Regina-Mamă Elena şi evreii din România

Carol Iancu


          În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Regina-Mamă Elena a avut o atitudine nobilă, intervenind în favoarea evreilor români persecutaţi, salvând numeroşi evrei de la deportare şi prin aceasta de la o moarte sigură. În lupta evreilor pentru supravieţuire, ea a oferit un sprijin vital conducerii evreieşti clandestine, şi în primul rând conducătorului ei politic Wilhelm Filderman şi conducătorului ei spiritual, Alexandru Şafran. Pentru rolul jucat în ajutorarea şi salvarea evreilor, Regina-Mamă a obţinut post-mortem, datorită acţiunii perseverente a profesorului Emil Simiu, din Statele Unite, prestigiosul titlu de „Dreaptă între Popoare“, de la instituţia israeliană Yad Vashem.
          În prezentul articol doresc să subliniez principalele sale acţiuni, bazându-mă pe mărturia lui Alexandru Şafran, fost şef-rabin al României (1940-1947), apoi mare-rabin al Genevei (1948-2002), şi pe documentaţia reunită în cărţile pe care le-am consacrat acestei figuri luminoase a iudaismului român.
          În toamna anului 1941, când au avut loc „evacuările“(deportările) evreilor din Basarabia, Bucovina şi districtul Dorohoi în sinistra Transnistrie, Alexandru Şafran care nu a primit niciun răspuns la suplica pe care i-a adresat-o lui Ion Antonescu pentru a opri aceste deportări, s-a adresat atunci Reginei-Mamă Elena. Israel Leivandman (Levanon), secretarul particular al şef-rabinului, relatează în amintirile sale că după vizita la patriarhul Nicodim a avut loc audienţa lui Alexandru Şafran la familia regală: „La Palatul Regal, şef-rabinul a fost primit de Regele Mihai şi de mama sa, regina Elena. Rabinul a adus la urechile lor un strigăt de ajutor. Câteva zile mai târziu un ordin a fost dat de sus ca persoanele care nu au fost încă deportate în lagăre să nu fie deportate până la noi ordine.“ Privind intervenţia şef-rabinului, Regele Mihai s-a exprimat astfel:

Prima dată când a venit, a fost pentru a ne aduce la cunoştinţă deportările evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, o regiune a Ucrainei. El ne-a spus atunci ce s-a întâmplat acolo. Cunoştea totul foarte bine. Mama mea l-a chemat atunci pe Mihai Antonescu şi, peste câteva zile, ea i-a spus lui Antonescu că se întâmplă lucruri inumane acolo şi că trebuie reacţionat.

Astfel, graţie susţinerii active a reginei, s-a obţinut încetarea plecării convoaielor, dar, din nefericire, deportările s-au reluat ulterior.
          Pentru a solicita o audienţă la Palatul Regal, Alexandru Şafran lua contact prin telefon cu Nelly Catargi, doamna de onoare a Reginei-Mamă. Relaţiile pe care le-a întreţinut şef-rabinul cu Palatul Regal sunt menţionate de asemenea într-un raport al Siguranţei, care subliniază legăturile „apropiate“ cu Regele Mihai, „căruia i-a solicitat în mai multe rânduri anularea ordinelor de deportare din România“. Aceste relaţii au fost facilitate de doi medici evrei, doctorii Winkler şi Blatt, primul fiind chirurgul stomatolog acreditat la Palat, celălalt fiind oculistul Reginei-Mamă. Jacques Vergotti, ofiţer de ordonanţă al Regelui Mihai în perioada 1941-1951, i-a însoţit pe acesta şi pe Regina-Mamă Elena în timpul vizitei lor la Vatican, în ajunul atacului de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941). În manuscrisul memoriilor sale, el a notat satisfacţia sa când Regina-Mamă a cerut papei Pius al XII-lea ajutorul pentru evreii din România şi pentru cei deportaţi în Transnistria, a căror situaţie o cunoştea datorită doctorului Blatt şi şef-rabinului Şafran. Papa a asigurat-o că nunţiul apostolic, monseniorul Angelo Roncalli, făcea tot posibilul pentru a ajuta membrii comunităţii evreieşti din regiunea Mării Negre, astfel încât ei să poată găsi refugiu în Palestina, aflată sub mandat britanic.
          De altfel, trebuie menţionat că datorită intervenţiei lui Alexandru Şafran, care i-a transmis o amplă documentaţie privind situaţia lagărelor din Transnistria, monseniorul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic de la Bucureşti, s-a deplasat personal în această regiune, aducând ajutoare deportaţilor.
          Un raport, datat 16 mai 1943, al serviciului britanic de informaţii din Haifa confirmă legăturile privilegiate pe care Alexandru Şafran, „personalitate de o extraordinară prestanţă“, le avea la Curte, în special cu Regina-Mamă Elena, „prin intermediul doctorilor Aronowitch şi Blatt (ambii evrei), medicii Reginei-Mamă“.
          Nereuşind să-l determine pe dictatorul Ion Antonescu să revină asupra ordinului deportărilor, Alexandru Şafran a început demersuri pentru a trimite ajutoare deportaţilor cât mai repede posibil. De la sfârşitul anului 1941, şef-rabinul i-a adus la cunoştinţă Reginei-Mamă Elena mizeria care domnea în lagărele şi ghetourile din Transnistria, implorând-o să intervină de urgenţă. Această intervenţie decisivă (Regina şi-a coordonat demersurile sale cu acelea ale nunţiului apostolic, Andrea Cassulo) a fost la originea acordului guvernului din 10 decembrie 1941, episod prezentat în felul următor de Alexandru Şafran în Memoriile sale:

