Gramote


      de Gellu Dorian


1.
Nu scriu, doar ascult cum se adună în urechea mea
vorbele care devin răni pe scoarţa copacilor,
nu eu sunt cel ce ascultă,
nici cel de dinaintea mea, nici cel de dinaintea
celui de dinaintea mea şi nici ceilalţi ale căror nume
foşnesc în frunze ca o mie de pleoape închise pe rînd
într-o mie de ani,
cel ce scrie acum nu scrie cu mîinile mele, gîndurile lui
se fac degete din care ies litere ca nişte cuţite ascuţite
care intră în carne adînc pînă la os,
lăsînd sîngele să se aşeze în cuvinte care vor
dezvălui ceea ce primul i-a şoptit ultimului
ce e bine să scrie, ce e bine să uite,
aşa cum deasupra pădurii cel ce se face auzit
este doar cîntecul mierlei.


2.
Gramota trebuie citită cu atenţie, e scrisă acum
o mie de ani pe pielea unui mesteacăn,
dacă o stropeşti din greşeală cu o lacrimă sau cu un praf
de strănut, s-ar putea să înmugurească
şi să simţi taigaua cum urlă
ca un tren într-un tunel prin sîngele tău,
dacă ochii ard de curiozitate, s-ar putea să se sfărîme
şi un colb uşor va fi chiar timpul care va fîlfîi
ca o eşarfă în preajma urechilor,
mai curînd las-o să şoptească uşor, să adie
ca o briză peste pielea încreţită a mării, apoi
fă-o sul, priveşte epavele odihnindu-se în adîncuri,
n-o rătăci prin bibliotecile în care nu mai intră nimeni,
mori liniştit,
redînd-o unei clipe cît veşnicia.


3.
Nu te vindeci cu nimic din ceea ce simţi că te vindecă
de o boală pe care ţi-o închipui sau îi faci
cuib în sîngele tău şi chemi în ajutor pe cel ce
demult l-ai izgonit din tine,
nici nu e nevoie să gemi de durere dacă doar îţi imaginezi
că te doare, priveşti doar cum frunza arinului
se înroşeşte şi moare fără să scoată vreun sunet,
simţi doar cum umbra ei se lipeşte pe rana
încă sîngerie şi vezi cum gîndul tău se opreşte în loc
şi nu vrea să te mai care şi pe tine după el
pînă acolo unde a-i fi vrut să ajungi,
cînd va reveni, frunza arinului va înverzi,
tu vei privi cu adevărat cicatricea rămasă pe piele ca o gură
închisă prin care a ieşit sufletul
senin în cerul senin.


4.
Iei busuioc şi-l scuturi pe stratul de pămînt afînat, deodată
vei simţi rîuri de agheasmă în nări, nici o altă
iluzie în carnea ta veştedă, nici un străin în trupul tău
al cărui pămînt încă înţelenit creşte buruieni
ca mîinile care alunecă în alte fapte decît
în cele pentru care au fost menite,
ochi sălbateci, ca florile de cicoare dimineaţa
cînd roua îţi umezeşte pielea
şi tu crezi că plîngi şi nu ştii de ce,
picioare care nu pot aduce toate distanţele pe care
le-ai dori parcurse, urechi ca nişte frunze de brustur
de pe care alunecă brotaci minusculi
ca nişte cercei peste umerii femeilor care-ţi stau
ascunse în gînd ca busuiocul încolţit
din stratul de pămînt afînat sub care nu vei visa.


5.
Acum, aici este foarte, foarte tîrziu,
încît mă simt pe la începutul lumii, cînd
nici eu nu existam, nici locul acesta nu exista, nici
măcar începutul lumii nu exista,
şi totuşi locul acum există, pentru că într-un colţ al lui
există un colţ al lui în care colţ stau eu
şi privesc spre nicăieri, singurul
loc care există cu adevărat, aici, acum, cînd
mă ridic în picioare, totul dispare
şi atunci văd pînă departe cum locul acesta abia perceptibil
ca o pînză de păianjen între două frunze de mesteacăn
există aici dintotdeauna
de cînd nici păianjenul nu exista, nici pînza,
nici ochii mei, care pentru că locul există
nici eu nu exist.

Gellu Dorian

Gramote

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)