul pânzei; ca şi descrierea văruitului de primăvară de la scoaterea lucrurilor din casă, stingerea şi prepararea varului până la acoperirea cu alb a pereţilor casei, grajdului, fântânii, privatei; ca şi descrierea facerii pâinii,cu ninsoarea de făină, plămada, coacerea în cuptor, sunt adevărate imnuri de laudă înălţate atoatefăcătoarei mame, rostite cu o migală care a făcut gloria lui Geo Bogza din O femeie mânâncă un măr, dar care la Minerva Chira nu au detaşarea contemplaţiei, ci intensitatea sfâşietoare a nostalgiei.
          Hrănindu-se din sine însăşi, din amintirile ei de copil învăţat să lucreze alături de părinţi şi să descopere astfel lumea, în timp ce se integrează în funcţionarea ei, autoarea face din Dimineaţă cu soare apune şi o carte de învăţătură, un manual de educaţie prin muncă şi prin preluarea cunoştinţelor din bătrâni, aşa cum era concepută educaţia în lumea ţărănească. După cum este şi o carte de botanică (de la tătăneasca mărunţită cu care se îndopau gâştele, la dovlecii semănaţi printre cuiburile de cartofi şi la buruienile de leac), ba chiar şi un manual de dialectologie (cu variantele culte puse în paranteze după numele obiectelor, ocupaţiilor, bolilor, ierburilor, obiceiurilor, folosite în casa părintească şi ţinute încă minte)
          Am citit cartea Minervei Chira cu o continuă uimire şi umilinţă de copil născut la oraş şi de scriitor care toată viaţa s-a simţit frustrat că nu s-a născut la ţară. Mi-am amintit citind despre jocurile şi jucăriile inventate de ea însăşi, colecţia mea de paie cu care m-am întors mândră acasă după câteva zile petrecute într-un sat în care pândeam carele care se întorceau încărcate de la câmp, ca să fur din fiecare un fir auriu de tulpină de grâu. Această carte ar fi putut s-o scrie mama mea, m-am gândit de câte ori descopeream printre descrierile din carte lucruri pe care le ştiam din povestirile mamei despre copilăria ei, realizând că distanţa dintre mine şi Minerva este de o generaţie în ordinea desprinderii de sat. Mama mea copilărise asemenea Minervei Chira – ştergarul de cânepă pe care îl păstrez ca pe o relicvă stă dovadă – eu aparţinând generaţiei de după desprindere, pentru care toate aceste atât de vii realităţi nu mai sunt decât reprezentări, devenite magice, de gradul doi.
          Nu sunt sigură că Minerva Chira a fost conştientă de întreaga încărcătură de semnificaţii pe care poemul ei le conţine pentru un cititor ca mine, cred mai curând că ea a scris cu talent literar o carte pe care a considerat-o de memorii, dovadă documentele de familie, fotografiile şi înşirarea călătoriilor prin lume, aşezate, ca pe o scândură în balans, la celălalt capăt al povestirii. Dar orice operă de artă este cu atât mai adevărată cu cât este în stare să lase să i se descopere, privită din unghiuri diferite, semnificaţii diferite. Eu am citit-o ca pe o carte de învăţătură despre ceea ce am fost cândva, despre lumea imemorială din care venim cu toţii şi pe care, în mod aproape miraculos, poeta din Negreni şi-o aminteşte încă în toată consistenţa şi autenticitatea ei. Am citit-o cu admiraţie şi invidie ca pe o carte pe care mi-ar fi plăcut să o fi scris eu însămi, dacă aş fi avut norocul să mă fi născut la sat.

Ana Blandiana

O carte pe care mi-ar fi plăcut s-o fi scris eu însămi (Minerva Chira, Dimineață cu soare apune)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)