Religia naturală

Jacqueline Lagrée

Traducere din franceză de Ed Pastenague


Introducere

          Religia naturală nu are o bună reputaţie în secolul XX. „Construcţie şcolărească a unor filosofi incompetenţi [...], ea nu răspunde nevoilor sufleteşti“, scrie Henry Duméry în a sa Filosofie a religiei1 , iar filosofii îi contestă caracterul aşa-zis natural. Cu toate acestea, dacă a putut căpăta în secolul XVIII forma unui teism sau a unui creştinism redus la cea mai simplă expresie dogmatică, nu înseamnă că totdeauna a fost aşa. Religia naturală, cel puţin în ceea ce priveşte conceptul şi principalele sale teme, s-a născut în Antichitatea păgână la stoici2, ca un răspuns la conflictele între şcolile filosofice asupra naturii zeilor; ea s-a ivit din nou în Evul Mediu, la Abélard, cu ocazia dezbaterii între iudaism, creştinism şi filosofie, însă adevărata revenire pe scena filosofiei se datorează dezbaterilor cu ocazia Reformei. O vedem atunci cum renaşte într-o tonalitate sceptică la Jean Bodin, ori cel mai des într-o perspectivă apologetică; mişcarea se continuă până în secolul XIX, dar apare din ce în ce drept o „religie a filosofilor“. Căci poziţia aceasta li s-a părut deseori o himeră spiritelor religioase care o considerau ca fiind nereligioasă, precum şi raţionaliştilor care vedeau în ea o „a treia coloană“ a religiei, intrată în mod fraudulos pe terenul filosofiei, unde nu are ce căuta. În 1856, în „cuvântul înainte“ al unei cărţi intitulate simplu Religia naturală, Jules Simon rezuma astfel cele trei poziţii posibile faţă de conflictul dintre raţiune şi credinţă: 1) poziţia „filosofilor creştini“ pentru care credinţa şi raţiunea se acordă în toate privinţele când există bună înţelegere între ele; filosofii creştini nu cred că există o luptă reală decât între o falsă religie şi o falsă filosofie; poziţia aceasta are drept corolar subordonarea raţiunii de către credinţă, ceea ce face din filosofie, conform unei metafore tradiţionale, „slujnica teologiei“. A doua şi a treia poziţie se întâlnesc la filosofii care nu admit altă autoritate decât aceea a raţiunii: 2) la cei care cred că religia şi filosofia, constituind „două necesităţi deosebite dar reale ale naturii umane“3, întotdeauna se vor menţine independente şi separate4; 3) la cei care leagă speranţa omenirii de suprimarea totală, de extincţia absolută a principiului pe care îl resping », şi anume religia. Ori Spinoza, care a apărat5  teza despărţirii radicale a filosofiei de teologie, a afirmat de asemenea, în Scrisoarea 43 către Jacob Ostens, existenţa unei religii universale revelate de profeţi şi de natură. Termenul de „religie naturală“ se regăseşte sub pana lui Kant6  pentru a exprima astfel o religie care „din punct de vedere obiectiv e naturală deşi subiectiv e considerată a fi revelată“.
          O noţiune care parcurge o atât de lungă perioadă a istoriei filosofiei, cel puţin nouăsprezece secole, nu e neapărat reluată în acelaşi sens, în funcţie de aceleaşi mize teoretice sau practice. Mai ales că aici e vorba de o poziţie defensivă şi totodată polemică făcând parte dintr-o strategie care vizează fie să apere religia în cadrul filosofiei, fie să acorde filosofiei dreptul de-a critica dogmatismul religios. În acest vechi conflict între filosofie şi teologie, oare trebuie, pentru a răsturna vechea metaforă, ca slujnica să devină stăpână? Nu s-ar putea să renunţăm la orice poziţie de dominare sau de supunere ? Vom vedea că acestei atitudini îi corepunde proiectul de elucidare şi apărare a unei religii naturale. Mai înainte însă de a-i cerceta istoria, de-a scoate în evidenţă marile teme perene care-i alcătuiesc structura, de la stoicismul imperial şi până la spiritualismul francez, e necesar să clarificăm câteva concepte, căci sensul care i se atribuie noţiunii de religie naturală vine probabil din faptul că au fost confundate.


