Ventrilocul

Corin Braga


          Fulviu era un băiat cu ochi schimbători, jucând între mai multe ape: când bolta era senină şi adâncă, sau când se afla pe malul mării, irişii săi aveau culoarea albastră; când cerul era întunecat şi noros, sau se afla în oraş înconjurat de clădiri cenuşii de beton, deveneau verzi. Ambele nuanţe erau atât de deschise, de transparente, încât străluceau de la distanţă ca nişte lanterne în noapte. În rest, chipul lui Fulviu nu avea nici o trăsătură care să-l scoată în evidenţă. Nasul, pomeţii, gura şi bărbia, părul tuns scurt pe frunte, în stil roman cu franjuri, erau atât de comune, încât cei care îl întâlneau îi uitau după câteva minute faţa. Dacă li se cerea să-l descrie pe băiat începeau să se codească, să se bâlbâie şi să dea din umeri, de parcă un burete le-ar fi şters figura lui din amintiri, lâsând doar un perete alb. Impresia de chip ce se evaporează era probabil întărită de fruntea înaltă şi albă a băiatului, cu o piele atât de întinsă şi lipsită de riduri încât semăna cu suprafaţa de marmură lustruită a unei statui. Privirile verzui, ca nişte luminiţe aprinse în interiorul craniului, dădeau senzaţia că suprafaţa tâmplelor şi a frunţii e aproape transparentă, precum nişte solzi uriaşi de peşte. Ca să dea mai multă greutate înfăţişării sale, să o ancoreze mai bine în realitate, la adolescenţă Fulviu începu să-şi lase ţepii bărbii să i se îndesească pe obraz.
– Ian, tu i-ai pus vreodată un aparat de ras în mână? întrebă retoric Olga, mama lui Fulviu.
– Bărbiereşte-te, te vor da afară din liceu, îl lua în tărbacă tatăl lui.
– Dar sunt tuns! Directorul nostru nu îi scoate din clasă decât pe cei cu părul peste urechi. Ieri le-a dat chiar unor colegi nişte bani, ca să meargă la frizer.
– Degeaba eşti tuns, cu barba asta nerasă tot ca un om de grotă arăţi, îşi reluă mama lui atacul.
– Ei şi? Oricum nu mă bagă nimeni în seamă. Pot să fiu omul invizibil...
          Era adevărat. Pe lângă faptul că avea trăsăturile chipului greu de ţinut minte, de multe ori Fulviu avea impresia că cei din jur nu îl bagă în seamă, ca şi cum nu ar fi de faţă. Când se afla într-un grup de prieteni, nici măcar nu încerca să ia cuvântul, fiindcă ştia că ceilalţi vor trece peste cuvintele lui ca şi cum nu le-ar fi auzit. La început, când era mai mic, fusese multă vreme supărat pe faptul că nu reuşea să se impună, că toţi treceau cu nonşalanţă peste glasul lui şi îşi începeau propria povestire. Apoi se obişnuise şi renunţase să mai vorbească în faţa celorlalţi, răspunzând doar atunci când era întrebat ceva anume.
          Descoperise însă că, dacă nu era ascultat atunci când dorea să povestească ceva, în schimb putea să strecoare cuvinte şi completări în spusele celorlalţi. Aşa cum nu reuşeau să îl asculte, prietenii săi nu păreau conştienţi nici de scurtele sale intervenţii, însă le preluau şi le foloseau imediat. Era ca şi cum nu el, ci o voce invizibilă, impersonală, ar fi formulat expresiile cele mai potrivite pentru ceea ce dorea să exprime prietenul autoritar sau prietena guralivă, iar aceştia le preluau cu naturaleţe, mulţumiţi de faptul că gândurile lor căpătau astfel rapid şi fără efort forma cea mai potrivită.
          Odată, însă, colegul său de bancă devenise întrucâtva conştient de ceea ce se întâmplă.
