Neagu Djuvara - 100

 

Civilizaţii în succesiune

Ovidiu Pecican


          În filosofia românească a istoriei, Neagu Djuvara ocupă un loc care nu a fost încă nici bine stabilit, nici analizat critic. Această timiditate a receptării vine nu dintr-o inaccesibilitate a contribuţiei gânditorului în domeniu, căci cartea lui Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor a cunoscut, până în prezent, şase ediţii româneşti, după ce, apărută iniţial în franceză, în 1975, primea – în anul următor – premiul Broquette-Gonin pentru literatură al Academiei Franceze. Djuvara a rămas, de altfel, în atenţia prestigioasei instituţii a nemuritorilor din Hexagon, beneficiind şi de Premiul pentru Strălucirea limbii şi a literaturii franceze (1998), acordat în aceleaşi cadre tot de Fundaţia Broquette-Gonin, iar apoi fiind încununat cu premiul Amic – fondat în 1932 de Henri Amic – pentru ansamblul activităţii (1999). Premiul Broquette-Gonin se acordă anual, din 1918, unui număr de autori «ai unei lucrări filosofice, politice sau literare socotite susceptibilă să inspire dragostea de adevăr, de frumos şi de bine». Recompensat pentru contribuţia lui filosofică şi încadrat printre promotorii valorilor morale menţionate, Neagu Djuvara s-a impus, prin urmare, publicului francez încă de acum patru decenii, menţinându-se durabil în atenţia elitelor avizate de la Academie.
          Chiar dacă nimic din această recunoaştere din partea celei mai înalte instituţii care patronează cultura franceză nu s-a regăsit în atmosfera receptării româneşti a operei lui de filosof al istoriei – căci la noi sunt aplaudate conformările la ideologii şi forţe politice oficiale, nu principii morale şi virtuţi –, aceasta a beneficiat, cel puţin, de o bună circulaţie. Faptul este fără precedent în filosofia românească a istoriei. Dintre predecesori, cel care a beneficiat de cea mai bună primire ştiinţifică şi de comentarii critice mai articulate şi mai abundente a fost A. D. Xenopol. Dar nici el nu a oferit pieţei româneşti de carte un best seller în domeniu, iar traducerea principalei lui contribuţii teoretice a întârziat enorm, decenii de-a rândul. În ce priveşte aportul de filosofia istoriei al lui Lucian Blaga, acesta a avut devreme un monograf – pe Vasile Băncilă, a fost recuperat postum după câteva decenii în propria ţară, neajungând să fie bine cunoscut şi să se bucure de prestigiu în mediile internaţionale nici până astăzi.
          Se poate spune deci, că Neagu Djuvara, cunoscut deja şi în limba engleză, beneficiază antum de un destin mai fericit. Cu toate acestea, întârzie comentarea tezelor pe care le pune în circulaţie. Or, tocmai în acestea constă interesul cărţii desprinse din teza lui doctorală susţinută în 1972, după două decenii de elaborări, sub conducerea filosofului francez Raymond Aron. Deşi socotită printre capodoperele scrise de el – de către H.-R. Patapievici –, lucrarea despre viaţa şi moartea civilizaţiilor istorice continuă să fie apreciată pentru virtuţile ei narative, erudiţia şi farmecul relatării, nucleul ei ideatic rămânând ignorat.
          Declaraţia de apartenenţă a lui Neagu Djuvara la filosofia speculativă a istoriei, adeziunea lui la „acele tentative, prea ambiţioase şi chiar, politic, primejdioase, de a găsi un sens al evoluţiei omenirii şi, eventual, constante, ritmuri, tipare după care s-ar modela în mod necesar desfăşurarea marilor ansambluri pe care le putem distinge în cursul Istoriei“ îl situează într-o tradiţie aulică a culturii europene. Dar gânditorul se înscrie şi în seria tinerilor interbelici – unii dintre ei congeneri, precum Mircea Eliade, Cioran sau Noica – care, asimilând pe cont propriu lecţia lui Oswald Spengler, au socotit că demnitatea istorică poate fi atinsă doar cu condiţia excelenţei civilizaţionale sau culturale. În spatele filosofiei istoriei pe care Djuvara o încearcă se desluşesc siluete precum cele ale lui Giambattista Vico, Herder sau Hegel care, proiectând lumini gigantice asupra trecutului, nu au căutat să îl descifreze ca devenire a popoarelor sau naţiunilor, ca însumare complexă de destine individuale de excepţie (Thomas Carlyle făcea acest lucru în Despre eroi şi eroism), ori la nivelul vreunei clase (etnoculturale la Augustin Thierry şi sociale la Karl Marx şi Friedrich Engels), ci contemplând şi discutând critic marii giganţi ai trecutului, civilizaţiile.
