Marin Sorescu sonetist

Constantin Cubleşan


          Între speciile liricii, cu formă fixă, sonetul se dovedeşte a avea o longevitate cu totul impresionantă, traversând secole şi epoci literare până în zilele noastre, dobândindu-şi faimaunui autentic criteriu de performanţă al virtuozităţii prozodice, pe care nu puţini poeţi s-au încercat a-l demonstra, cu măiestrie. Prinzând contur sub pana trubadurilor de la curtea lui Frederic al II-lea, în Sicilia secolului al treisprezecelea, el s-adesăvârşit în Renaşterea italiană, când Petrarca, Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Carduci ş.a. i-au stabilit formula metrică, devenită clasică. Ulterior, în toate ţările europene (şi nu numai) sonetul a fost cultivat de mari poeţi ca Ronsard, Musset, Baudelaire, Valéry etc., în Franţa; Opitz, Goethe, Platen ş.a., în Germania; Shakespeare, Milton, Kets etc. în Anglia; Cervantes, Góngora ş.a. în Spania, ca să ajungem la noi, numindu-l între primii pe Asachi (cu volumul Către Tibru, 1810), apoi Alecsandri, Eminescu, Macedonski şi aşa mai departe, până în zilele noastre când un Victor Eftimiu (cu circa o mie de sonete), Vasile Voiculescu sau Romulus Vulpescu, Radu Cârneci, Horia Bădescu şi numeroşi alţii, şi-au adus contribuţii importante nu doar în inovarea structurii, ci şi în amplificarea tematicilor abordate.
          Sonetul a fost perceput mai întâi ca o frumoasă reverenţă de dragoste pentru fiinţa iubită (vezi In vita di Madonna Laura şi di In morte di Madonna Laura ale lui Petrarca, dar şi cele 154 de sonete ale lui Shakespeare etc.) pentru ca mai apoi să se dezvolte pe coordonatele meditaţiei (filosofice, morale), ale evocărilor mitologice (parnasienii), ale tonalităţilor satirice, ale sarcasmului (Baudelaire) ş.a.m.d. Era, aşadar, cât se poate de în firea lucrurilor ca unul dintre cei mai marcanţi poeţi români de după război, Marin Sorescu, să nu rămână străin de această tentaţie, scriind în timp, peste 230 de sonete, răspândite în diverse publicaţii şi volume, reunite acum, pentru prima dată într-o antologieunitară, Sonete, de către Mihaela Constatinescu-Podocea (Editura Art, cu o Prefaţă de George Sorescu. Bucureşti, 2016, Serie de autor). Poate părea surprinzător unora să-l descopere pe autorul ciclului (ciclurilor) La Lilieci, excelând în cultivarea versului clasic, când el a cultivat cu predilecţie poemul în vers liber. Dar, să nu uităm faptul că în debutul editorial, din 1964, cu volumul de parodii Singur printre poeţi, a probat cu prisosinţă disponibilitatea de a aborda,cu uşurinţă (cu strălucire chiar), orice modalitate de exprimare lirică.
          Structural vorbind, Marin Sorescu este un moralist, un spirit ironic prin excelenţă, persiflant şi caustic adesea, privind realităţile din jur, care îi furnizează motive şi teme de inspiraţie, cu un ochi satiric, incisiv, chiar dacă utilizează frecvent parabola şi alegoria specifică fabulei. Aşa se şi explică de cevom găsi puţine sonete (dacă nu cumva chiar nici unul) de dragoste, în tradiţionalul înţeles al cuvântului, el ne dedicând nici unei iubite declaraţii amoroase. Preferă să elogieze, mucalit, frumuseţile trupeşti în sine, ale vreunei cadâne, pe care o contemplă descriindu-i formele, insinuant:„Această coapsă are capsa pusă,/ N-o-ntărâta, să nu te joci cu capsa/ Şi nu privi uşor ce poate coapsa,/ În veci ce în eroare nu-i indusă.