Melancolii şi exasperări

Iulian Boldea


          Poet al melancoliilor temperate de inserturi ironice sau livreşti, Ion Urcan a debutat, în 1994, cu Ad usum Delphini, volum bine receptat de critică. Despre cartea de debut, Ştefan Melancu observa, în revista Apostrof (nr. 8-9, 1994), că „propune din capul locului un poet format, maturizat, cu o buna ştiinţă a construcţiei, apropiat prin vervă de optzecişti şi individualizat totodată printr-un pronunţat exerciţiu stilistic, cu plasarea discursului liric între parodic şi grav, între umor şi livresc“. Alte calităţi ale cărţii, remarcate de critica literară, sunt maturitatea dicţiunii, spiritul colocvial şi interesul acordat cotidianului, inteligenţa frazării lirice, detenta specularităţii, precum şi rafinamentul construcţiilor intertextuale sau tenta parodică a jocului insolit al poeticităţii. A doua carte a lui Ion Urcan, O seară la restaurant, apare la mare distanţă în timp, la Editura Charmides din Bistriţa, în 2016. Între timp, Ion Urcan s-a remarcat cu unele incursiuni notabile în spaţiul literaturii române vechi, prin cărţile dedicate lui Ion Budai-Deleanu: Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu (Cluj: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004) şi Contexte ale Ţiganiadei (Piteşti: Editura Paralela 45, 2010). Contribuţiile exegetice sunt substanţiale, Ion Pop remarcând faptul că „analiza mereu pătrunzătoare şi foarte nuanţată a textelor pune în evidenţă multiplele ipostaze ale scriitorului: poetul epic şi liricul meditativ, moralistul, poetul satiric şi ideologul, dramaturgul, poetul comic şi cel didactic. Cu o solidă bază documentară, uzând de un instrumentar filologic, de critică şi istorie literară perfecţionat, noua cercetare consacrată autorului Ţiganiadei este de aşezat printre cărţile de referinţă, nu doar de excelent nivel ştiinţific, ci şi scrise cu un remarcabil talent, animat de acea «simpatie pătrunzătoare» care asigură comunicarea ideală dintre interpret şi partitura propusă de texte“. Criticul Al. Cistelecan constată linia de continuitate a poeziei lui Ion Urcan, de la volumul de debut la cartea recentă, dar şi unele modulaţii ale vocii poetice, unele nuanţări şi metamorfoze de atitudine şi scriitură: „Ce-l va fi ţinut pe loc atîta vreme, doar poetul ştie, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăţi insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonşalanţă, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aş zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplaţie ironică a realului), nici în funcţia discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notaţie), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinaţia de candoare şi caricatural. Dar fireşte că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual şi majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvenţelor şi – pe sub ele – o mîhnire existenţială travestită în vervă.“
          Pe filiera melancoliilor echinoxiste cu tentă neoexpresionistă (de la Ion Pop, Dinu Flămând, Adrian Popescu, la Ion Mureşan, Marta Petreu sau Aurel Pantea), Ion Urcan asumă beneficiile unei retorici a obiectivării, parţial eficientă, pentru că trăirile dominante sunt din registrul suferinţei trecute prin filtrul relativizării ironice şi al detaşării, operaţiune prin care obiectele realului se supun unei valorizări minuţios şi intens descriptive, chiar dacă, prin însăşi acuitatea concretului, se amorsează şi tensiunea unei imersiuni în simbolic („În blocul cenuşiu de beton, / Deasupra noastră e un apartament / Care se vinde mereu. / În fiecare an alţi locatari, / Alte destine / Pe care nu mai pot să le duc în spinare./ La cele mai nepotrivite ore / Se aud paşi, se toacă vinete, se bat cuie, / Se fac grătare, se trînteşte mingea, scîrţîie patul, / Plînge copilul / Sau vîjîie conductele de apă. / Soluţia ar fi să mă mut în pod, / Dar blocul nu are acoperiş“). Fire contemplativă, dar şi sceptică, poetul îşi interzice orice iluzie sau posibilitate de utopie, astfel încât fraza poetică e marcată de o disperare grea, de o tentaţie a claustrării şi autodistrugerii, în pură descendenţă bacoviană („Acolo sus, sub adierile cerului, sub zăpezi şi sub ploi, / Nimeni nu va veni să mă vadă. / Îmi voi încheia treburile, sorocitele zile, / Şi apoi, jur, mă voi arunca împăcat în abisul / Burlanului de gunoi / Şi nu voi deranja cu ceremonii / Inutile.