– În a treia seară am ajuns la discotecă şi am dansat aproape toată noaptea, povestea acesta. Spre dimineaţă, au început să pună numai bluesuri, aşa că ne-am îmbrăţişat şi am rămas aşa, legănându-ne. Şi apoi ne-am sărutat! De necrezut! Nu am mai păţit niciodată aşa ceva! Când ni s-au atins buzele, parcă am fost curentat. Nu ştiu ce făcea, strângea rapid din dinţi, muşcându-mă uşor, sau avea acid pe vârful limbii, fiindcă mi se părea...
– ... că bei apă minerală, strecură Fulviu.
– ... că beau un suc acidulat, continuă băiatul, mulţumit că găsise comparaţia potrivită.
– Bravo! Bravo! explodară de bucurie câţiva din colegii care îl ascultau, de parcă prietenul lor ar fi câştigat un premiu în numele tuturor.
– Fugi de aici! interveni un băiat cu trăsături mai mature. Te-ai sărutat şi tu prima oară şi ai crezut că îţi pică cerul în braţe!
– Şi ce dacă?! se îmbufnă colegul de bancă al lui Fulviu.
– E virgin, nu a mai sărutat nici o fată, săriră şi ceilalţi băieţi din grup.
– De parcă voi aţi şti mai multe! Voi nici măcar nu aţi sărutat fete!
– Asta aşa e, recunoscu un băiat cu chip copilăros. Nu te supăra, haide, mai povesteşte, cum e?
– Bine, bine, se îmbună povestitorul. Cum să fie, e ca atunci...
– ... când pui o baterie pe limbă, spuse Fulviu.
– ... când pui o baterie pe limbă, îi preluă prietenul cuvintele, privindu-l mirat, parcă nevenindu-i să creadă că repetă spusele prietenului său.
– Chiar am o baterie la mine, anunţă vesel unul dintre băieţi, scoţând din buzunar o baterie vişinie plată, cu două plăcuţe de cupru înfoiate la unul din capete.
– Dar tu de unde...? se întoarse colegul de bancă spre Fulviu, încă nedumerit de ceea ce se întâmplase.
– De unde ştiu cum e să săruţi? Nu ştiu, nu m-am sărutat niciodată, răspunse simplu Fulviu.
– Dar mi-ai spus că...
– Nu, cu fata aceea nu m-am sărutat decât la despărţire, pe obraz.
– Şi tu ai fost în tabără? se întoarseră ceilalţi băieţi spre Fulviu. De ce nu ne-ai spus?
– Da, a fost şi el, interveni grăbit colegul de bancă, nemulţumit că pierduse atenţia grupului. Dar n-a avut nicio aventură, s-a plimbat doar romantic de mână cu o fată. Poate fiindcă...
– Făceam yoga, strecură Fulviu rapid.
– Făceai yoga, spuse aproape în acelaşi timp prietenul, pierzând însă, din cauza repetiţiei, întreg efectul ironic pe care dorise să-l imprime frazei. Ce e asta, îmi citeşti pe buze? De ce mă îngâni?
– Făceai yoga? Când ai început? De mult? săriră curioşi ceilalţi băieţi.
– Nu te îngân, murmură Fulviu, preferând să nu dea atenţie întrebărilor, ca şi cum s-ar fi ruşinat să se afle că practica yoga.
– Ba da, a început de aproape un an, îl dădu de gol colegul de bancă, trăind satisfacţia unei mici răzbunări. Şi de când face, e şi mai ciudat... Acum te pomeneşti că citeşti gândurile!
– Nu citesc niciun gând, spuse moale Fulviu. Spun ce cred.
– Fulviu nu prea vorbeşte, observă mirat unul dintre băieţi.
– Chiar aşa, interveni un altul, mie mi se pare că nu l-am auzit niciodată vorbind.
– Ba nu, îi sări în apărare băiatul cu chip copilăros, vorbeşte, dar în gând.
– În gândurile mele, poate, murmură încă îmbufnat colegul de bancă.
– Vorbeşte cu gura închisă, continuă băiatul dinainte, ca şi cum şi-ar fi dus mai departe o idee pe măsură ce o formula.