// Hindusă, musulmană, carpatină,/ Cioplită măiestrit, cum nu e alta/ Din marmură de Ruşchiţa, cu dalta,/ Ca soarele-i o mină de lumină.// Şi, tot ca soarele, de întuneric,/ Izvor ne e-n adâncul veşnic sferic,/ Cel sfredelit cu gându-n insomnie.// Nu sunt în stare de un cânt homeric,/ Dar un sonet ţi-nchin cu bucurie,/ Slăvită coapsă, ţie, numai ţie“ (Sonet profan). E mai degrabă meditativ, autoreflexiv: („Spre mine mă deschid ca o fereastră/ În care stă pe gânduri Dumnezeu./ Şi iată vine pasărea măiastră/ Şi pasărea aceasta sunt tot eu“ – Presimt…), de asemenea ironic, cel mai adesea autoironic („Sunt ca un plop plantat în vijelii,/ Ce-şi scutură iluziile toate,/ Să-ngraş pământul ţării cu hârtii,/ Ce n-au valoare altfel? Nu se poate!“ (Cutremur artificial) poetizând,cu falsă resemnare, fiorul petrecerii implacabile spre moarte:„O lungă pregătire pentru moarte/ E viaţa-ntreagă. Pentru marea clipă,/ Când sufletul, un fulg dintr-o aripă,/ Lin se desprinde şi te ia departe.// Unde? Nu ştii. Precis, în altă parte/ Şi toată pământeana ta risipă/ Se şterge ca o vorbă dintr-o carte/ Şi altă vorbă-n loc se înfiripă.//Aşa că geamantanul fă-ţi şi du-te,/ Uitându-ţi geamantanul chiar în prag./ Dintr-un noian de vise începute// Nu poţi să-l termini nici pe cel mai drag./ Îl va visa deasupra, blând, un fag/ Adăugând pe fruntea ta noi cute“ (Noi cute).
          Polemist de anvergură, Marin Sorescu se ilustrează şi în versuri ca un spirit acid la adresa stării sociale, a unei umanităţi abrutizate, în genere, în totalitarismul de dinainte de acel decembrie revoluţionar care a schimbat istoria noastră contemporană – cele mai multe sonete aparţin acelei perioade –satirizând, uneori în manieră epigramistică, moravuri şi acţiuni abuzive, cu justificări aberante, cum a fost, bunăoară dărâmarea bisericilor:„Şi sub biserici este loc arabil/ Şi-acest pământ ne trebuie urgent./ Să fie Dumnezeu din nou amabil/ Să rabde să-l mutăm din contingent.// Se va găsi desigur un sergent/ Să-ndrume credincioşii, rezonabil/ Şi un macaragiu voinic, capabil/ Să dea pe sărbători cu detergent.// Şi-n locul cel sfinţit şi cu pisanii/ Săpate-n piatră, şterse, scrise iar,/ Căci nu aduce ceasul ce-aduc anii,/ Schimbări în inimi şi în calendar,// Vom semăna pentru-nceput ardei/ Ce dau două recolte de atei“ (Şi sub…).
          E preocupat şi el de structura formală a sonetului, schimbând metrica, schimbând aşezarea strofică, căutând rime rare, spectaculoaseetc., îngăduindu-şi chiar anumite inovaţii prozodice, însă totul sub imperativul şi necesităţile rostirii mesajului ideatic, întotdeauna însă, ţintind esenţa existenţialităţiice poartă în străfundurile înţelesurilor sale, însemne ale unei mitologii sacrale:„Această zonă o-nsemnăm c-o cruce,/ Loc blestemat de oameni şi de astre/ Şi fiecare-n cârcă o va duce,/ Făcând din crucea-i punte-ntre dezastre.// Loc de-ntâlnire-a vântului turbat/ Cu scorpia şi reaua gheunoaie,/ Va fi nevinovatul vinovat/ Şi va plăti cu lacrimi, în şiroaie.// A dispărut ţăranul, e un mit,/ Se lasă ceaţa peste stinse vetre./ În sparte sate s-or întinde şetre,/ Ca pâinea, ura veche-a tot dospit.// Pe-aici umbla odată Sfântul Petre,/ Cu unul… cum îi zice? luat cu pietre.“ (Elegie).