          Dintre congeneri, cel mai interesat de soarta civilizaţiilor – în mod explicit şi persuasiv – a fost tânărul Cioran. Djuvara îşi aminteşte într-un interviu că „Ne-am întâlnit la Paris, cred, înainte de război. Mie-mi era cunoscut din reputaţie, că era din aceia care aruncă cu barda în Dumnezeu...“ Nimic în plus, deşi destule pagini ale cărţii premiate a lui Djuvara par răspunsuri la unele dintre amarele remarci cioraniene de odinioară. În Schimbarea la faţă a României (1936), obsedat de sub-destinul istoric românesc, Cioran observa că „Toate marile culturi s-au născut din lupta biruitoare cu spaţiul şi timpul. Imperialismul, ca expresie supremă a marelui stil politic, este un dispreţ, o ofensă adusă spaţiului. [...] Revolta împotriva spaţiului este mobilul secret al imperialismului“. Interesat cum ar putea ajunge România miezul unei mari civilizaţii, el adăuga că „Diferenţa între o cultură mare şi una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic prin care ele se individualizează specific în lume.“ Pentru Neagu Djuvara, centrul economic, militar, cultural şi politic al civilizaţiei degenerează cu timpul şi decade, fiind subjugat de periferia inferioară cultural, politic şi social. Oricine poate observa că aici viziunea filosofului este mai apropiată de optimismul lui Mircea Eliade, pentru care pretinsa lipsă de istoricitate a românilor era major compensată de vasta moştenire de tradiţii şi obiceiuri pre-istorice. La rândul lui, Constantin Noica aduce argumente de natură filosofico-lingvistică referitoare la adâncimile speculative ale vorbirii din vechime în limba română (în Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească), împărtăşind acelaşi optimism pe seama „perifericilor“ români. Rezervând periferiilor rolul de „depozit“ de energii înnoitoare şi de forţă afirmativă în istorie – pe baza unei cazuistici civilizaţionale copioase – Neagu Djuvara se dovedeşte solidar cu tinerii generaţiei ’27, chiar şi acolo unde îi corectează pe unii. Precum Eliade, el nu îşi circumscrie teoriile la experienţa românească, ci preferă să caute un model evolutiv civilizaţional pe marea hartă a lumii şi la dimensiunile întregii scurgeri a timpului. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Eliade îşi calibra cam la fel demersul, reabilitând la scară mondială experienţa românească şi pe cea balcanică (dar şi altele, precum cea din Oceania sau din rândul unor civilizaţii dispărute), fructificând moştenirea religioasă – inclusiv în expresie folclorică – a acestora. Plasat pe o perspectivă consonantă, Neagu Djuvara spune: „În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi, cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se vestejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?“. În această privire elegiacă, inspirată parcă de înţelepciunea Ecleziastului, se distinge atenţia empatică faţă de cele mai mici comunităţi umane şi de zestrea lor irepetabilă.
          H.-R. Patapievici socoteşte că „Unii istorici au o privire de tip lunetă, văd marile ansambluri. Alţii, au privirea de tip microscop, văd detaliile. Neagu Djuvara le are pe amândouă...“ Fără îndoială însă că, în calitate de filosof al istoriei, autorul Civilizaţiilor şi tiparelor istorice are şi un umanism profund, înnăscut şi stăruitor cultivat de-a lungul vieţii lui prodigioase.

 

Ovidiu Pecican

Civilizaţii în succesiune

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)