– Eşti ventriloc! făcu ochii mari colegul de bancă al lui Fulviu, de parcă ar fi avut o revelaţie.
– Ventrilocul! Ventrilocul! săriră amuzaţi ceilalţi băieţi. Este şi ăsta vreun exerciţiu yoga? Ce mai înveţi? Să zbori? Să pluteşti în aer?
– Poate să dorm, le reteză Fulviu elanul.
– Stă în lotus şi trage la aghioase, îl persiflă unul dintre băieţi.
– Nu, în lotus stau când merg la toaletă, replică el şi cu asta închise discuţia.
          De când făcea yoga, Fulviu descoperise că i s-au rărit visele. Strălucirea diafană care i se instalase în corp părea să dizolve tenebrele nămoloase din care se întrupau făpturile nopţii. În noaptea aceea de sâmbătă spre duminică avu însă un coşmar scurt şi puternic. Avea în faţă o curte acoperită, sau poate o cameră înaltă, fără tavan sau cu luminatoare aflate pe o boltă pierdută deasupra. Ceva mai încolo avea să-şi dea seama că este chiar salonul casei sale, mai lung însă şi fără mobile. Acum era însă fascinat de prezenţa unui elefant care ocupa întreg spaţiul, frecându-se cu pielea cenuşie a şoldurilor de pereţii laterali. Fără colţii de fildeş, elefantul stătea cu faţa către Fulviu, dar nu părea să-l vadă, privind concentrat, aproape speriat, nişte crengi negre în formă de sârmă ghimpată care i se încrucişau în faţa trompei şi a ochilor. Fulviu desluşi apoi o mână lungă, păroasă, de maimuţă uriaşă, care, coborând din lateral, pe după urechea elefantului, dădea la o parte crengile spinoase, de parcă ar fi înaintat printr-o junglă. Când din partea cealaltă apăru şi al doilea braţ, la fel de lung, Fulviu înţelese că pe spatele elefantului se află o gorilă cu membre alungite, extensibile.
          Pentru o clipă, îi veni în minte o imagine dintr-un film de desene animate cu un mamut terorizat de o gorilă. Între timp, elefantul se trăsese înapoi (sau înaintase? Fulviu nu era sigur ce se întâmplase), încât pătrunsese într-o încăpere mult mai îngustă şi mai joasă, în care încerca să scape de gorilă strivind-o cu spatele de tavanul hrubei. Apropiindu-se, Fulviu descoperi că braţele gorilei erau nişte labe cu gheare şi că gorila era de fapt un urs. În loc însă ca scena să-i aducă aminte de un alt film de desene animate, Cărţile junglei, şi să-l amuze, simţi un cutremur de spaimă. Ochii speriaţi ai elefantului, de animal hăituit care luptă pe viaţă şi pe moarte, scufundaseră instantaneu scena în culorile sumbre ale unui coşmar. Deşi strivit de tavanul grotei, ursul părea să capete o putere tot mai mare, insidioasă, demonică.
          Corpul masiv ca o fortăreaţă al pachidermului era ultimul protector al lui Fulviu în faţa bestiei pe cale de a se elibera. Fără să mai aştepte deznodământul, care presupunea negreşit uciderea elefantului, băiatul se strecură în spatele celor două animale încleştate. Într-o zonă luminată tot de o trapă din tavan, care se dovedi holul de la intrarea în apartamentul familiei sale, descoperi stupefiat un alt animal, un rinocer de astă dată. La fel cu elefantul, nici rinocerul nu avea corn, îi fusese retezat de pe bot. Arăta ponosit, de parcă ar fi avut o blană deasă şi lungă ce îi fusese tăiată brutal şi neglijent, lăsând doar pe alocuri smocuri înfoiate şi rebele. Animalul rămânea însă uriaş şi masiv, impenetrabil, fără licăr de inteligenţă în ochi, doar o sclipire de bestialitate oarbă, ceea ce îl făcu pe Fulviu să înţeleagă că nu scăpase din pericol. Chiar dacă elefantul care îl apăra încă nu fusese ucis de urs, rinocerul acesta va şarja imediat în urmărirea sa.