          Versurile au mereu încărcătură individuală aforistică („Salvează-mi, Doamne, visul de la-nec!“, sau:„Românul este bun numai să are,/ Dar rodul să nu-l strângă niciodată“; sau:„Şi-not în iad, într-un cazan de plângeri“, sau:„Încerci zadarnic, epocii prezente,/ Să-i distilezi imaginea, mai suplă,// Căci ea, de foame-ţi este dublă./ Trăim două prezenturi violente“ etc., etc.), făcând trimiteri, nu de puţine ori, la motive livreşti care devin, în discursul propriu, autentice metafore de meditaţie filosofică asupra eternităţii: „Sărmane Yorick, cât de bine ştii/ Să dai cu tifla gloriei ce trece!/ În scăfârlia putredă şi rece/ Stă rânjetul supremei ironii.// Câţi Hamleţi au plecat şi-or să mai plece/ Şi câţi actori vei îngropa de vii!/ Tu… simbolul eternei comedii,/ Tu singur poţi cu-adevărat petrece.// Trecând mereu-aşa, din mână-n mână,/ Rânjind în gât, suspect, stăruitor,/ Le vei aduce-aminte de ţărână// Şi vei trona deasupra tuturor,/ Căci după ei nimic n-o să rămână/ Pe când tu, Yorick, eşti nemuritor!“ (Craniul Yorick). Încărcătura confesivă a sonetelor soresciene poate fi considerată în grila unei continue, adevărate profesiuni de credinţă, a unei judecăţi asupra propriei meniri poetice. Însăşi definiţia acestei poezii, cioplite în cristal, nu e altceva decât o artă poetică:„Din lacrimi năzărite – mici boabe de cristal – / Ce-au picurat întruna în sufletul lui Dante – / S-a închegat sonetul ca stânca de coral/ Pe fundul trist al mării, acoperit de plante.// O inimă-ntristată se zbate ca un val/ În versuri numărate, cu rime elegante,/ Sclipind ca nişte perle, ca nişte diamante/ Într-o coroană veche de rege feudal.// Catrenele curg leneş, se rânduiesc cu-ncetul/ Cum le-a scornit durerea, cum le-a dorit poetul;/ Terţinele par steaguri foşnind din fald în fald…/ Tu le citeşti pe gânduri, te-ncântă epitetul/ Şi simţi fiorii lirici vibrând în pieptu-ţi cald/ Ca un fluid de unde la ţărmul de smarald“ (Sonet sonetului).
          Sonetele lui Marin Sorescu sunt ale unui moralist; un poet care contemplă meditativ realităţile lumii înconjurătoare, asupra cărora reflectă cu un ochi ironic, în nota generală a creaţiei sale lirice (şi nu doar), poeme nu lipsite însă de o încărcătură reflexiv-afectivă, privind destinul propriei fiinţeproiectată în perspectiva destinului universal, cosmic, al umanităţii:„Ce-nalt e cerul, stelele ce sus!/ Şi capul ţi-a scăpat în galaxii./ Gându-i un fir de care-abia mai ţii,/ Ca spinul de-o durere-a lui Isus.// Aripi de respiraţii de copii/ Îşi pune aerul – şi te laşi dus/ În sfera mare, unde centre nu-s,/ Sau tu eşti centrul, orişiunde-ai fi.// Şi din intermitenţe şi vibraţii/ Frânturi de timp, sfărâmături de spaţii,/ Încerci cu sufletul s-aduni o oază.// Când noaptea-mi va ajunge la amiază,/ Din toate stelele să-mi dai o rază,/ Stăpânule de veşnice plantaţii…“ (Rugăciune).

 

Constantin Cubleşan

Marin Sorescu sonetist (Marin Sorescu, Sonete. Red. Mihaela Constatinescu-Podocea. Editura Art: Bucureşti, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)