Religie, teologie, filosofie

          „Religia e faptul de-a se preocupa de-o anumită natură superioară omului pe care o numim divină şi de a-i consacra un cult“, scria Cicero în a sa De inventione (II, 53). Dicţionarul Littré, în 1881, definea religia drept un „ansamblu de doctrine şi de practici care constituie relaţia pe care omul o întreţine cu puterea divină“. De la Cicero, care derivează cuvântul religio din verbul religere, a lega7 , deseori s-a insistat asupra dublei relaţii înscrise în orice religie, relaţia verticală a oamenilor cu divinitatea şi cea orizontală a credincioşilor între ei. Vom admite pentru a simplifica, şi fără a decide cu privire la importanţa relativă a fiecăruia din aceste elemente, că orice religie cuprinde: a) un ansamblu de credinţe sau de teze privind zeul sau zeii, ce sunt ei, ce aşteaptă de la om şi ce soartă îi rezervă acestuia; b) un ansamblu de reguli pentru practica individuală sau colectivă care constituie cultul8 ce i se cuvine lui Dumnezeu; c) comunitate de oameni împărtăşind aceste credinţe şi practici şi care poate fie să se confunde cu comunitatea naţională, fie să se deosebească şi să constituie astfel o Biserică.
          Teologia, din cuvântul grec theologia, înseamnă discursul pe care îl ţine raţiunea despre lucrurile divine. Într-un anume sens, se poate spune că reflecţia teologică e la fel de veche ca şi filosofia de vreme ce presocraticii oferă în acelaşi timp o teorie despre lume, despre om şi despre zei. Cu toate acestea, conceptul de teologie nu apare decât la Platon (Republica, 379, a) pentru a desemna cunoaşterea raţională a naturii zeilor, deosebindu-se cu precizie de fabulele poeţilor care constituie mythologia. Odată cu Aristotel, theologia devine metheorologia, ştiinţa astrelor; în sfârşit, în secolul II înainte de Cristos, latinul Varron face deosebirea între trei teologii: teologia mitică sau fabuloasă, aceea a poeţilor care convine reprezentaţiei teatrale şi teologia fizică sau naturală, proprie filosofilor care caută numărul, reşedinţa, specia, natura zeilor şi principiul fiinţei lor; ea trebuie rezervată şcolilor într-atât diversitatea opiniilor formează aici secte diferite; în sfârşit, teologia civilă care, în fiecare cetate, reglează datoriile faţă de zei şi cultul ce li se cuvine .
          În optica antichităţii, teologia face aşadar parte din filosofie, anume din aceea care îi priveşte pe zei. Dar după instaurarea şi dezvoltarea religiilor monoteiste întemeiate dintru început pe o revelaţie, care se elucidează într-o tradiţie, un alt discurs despre Dumnezeu, discurs profetic, revelator, intră în concurenţă cu teologia poeţilor sau a filosofilor; aceasta din urmă capătă atunci numele de teologie naturală sau discurs raţional despre Dumnezeu şi despre datoriile omului.
          Se cuvine deci să afinăm distincţiile noastre conceptuale. La categoriile lui Varron, trebuie de-acum înainte să adăugăm teologia prin revelaţie care e redactarea, cu ajutorul raţiunii, a ceea ce ştim despre Dumnezeu graţie revelaţiei. În ce priveşte religia, va trebui să distingem între religia naturală, adică gândirea şi practica religiei aşa cum le determină raţiunea independent de orice revelaţie, ceea ce constituie obiectul acestei cărţi, şi religia naturii care ne trimite la forme istorice ale religiei în care sunt adorate fiinţe sau elemente ale naturii precum soarele, astrele, sursele etc. Religia naturală nu se prezintă sub forma unei religii empirice particulare, ci e conceptul nucleului fundamental al oricărei religii. Ar trebui aşadar să ne întrebăm care îi este consistenţa, statutul filosofic şi în ce relaţie se află cu alte concepţii religioase. A vorbi despre religia naturală nu înseamnă doar a pune în opoziţie natura şi supranatura (efortul raţionamentului, farmecul revelaţiei depăşind astfel capacităţile umane), înseamnă dimpotrivă că religia e firească pentru om , cu alte cuvinte că e conformă şi folositoare naturii umane. Dar natural poate intra în opoziţie şi cu istoric, iar în cazul acesta, ţinând seama de bizareria credinţelor la diferite popoare, religia naturală apare drept religia rezonabilă, nu atât pentru că se trage din principii raţionale cât pentru că e conformă raţiunii şi validată de ea.
          Trebuie deci să distingem între expresii învecinate. Religia naturală se sprijină pe raţiune ca sursă şi criteriu de cunoaştere, dar nu se confundă nici cu religia raţională, nici cu mai ştiu eu care religie a raţiunii. Religia raţională (titlul unei lucrări a socinianului  Andreas Wissowaty) se numeşte religia trecută prin ciurul raţiunii, explicată şi justificată de aceasta. Creştinismul rezonabil al unui Locke sau Toland e ceea ce rămâne dintr-o anume religie, creştinismul, după ce a fost despuiată de toate elementele de mister şocante pentru raţiune. Chiar dacă între Locke şi Toland există mici deosebiri, demersul lor e acelaşi şi e diferit de acela, prealabil tuturor religiilor istorice şi într-un fel independent de ele, de care are nevoie ideea unei religii naturale. În sfârşit, ar trebui să distingem de acesta, religia sau mai bine zis cultul raţiunii sau al Fiinţei supreme, aşa cum l-a conceput şi, o vreme, l-a şi practicat Revoluţia franceză. În timp ce întreaga mişcare a religiei tinde să dizolve cultul într-o practică a moralităţii, Revoluţia sau copiii acesteia au făcut, câtva timp, mişcarea inversă: au redus religia la un cult patriotic îndreptat în afară, consacrat unor entităţi abstracte, personificate, încercând în primul rând să apere valorile prin simboluri şi astfel să se legitimeze ei înşişi.