          Cunoscând bine locurile, înainte ca pachidermul să ia cunoştinţă de prezenţa sa, Fulviu se strecură pe uşiţa din stânga, care dădea în camera de baie. Era o baie de modă veche, prelungă, cu o cadă de fontă grea în faţă, pe lung, iar după ea o chiuvetă şi un tron de faianţă îngălbenită. Uşa de lemn, cu o fereastră împărţită în pătrate de sticlă, acoperită cu o perdea croşetată, era fragilă şi nu se închidea decât cu un cârlig mic de fier, încât nu ar fi putut rezista presiunii rinocerului. Fulviu ştia că monstrul avea să înceapă să-l caute, aşa încât, cu înfrigurarea groazei, se întrebă unde ar fi putut să se ascundă. Dacă s-ar fi întins în cadă, corpul greu de fontă al acesteia ar fi făcut faţă fără îndoială apăsării rinocerului, însă animalul nu ar fi avut decât să-şi ridice botul uriaş peste marginea de metal pentru a-l prinde şi strivi înăuntru ca într-o capcană. Mai apărat ar fi fost dacă ar fi reuşit să se tărască după cadă, între aceasta şi perete, dar spaţiul era prea îngust şi nu ar fi încăput.
          Între timp, rinocerul începuse să se mişte în camera de alături şi apăsa cu botul fornăind pe uşa băii. Disperat, Fulviu se strecură în colţul din stânga uşii, între chiuveta de tablă ruginită şi o ţeavă groasă de metal ce cobora din tavan, conştient însă că aici nu era deloc protejat şi rinocerul avea să-l găsească imediat. Într-adevăr, animalul făcu uşa să sară în lături cu o simplă împunsătură a botului şi pătrunse în camera de baie cu picioarele din faţă. Îl descoperi rapid pe Fulviu, încolţindu-l într-o capcană fără putinţă de scăpare. Botul său uriaş se opri în faţa băiatului, dintr-o parte, adulmecându-l şi pregătindu-se să-l strivească. Corpul masiv, de rocă cenuşie, ochii ucigaşi şi goi, de meduză care s-a transformat ea însăşi în piatră, iradiau spaimă în stare pură, fără oprelişti, fără putinţa de a fi ocolită.
          Fulviu simţi şocul terorii direct în plexul solar, o gaură neagră ce i se deschisese în piept. Se trezi imediat, gâfâind de spaimă, sentimentul rămânând acelaşi, trecând neschimbat din vis în trezie. Deşi era lucid şi botul rinocerului dispăruse din faţa sa, Fulviu îi simţea prezenţa invizibilă în continuare acolo, ţintuindu-l în pat. În cele din urmă, se smulse din paralizie şi fugi la baie, pentru a se spăla cu apă rece pe ochi şi a ieşi odată din coşmarul acesta ce trecuse perfid de graniţele somnului.
          Constată că era deja dimineaţă şi că părinţii săi se treziseră.
– Astăzi mergem la bunicul tău Frederic, sper că nu ai uitat? îl întrebă mama sa, Olena, din bucătărie, unde umplea o sacoşă cu vase de plastic pline de mâncare şi cu ustensile de bucătărie.
          Fulviu nu spuse nimic şi îşi continuă drumul spre baie. Se opri însă în uşă, fiindcă tatăl său se afla în faţa chiuvetei, gol până la brâu, doar cu pantalonii de pijama pe el. Avea barba şi obrajii albi de cremă de ras şi, cu un aparat de bărbierit, defrişa dungi scurte de spumă, pe care le spăla sub jetul de apă caldă de la robinet. Deşi îl mai văzuse de nenumărate ori în postura aceasta, Fulviu îi văzu parcă pentru prima oară pieptul sfrijit, cu oasele sternului şi coastele proeminente de-abia acoperite de pielea albă şi flască, de găină fiartă. Tatăl său, Ian, nu era un bărbat urât la chip, avea o expresie copilărească, dar era departe de a fi un atlet. Văzându-l dezbrăcat, Fulviu fu străbătut de un fior inexplicabil, ca şi cum ar fi descoperit un om de o fragilitate cutremurătoare, un prizonier condamnat la moarte într-un lagăr de înfometare.
