Recviemul de la Runc

 

Irina Petraş

          Absolvent de filosofie (licenţiat cu teza Poeticul. O abordare estetică; un masterat cu lucrarea Antipoeticul în modernitatea târzie), poet şi publicist, Vasile G. Dâncu e receptat, de o bună bucată de vreme, mai ales ca editor, cu, deja, îndelungă experienţă (începută la Editura Dacia, continuată la Editura Eikon, iar de anul trecut intrată pe linia spre desăvârşire cu noua şi ambiţioasa editură Şcoala Ardeleană). Deşi menirea de editor îi ocupă în mod evident prim-planul priorităţilor, Vasile G. Dâncu ne/îşi reaminteşte din când în când că este şi un profund poet. A debutat în 2003 cu Biografia secretă, volum reluat în 2006 şi escortat de Aurel Codoban, care nota: „Directe sau elaborate, fruste sau meditate, ele [poemele] nu sunt facile jocuri lirice de limbaj, ci secvenţe existenţiale recuperate, salvate din iureşul vorbăriei cotidiene“. Asumându-şi această descriere şi considerând-o încă operantă, poetul adăuga o postfaţă despre tăcere, elogiind – uşor patetic şi în falduri jucate de verset – măreţia tăcerii „înălţătoare de rostiri“. Mişcarea dublă şi alunecoasă între ironie şi autoironie, sentinţă şi dibuire, grotesc şi diafan (amândouă blânde şi degustate ca ingrediente obligatorii ale ospăţului lumii) exploatează echilibrul precar şi fecund al contrariilor. Un sentenţios îndoit, laconic, secret, poetul înfruntă marile teme – viaţă, moarte, timp – în miniparabole ori remake-uri recurgând la voci ale altora (scrie după Hegel şi Bonaparte, după Borges şi Maiakovski ori după Esenin) şi exersând, astfel, vieţi, măşti, ipostaze. Tăcerea şi cuvântul versus vorba-vorbele colorează o biografie ea însăşi între: „Neîmpăcare este numele vieţii mele! / M-am născut în noaptea de joi înspre vineri, / în trecerea de la ziua cărnurilor prăjite / La intrarea în postul negru, / Spre mâhnirea tatălui şi bucuria mamei. / Undeva între Aici şi Departe“.
          Cu Universul Mama (Bistriţa: Editura Max Blecher, 2015, 72 de pagini), Vasile G. Dâncu construieşte o bătătură trainică pe care să se înalţe poezia sa viitoare. O face revenind, sub impuls destinal, la rădăcini resimţite altădată ca obstacole în faţa zborului. „M-am născut în Sahara / Şi mama nu ştie acest lucru./ Ea crede că am văzut lumina lumii / Într-un pat de spital din Năsăud“, spunea în Biografia secretă. Moartea mamei e acum centrul căruia i se dă ocol cu fiecare poem, amintirea sperând să redea tăria şi siguranţa acestui axis mundi. Trecutul e recitit din perspectiva unei noi înţelegeri a lucrurilor, căci dispariţia mamei luminează altfel totul. Sunt scoase la iveală fisuri şi se încearcă îndreptarea lor târzie: „ţi-am adus / dragu’ mamii / de tăte / îmi spuneai / după ce lăsam traista şi plasele / în mijlocul garsonierei / fusesem după tine la gară şi luasem autobuzul 9 / îmi era cam ruşine cu tine / că erai o ţărancă / luasem traista în spinare plasele în mâini / şi mergeam repede / cu câţiva metri înaintea ta / să nu mă vadă cineva / tu înţelegeai / veneai după mine ca un căţel / dar ca să nu te laşi nici tu strigai: / mai lasă-le jos / dragu’ mamii / că ţi-or fi grele“. Verbalizarea e formula optimă pentru a câştiga iluzia că totul este sub control.
          Vorbind despre abordările morţii în poezia română, spuneam altă dată că literatura ivită din experienţa morţii Mamei e cea mai concretă reprezentare a finitudinii. Mama fiind consubstanţială fiului, experienţa morţii e directă, aproape pe viu. Descopeream în câteva cărţi de poeme o situare umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă. Marius Chivu, de pildă (Vântureasa de plastic), descrie (aproape) moartea mamei cu formula excepţională a detaliului contrapunctic, care salvează textele de melodramă, de prea sentimental şi le acordă tăietura memorabilă a eseului. Şi mamele mor, aceasta e descoperirea traumatizantă şi, paradoxal, fertilă în planul meditaţiei asupra existenţei. Recviemul de la Runc al lui Vasile G. Dâncu poate fi încadrat acestei categorii. Pe fundalul unei prezenţe considerate axiomatice, mereu ocrotitoare şi neîndoielnic veşnică, irumpe adevărul de neocolit al brutalei absenţe: Mama este muritoare, Mama a murit. Enunţuri care obligă la reconsiderarea propriului destin, la conştientizarea propriei muritudini. De spus însă că alegerea formulei încăpătoare a scrisorii târzii către