Conflictul între sursele adevărului

          Conceptul de religie naturală precum şi principalele teme ale acestuia s-au născut, în primul secol înainte de Cristos, nu din dorinţa de purificare a religiei, ci dintr-un conflict între doctrinele filosofice cu privire la criteriul adevărului. Cicero, în Despre natura zeilor , vede în antagonismul dintre şcolile filosofice asupra chestiunilor religioase un motiv în plus pentru a conforta poziţia probabilistă a Noii Academii, şcoală din care face parte. „Forţa argumentelor raţionale, nu a autorităţii, trebuie luată în consideraţie în cadrul disputelor» (DND, I, 5); numai că în ce priveşte natura zeilor „diversitatea şi chiar contrarietatea dintre opiniile celor mai savanţi dintre oameni“ (DND, I, 5) e atât de mare încât trebuie să-ţi amâni verdictul sau „să te supui judecăţii comune care e verosimilă şi pe care natura o sugerează tuturor şi anume recunoaşterea existenţei zeilor“ (DND, I, 1).
          Dintru început, problema religiei naturale e aşadar înscrisă la încrucişarea a două teme: a) cum să ieşim din conflictul dintre secte (ori, mai târziu, între diferitele şcoli teologice sau Biserici) privind o chestiune care interesează în cel mai înalt grad atât societatea cât şi individul, adică religia, şi totodată prin ce religia este esenţială pentru om?; b) cum să ierarhizăm sursele cunoaşterii în materiile care privesc justeţea practicii, între tradiţie, revelaţia oraculară sau profetică, experienţă individuală sau colectivă, raţiune? Răspunsul religiei naturale consistă în a se pune de acord în privinţa câtorva noţiuni comune, atât dogme cât şi precepte; la care se adaugă o deplasare semnificativă dinspre căutarea unei ortodoxii către o ortopraxie, a dogmei adevărate către practica justă. Ea se va dezvolta, deci, sub forma religiei etice. De altfel, dacă religia naturală păstrează caracterul de religie pentru erudiţi, cu toate că se vrea o religie extrem de simplificată şi destinată oamenilor de rând, statutul ei variază în funcţie de autori: religie minimalistă şi astfel suficientă pentru curentul scepticist, cel mai aproape de curentul libertin , sau pentru raţionalismul secolului XIX, nucleu ori cel mai mic numitor comun al oricărei religii şi germene sau primă etapă către adevărata religie pentru curentul apologetic din secolul XVII, de pildă pentru Grotius. Dar, fie că e vorba de raţionalismul pro-religios care merge de la Erasmus şi până la J. Simon sau de raţionalismul în tonalitate sceptică de la Bodin la Voltaire, cele două curente îşi trag rădăcinile din dialogul lui Cicero Despre natura zeilor, de unde împrumută teme, argumente, modele, în special modelul discuţiei între secte rivale, cu ale sale pasaje obligatorii precum utilitatea socială a religiei, critica autorităţii, valoarea eminentă a raţiunii, respectarea tradiţiilor locale, sciziunea în mintea filosofului între cetăţean şi filosof. E aşadar necesar să ne începem ancheta cu analiza lui Cicero. Mai înainte, ne putem totuşi întreba în ce sens religia e prezentată ca fiind firească omului.
          A spune, aşadar, că religia e în natura omului, ceea ce e o presupoziţie fundamentală pentru religia naturală, se poate înţelege în două sensuri: în mod firesc omul se simte împins să recunoască divinitatea şi, mai mult decât orice altceva, religia constituie trăsătura caracteristică, proprie omului, e ceea ce îl deosebeşte de animal.
          Ideea că toţi oamenii au o prenoţiune14 a existenţei zeilor provine de la stoici, chiar dacă o găsim şi la Platon sau la Aristotel. Perenitatea acestei opinii, care se întăreşte pe măsură ce trece timpul, confirmă că e vorba într-adevăr de o judecată dictată de natură şi nu de o ficţiune inventată de oameni (DND, II, 2). E o credinţă care face obiectul unui consimţământ universal (Seneca, Scrisoarea 117, § 6), dar ea se poate sprijini pe căutarea cauzei dintâi sau pe admiraţia pe care o procură contemplarea ordinii armonioase a lumii. Poziţia inversă e cea adoptată de sceptici: nu există un consimţământ universal; există popoare atee (în Mexic, în Brazilia15 sau pe malurile Gangelui) şi chiar şi animalele sunt susceptibile de-a avea o religie:

Elefanţii au un fel de participare religioasă, astfel că după mai multe abluţiuni şi purificări îi vedem cum îşi ridică trompele ca pe nişte braţe şi, cu ochii aţintiţi spre soare-răsare, se proţăpesc îndelung meditând şi contemplând la anumite ore ale zilei, pentru că aşa simt nevoia, nu urmează nici un fel de instrucţiuni sau precepte16.

Pentru a răspunde la aceste obiecţii pe care le întâlnim deja la Cicero, susţinătorii religiei naturale vor afirma că popoarele atee sunt o ficţiune a unor exploratori ignoranţi, incapabili să înţeleagă nişte forme de religie foarte deosebite de religia lor. Vor spune că religia e în firea omului, ba chiar mai mult: e ceva care îl caracterizează, e marca participării sale la Logosul divin, ceea ce îl distinge radical pe scara de valori a fiinţelor. După cum scrie Pierre Charron17: „Numai omul e în stare de sapienţă şi de religie de unde îşi ia el excelenţa care îl înalţă deasupra a toate, ba chiar pe acilea se apropie el de Domnul şi de cele dumnezeieşti, ceea ce nu poate decât să-l înnobileze.“ În această perspectivă, ateul nu poate fi decât un „îndobitocit“ redus la rangul de bestie brută, un nenorocit lipsit de raţiune sau un amator de paradoxuri care nu neagă divinitatea decât pentru a recuza imaginea ei imperfectă care în general ne este propusă.
          Să vedem, deci, mai precis cum e tratat de către stoici, şi mai ales de Cicero, conceptul de religie naturală precum şi elementele care îl constituie. Va fi mai uşor după aceea să arătăm cum derivă de aici concepţia religiei naturale în Europa creştină din secolul XVI până în cel de-al XIX-lea.


 1. T. II, p. 36
 2. La Cicero şi Seneca
 3. J. Simon, Religia naturală, a III-a ediţie, 1857, p. 11
 4. Poziţie pe care declară că se situează el însuşi, ca şi V. Cousin al cărui fidel discipol este
 5. Tratat teologico-politic, t. III, p. 186
 6. Religia în limitele simplei raţiuni, ed. OC, Bibl. de la Pléiade, t. III, p. 186
 7. O altă etimologie derivează religio din relegere, a (se) reculege.
 8. Cuvântul latin cultus derivă din colere: a cultiva, a onora, de aici a practica un cult, după cum remarcă Hobbes, în Leviatanul, cap. 35.
 9. Citat din Sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, VI, 5
10. După cum scrie Marie Huber, o lyoneză ale cărei Scrisori despre religia esenţială omului (1738) au fost o sursă de inspiraţie pentru Rousseau.
11. Socinienii, după numele fondatorului sectei, Faustus Socin, sunt creştini antitrinitari instalaţi în Polonia, care acordă raţiunii rolul principal în înţelegerea religiei şi interpretarea Bibliei.
12. Prescurtat DND
13. Desemnează, în secolul XVII, pe cei care nu se supun credinţelor sau practicilor religiei.
14. Termen folosit de stoici pentru a desemna o noţiune concepută raţional şi bazată pe experienţa comună tuturor oamenilor şi care serveşte drept punct de plecare într-o argumentare.
15. Cazul tribului Tupinamba, descris de Jean de Léry, e examinat de Duplessis-Mornay în secolul XVI şi de Locke în secolul XVII.
16. Montaigne, Essais, II, 12, ed. M. Rat, Pléiade 1962, p. 446.
17. Pierre Charron în Cele trei adevăruri (1593) distinge trei etape: religia naturală, religia revelată, religia catolică romană.

Din volumul Jacqueline Lagrée,
La religion naturelle, PUF.

Jacqueline Lagrée

Religia naturală (Traducere din franceză de Ed Pastenague)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)