– Vrei să intri? Aşteaptă puţin, sunt gata într-un minut, spuse Ian, continuând să se bărbierească.
          Îi aruncă băiatului o privire scurtă, oblică, prin oglindă, şi Fulviu îl văzu tresărind. În ochii tatălui său se aprinsese preţ de o clipă o nelinişte inexplicabilă, primitivă, ca şi cum ar fi fost fulgerat de o amintire.
          „Ce-a păţit? Oare ce-a văzut?“ se întrebă Fulviu, mirat şi el de reacţia lui Ian, care se trăsese într-o parte, între chiuvetă şi ţeava groasă de metal care cobora din tavan în podea. Cum stătea în uşă, cuprinzând întreaga baie din priviri, cu cada grea de fontă în faţă, cu tronul veceului şi chiuveta în stânga, cu tatăl său retras în colţ, Fulviu avu o iluzie vizuală: i se părea că asistă la scena din coşmar, cu tatăl său ghemuit în locul său şi cu el însuşi în locul rinocerului fără colţ care dădea buzna pe uşă.
          Ian îşi reveni înaintea lui.
– Ah, m-ai speriat! Nu mai intra pe furiş, anunţă când vii, bate la uşă! îl certă bărbatul, de parcă abia atunci îl vedea pe Fulviu, oricum nu foarte convins de ceea ce spune, acoperind mai degrabă prin cuvinte propria spaimă nemotivată.
„Minte!, gândi Fulviu, doar m-a văzut intrând, altceva l-a speriat. Să fi întrezărit şi el rinocerul? Imposibil!“
Se trase fără un cuvânt din uşa sălii de baie şi merse la bucătărie.
– Mamă, nu vin cu voi la Herina, vreau să stau acasă.
          Olena se întoarse spre el şi rămase cu o sticlă de plastic în aer, fără să o mai introducă în sacoşă. Mama sa avea un păr negru lung şi bogat, dar trebuia periat şi pieptănat ca să capete volum şi formă, altfel dimineaţa îi stătea rebel, cu rotocoale şi şuviţe înfoiate în toate direcţiile, de parcă ar fi fost încărcate de electricitate. Fără să fie grasă, avea o faţă plină, cărnoasă, cu pomeţi şi obraji pufoşi, de piersică pe cale de a se trece. Sprâncenele, negre şi ele, îi desenau ochii şi chipul cu două linii hotărâte, pline de personalitate. Ochii, cu ape verzi ca ai lui Fulviu, aveau o anumită lentoare de odaliscă. Dar acum prin ei trecu o undă de mânie:
– Cum adică nu vii?! Am pregătit excursia de acum o săptămână şi ai fost de acord cu ea.
– Ce se întâmplă? întrebă Ian Friator, ieşind din baie şi trecând prin hol spre dormitor.
– Iarăşi nu vrea să vină! izbucni Olena. De ce îţi baţi joc de noi, de ce refuzi să-l vezi pe bunicul Frederic? Ştii că nu mai are mult de trăit, pe urmă va fi prea târziu! Ce ai împotriva lui? Ar trebui să nu mai fi atât de egoist şi să vii măcar pentru mine! Crezi că mie îmi place să îl văd aşa? Dar nu îţi pasă de familie!
          De obicei, în asemenea momente, Fulviu începea să se enerveze la rândul său şi să-şi apere libertatea, răspunzându-i mai mult sau mai puţin tăios mamei. Dar de astă dată era covârşit de un cu totul alt simţământ. Îşi privea mama ca şi cum i-ar fi făcut o ultimă fotografie. Parcă bănuia că tatăl cu bustul sfrijit gol şi mama cu părul vâlvoi şi ochi mânioşi vor fi ultimele imagini pe care le va păstra de la părinţii săi.

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu)

Corin Braga

Ventrilocul (fragment de roman)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)