cea dispărută are un efect radiant. Bătătura despre care vorbeam e transformată, poem după poem, în amplă scenă de evocat esenţe. Moartea mamei pare să fi exacerbat acuitatea vederii şi capacitatea de a privi dincolo de aparenţe. Epistolarul funcţionează perfect, amintirea intervine firesc în economia poemelor sacadate, le unduieşte, le colorează. Vocea Mamei e încorporată la fel de firesc textului memorativ. „Vina supravieţuitorului“ poate fi ruminată oarecum la adăpost – despărţirea se amână câtă vreme dialogul, iată, continuă. Sub alchimia versului nostalgic, se ivesc valorări arhetipale. Copilăria e recuperată ca scenă pe care Mama evoluează cu naturaleţe, cu replici pline de miez, şi face, în acelaşi timp, Istorie, căci cuvintele şi gesturile ei capătă înălţime, verticalitate, devin emblematice pentru un loc, o lume, o comunitate. Iată un fragment din Întâlnirile cu moartea, poem, de altfel, exemplar din perspectiva acestei întreţeseri dramatice de viziuni şi timpuri, gospodărite cu economie de vorbe şi scenografie pe cât de sumară, pe atât de densă ca semnificaţie: „un bocet de pe la noi / spunea dragă mamă // nicio moarte nu-i amară / ca moartea de primăvară // am simţit şi eu / gustul amar / înecăcios al morţii / în săptămâna Patimilor / când ai murit tu // când tata era bolnav / aveam nouă ani / păşteam mieii / cu o carte în mână / şi tu ai venit la mine / şi mi-ai spus // tatăl tău mai are / câteva zile de trăit // am auzit / un zgomot aspru / al frunzelor / şi cam atât […] / când ai murit tu / am rămas un răstimp singur cu tine / erai frumos culcată în sicriu / eu viu tu moartă / mă uitam la tine / şi voiam / să fac ceva să uit / că nu mai trăieşti / primul gând a fost / să fac dragoste cu cineva / a trecut repede / apoi să beau ceva / dar ştiam că nu-ţi place / am început / să plâng amarnic / dar nu a ţinut mult / atunci am văzut pe raft / cărţile copilăriei mele / am luat / cărţi de poezie / şi ţi-am citit / cu o mână ţineam cartea / cu alta te mângâiam pe frunte / când au venit rudele noastre / am ascuns cărţile / în bibliotecă / şi ne-am apucat de treabă // trebuia să te îngropăm“.
          Locuirea fericităîşi delimitează retrospectiv hotarele şi pregăteşte situarea într-o perspectivă mai largă – a satului, a lumii. Procedeul poate fi identificat în fiecare poem din cele douăzeci. Iată Fotografii de familie: „ţac pac / face aparatul / şi noi râdem / în timp ce ne pozăm // din familia mea / a mai rămas un set de fotografii / într-o pungă de celofan / uitată pe un raft între cărţi […] sunt fotografii cu tine / Mamă / când erai fată / în straiele tale ţărăneşti / cu tata când v-aţi căsătorit / de câte ori îmi arătai aceste fotografii râdeai / că tata avea când era mire cizmele rupte // nici măcar nişte cizme bune / n-o avut când m-o luat // spuneai râzând / după care imediat te opreai din râs / lăcrimai puţin şi spuneai // dar o plecat săracu’ în mină / să facă bani / că n-am avut nimic / ş-acum avem pământ şi casă / dar nu-l mai avem pe el / mai bine să fi rămas în viaţă / cu cizmele lui rupte şi fără avere / ne-am fi descurcat noi cumva […] sunt fotografii cu noi doi // tu o ţărancă muncită / cu o rochie ieftină şi nişte sandale / mult mai mari decât piciorul / eu tânăr licean / cu blugi adidaşi puma şi tricou cu AC/DC / erau anii ’90 şi aveam / de-a face cu pătrunderea / fenomenului rock pe la Runc / zâmbeai în fotografie bucuroasă că mă ai / nu prea îţi plăcea că purtam părul lung / dar te-ai obişnuit cu asta / îmi luai apărarea în sat / de câte ori spuneau oamenii / că sunt un golan care umblă cu blugii rupţi / cercel în ureche şi pletele în vânt“. Fiecare poem asumă statura reconstituită a Mamei şi o preface în chiar temelie interioară pentru pasul următor. Durerea se obiectivează treptat. Ea nu dispare, dar se înscrie în dimensiunea destinală a muritudinii.
          Recviemul de la Runc orchestrează abil frânturi autobiografice, confesiuni discrete, pe ton de meditaţie elegiacă, exerciţii de luciditate, autoscopice. Sonurile conservă concreteţea cald-sentimentală, frântă a trăirilor personalizate, dar ştiu să construiască alăturări profund simfonice, într-o partitură lirică remarcabilă.
 

Irina Petraș

Recviemul de la Runc (Vasile G. Dâncu, Universul Mama. Bistriţa: Editura Max Blecher, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)