Ovidiu Papadima, epistolier

 

Valentin Chifor 


          Critic şi istoric literar, folclorist, asistent al lui D. Caracostea, profesor titular (apostolat asumat) la Oradea, Câmpulung-Muscel şi Olteniţa, cu o specializare prin doctorat la Berlin (bursă Humboldt, 1937-1941), carieră universitară, cronicar literar al revistei Gândirea, secretar de redacţie la Revista Fundaţiilor Regale, colaborator al lui G. Călinescu la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, Ovidiu Papadima (1909-1996) a fost un cercetător de autentică probitate intelectuală, informat, exigent, de mare acribie. El a elaborat câteva lucrări de sinteză: O viziune românească a lumii, 1941, Poezie şi cunoaştere etnică, 1944, Ipostaze ale iluminismuluiromânesc, 1975, a redactat eseuri (Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga, 1942, ed. a II-a, 1944), monografii, Anton Pann, 1963, Cezar Bolliac, 1966, Heinrich von Kleist, 1967, Ion Pillat, 1974. În folcloristica sa (Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, 1968) etnologul tentează definirea specificităţii etosului autohton în siajul gândirismului, de fapt viziunea românească, pecetea creştină a folclorului nostru. Cronicile sale literare au oferit substanţa volumului Creatorii şi lumea lor. Schiţe de critică literară, 1943, republicată în 1971 sub titlul Scriitorii şi înţelesurile vieţii. Pecetea criticii şi istoriei sale literare se revendică de la preeminenţa acordată eticului şi etnicului (în speţă ortodoxismului nostru) în judecata axiologică. Sumara noastră retrospecţie e prilejuită de comemorarea a 20 de ani de la plecarea dintre noi a lui Ovidiu Papadima, istoricul literar care binemerită neuitarea noastră. În anii ’70-’80 ai veacului trecut la Facultatea orădeană de Filologie, dar şi în cadrul Clubului literar „M. Eminescu“ patronat de Traian Blajovici (1919-1988), lingvist, om de cultură, prorector al instituţiei orădene de învăţământ superior, ulterior director al Bibliotecii judeţene Bihor, am trăit o neverosimilă aventură intelectuală, având privilegiul de a cunoaşte, de a-mi apropia personalităţi emblematice, scriitori, universitari, oameni de cultură precum Victor Eftimiu, Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu - Buşulenga, Şerban Cioculescu, Ion Zamfirescu, Alexandru Graur, Al. Niculescu, Augustin Z. N. Pop, Augustin Buzura, Marin Sorescu, George Sbârcea etc. Am avut bucuria de a-l prezenta auditoriului orădean inclusiv pe Ovidiu Papadima, revenit în urbea de pe Crişul Repede cu prilejul conferinţei sale din 1976 la Biblioteca judeţeană (ciclul unor sesiuni de comunicări Bihor – Momente, instituţii, personalităţi ). Tema sugerată de Domnia sa a vizat câteva aspecte ale Luminismului transilvan, inclusiv legăturile cu Oradea, căruia i-a oferit o sinteză referenţială în 1975. În fondul Bibliotecii judeţene Bihor se păstrează bogatul corpus al corespondenţei primite de Traian Blajovici, epistolier infatigabil, adunată prin partea ei reprezentativă în ediţia pe care am îngrijit-o – Sărbătoarea prieteniei. Traian Blajovici – corespondenţă primită, Oradea, Editura Arca, 2009. În afara cuprinsului ediţiei au rămas, deocamdată, nepublicate scrisorile unor emitenţi, printre care şi acelea ale lui Ovidiu Papadima (40 de scrisori). Ele acoperă perioada 1976-1988, anul morţii lui Blajovici, relevând în Papadima un epistolier generos, cu mari rezerve afective, confesându-se fără inhibiţii mai tânărului său prieten. Reamintesc că Papadima a fost profesor de română la Liceul „Emanuil Gojdu“ din Oradea în 1935-1936, iar T. Blajovici, elev, ulterior profesor dar şi director al aceluiaşi liceu. Din lotul corespondenţei Papadima - Blajovici am ales pentru acest moment comemorativ un singur text, din 1980, având însă certă valoare documentară, oglindă a destinului unui istoric literar onest, robace, prob. El conţine chiar unele elemente ale biografiei sale interioare, restituie câteva note definitorii ale figurii spiritului său: om de mare delicateţe sufletească, discret, modest deşi a avut parte de mâhniri, amărăciuni, umilinţe, fără a se lamenta nicăieri, niciodată, nici în lotul corespondenţei sale. Ar fi avut motive multiple s-o facă, deoarece a fost epurat din învăţământul superior, a traversat arhipelagul românesc al terorii (1952-1956), la Jilava, Craiova, Poarta Albă, Gherla, a avut interdicţie de publicare etc. Scrisoarea este însă marcată de o tuşă nostalgică, evocativă, semnalând diminuarea elanului expansiv al tinereţii, bemolizarea trăirilor, regăsirea în delta unor preocupări, interpretări critice similare, nu însă identice cu ale altora – Ioan Alexandru, Paul Anghel sau Dan Zamfirescu, bunăoară. Alături de cei pomeniţi textul relevă o anumită consonanţă cu personalităţi afine, M. G. Samarineanu, aromân ca şi Papadima prin ascendenţă, Octav Şuluţiu, Mihai Pop etc. În ampla acoladă evocativă a scrisorii apar foşti elevi – Gh. Bulgăr, lingvistul, Ovidiu Drimba, istoricul civilizaţiilor, poetul Ion Şiugariu, antropologul Lajos Vincze, cu o carieră universitară în SUA etc. Epistola aceasta inedită face, până la un punct, pandant cu textul Un profesor tânăr descoperă Bihorul (vz. O. Papadima, Evocări, Iaşi: Editura Agora, 1997, apărut postum). Scrisoarea e traversată de inserturi memorialistice, închide traseul existenţial al istoricului literar Papadima (profesional, intelectual, uman), al cărui destin a fost configurat, condiţionare inevitabilă, de „vârtejurile vieţii“, cum se exprimă. Modest, cultivat, Ovidiu Papadima pune câteva accente valorice corecte, ponderate, oferind şi utile elemente de diferenţiere, el definindu-şi retrospectiv factura exegezei practicate, pe care o personalizează faţă de optica blagiană, respectiv aceea a lui M. Eliade, istoricul religiilor: „Eu am intenţionat doar o fenomenologie a culturii noastre populare, o înfăţişare a vieţii ei aşa cum apărea în culegerile noastre de folclor…“. Încă o remarcă: scrisoarea reiterează nedezminţitul ataşament al cărturarului Papadima pentru Ardeal, pentru spiritualitatea acestuia, în speţă pentru folclorul, cultura şi literatura lui (cercetătorul a avut mulţi prieteni ardeleni printre scriitori şi oameni de cultură). Legătura aceasta afectivă era organică, venind încă din etapa şcolaritaţii sale ca absolvent al Liceului „Al. Papiu – Ilarian“ din Târgu Mureş (1920-1928). Dar nu vreau să-l privez pe cititor de posibilele delicii ale unei lecturi instructive, sporitoare, capabilă încă să reverbereze în contemporaneitate.

Valentin Chifor

Ovidiu Papadima, epistolier

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)