“). În poemul care dă şi titlul volumului (O seară la restaurant), detaliile cu relevanţă ontică, datele concretului, realul imediat – toate acestea sunt resorbite în filigranul unor conotaţii metafizice, care trimit percepţia dincolo de aparenţe, în căutarea unei transcendenţe pierdute, făcută, totuşi, accesibilă, măcar ca efigie, prin apelul la metaforă, parabolă şi simbol („Toţi dumnezeii popoarelor înalţă imnuri, / Proclamă judecăţi, rostesc oracole, / Dau sacre porunci. / Noi, ceilalţi, pe la mese, / Fără să ne prea pese, / Bem cîte-o cola, un sprite, scotch, bitter, vermut / Şi pălăvrăgim discret, fără pretenţii / Sau pur şi simplu tăcem, cu gîndul la te miri ce. / Ar fi plăcut în restaurant, dar larma zeilor sporeşte. // De la o vreme, gălăgia s-a înteţit/ Peste orice măsură. / Mai încet, domnilor! Aici e un local civilizat, /…/ La primul protest, larma a încetat, / Zeii au coborît de pe estradă tăcuţi, cu capetele plecate / Şi au ieşit, ducîndu-şi în mîini instrumentele. / Le-o fi ajuns şi lor, erau / De mult în restaurant, spuse şeful de sală / Făcînd cu ochiul şi zîmbindu-ne complice“).
          O poetică a degradării, o imagine a unei lumi care cade, în derizoriu şi în neant deopotrivă, acesta e desenul esenţial al poeziei lui Ion Urcan, în măsura în care universul pe care îl circumscrie nu e unul al plenitudinii semantice, al saturării de sens, ci, dimpotrivă, e un univers al căderii, al golirii de sens, al aneantizării atotputernice. Între imanenţă şi transcendenţă, conştiinţa anesteziată de suferinţă a poetului optează pentru o apologie a imanenţei, prin conturul apăsat al detaliului, prin revelarea straturilor de real ale cotidianităţii, dar şi prin denunţarea oricărei forme de mitologizare a unei lumi desfigurate, devalorizate şi surprinse în plină anomie („…/ Nu mai am ce face / Cu munţii şi apele mitologiei. Muntele / Este o grămadă de pămînt, de pietre şi de copaci, / Rîul – un canal natural de deversare, / Marea – un drum mai lesnicios/ Pentru vapoare“). Într-un univers în care negativitatea dictează ritmurile existentului, într-o lume golită de sens şi de lumină, în care nevoia de formă are forţa unei fantasme inexpresive, imagini teratomorfice populează imaginarul poetic, subminând şi ele articulaţiile unei existenţe exasperate, sfâşiate de contradicţii, reduse la absurd, redundante şi desemantizate în egală măsură („O hidră imensă a pătruns peste noapte / În sala cinematografului de stat. / S-a scurs lent pe uşi, pe coridoare / Şi s-a lăţit pe toate scaunele / Ca un lahar moale de gelatină / Ca o avalanşă vie de aluat“). E dincolo de orice îndoială că luciditatea lui Ion Urcan înseamnă, înainte de toate, refuz al iluzionării, repudiere a oricărei forme de redempţiune, în beneficiul unei percepţii fruste şi nete, agonice şi dramatizate, prin care transcendenţa e denunţată fără drept de apel, iar beatitudinea e cenzurată drastic („Azi, Estul meu de glod şi de beton, / Însăilat cu sîrme ruginite, / Se-ntoarce zdrenţăros şi tuns cazon / Din lagărul kolhozurilor scite. // Vrednic de milă, dacă n-ar fi beat, / Poltron şi cam tîlhar de drumul mare – / De n-ar dormi cu preacurvia-n pat / Şi crucea lui Hristos la cingătoare“).
          Chiar dacă privirea poetului e una îndelung exersată în perceperea fisurilor şi malformaţiilor realului, chiar dacă luciditatea sa intransigentă vede mai degrabă golurile decât plinurile existentului, totuşi, se poate descifra în versurile lui Ion Urcan şi o marcă a empatiei sau compasiunii faţă cu umilul şi neînsemnatul lumii, faţă cu penumbrele şi inconsecvenţele cotidianului, astfel că poezia are, dincolo de percepţia radicală a agresivităţii şi degradării, un timbru afectiv, o acoladă empatică, un indice deloc neglijabil de melancolie diafană, pe un fond al autoevaluării permanente, într-o stilistică a unei drastice recluziuni în conturul sinelui exasperat de deficienţele realului.

 

Iulian Boldea

Melancolii şi exasperări (Ion Urcan, O seară la restaurant. Editura Charmides: Bistriţa, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)