Ştiam ca în drum spre Transnistria mulţi deportaţi mureau de epuizare sau masacraţi cu lovituri de către soldaţi. Odată ajunşi, supravieţuitorii mureau la rândul lor de foame sau de lipsa oricăror îngrijiri medicale. N-aveau nici îmbrăcăminte, nici hrană, nici medicamente. La început nici nu îndrăzneam să sperăm că le-am putea trimite vreun ajutor. Auzisem despre guvernatorul Transnistriei, un anume „profesor“ Alexianu, renumit pentru cruzimea sa. El se împotrivea oricărei încercări din partea noastră de a-i ajuta pe deportaţi. O dată în plus, ne-a venit în ajutor Regina-Mamă. Am informat-o permanent asupra condiţiilor de viaţă înspăimântătoare în care erau menţinuţi acolo evreii şi am făcut acelaşi lucru cu nunţiul apostolic. Amândoi s-au înţeles să intervină pe lângă Mihai Antonescu, iar Regina Elena a obţinut în sfârşit autorizaţia de a trimite ajutoare compatrioţilor noştri nenorociţi. Am aflat vestea printr-un trimis special al Reginei şi l-am informat imediat pe Filderman. Această mamă, cu inima mare, a jucat un rol determinant, căci ajutând pe deportaţii din Transnistria, noi pregăteam întoarcerea orfanilor, iar mai târziu şi a tuturor deportaţilor.

Regele Mihai a confirmat demersul lui Alexandru Şafran pe lângă mama sa:

Mai târziu, rabinul a venit să solicite sprijin, pentru a putea trimite ajutoare deportaţilor din Transnistria. Atunci Mihai Antonescu a aceptat cererea mamei mele, pentru a trimite în Transnistria trenuri cu îmbrăcăminte, hrană şi diverse alte forme de ajutorare nefericiţilor care se găseau acolo.

Graţie Reginei-Mamă, datorită ajutoarelor trimise, majoritatea supravieţuitorilor (49.927 erau în viaţă la 15 noiembrie 1943) – mai puţin de o treime din evreii deportaţi în Transnistria – şi-au datorat viaţa acţiunilor binefăcătoare ale Reginei-Mamă, a cărei grijă maternă s-a îndreptat cu precădere asupra miilor de copii rămaşi orfani de ambii părinţi şi care, mai târziu, au fost, datorită intervenţiilor sale, primii repatriaţi.
          În vara lui 1942, sub presiunea Germaniei naziste, guvernul român a acceptat să deporteze evreii români rămaşi în viaţă în lagărele morţii din Polonia. Soarta evreilor atârna atunci în balanţă, dar datorită intervenţiilor conducerii evreieşti clandestine, în special ale lui Wilhelm Filderman şi ale lui Alexandru Şafran, a unei note a secretarului de stat american Cordell Hull, protestând cu energie contra deportărilor, a Vaticanului, prin intermediul nunţiului Andrea Cassulo, şi a altor multiple demersuri, Antonescu a renunţat să aplice propria sa decizie funestă. Anularea de către dictatura militară a planurilor de deportare (destinaţia prevăzută era lagărul de exterminare nazist Belzec) s-a datorat într-o bună măsură atitudinii Reginei-Mamă, opoziţiei sale energice. Iată cum Matatias Carp, primul istoric al Şoahului, adică al Holocaustului în România, a prezentat acţiunea mitropolitului Nicolae Bălan şi a Reginei-Mamă, cu care Alexandru Şafran a avut întrevederi decisive:

Simultan s-a câştigat şi bunăvoinţa Î.P.S.S. Mitropolitul Bălan al Ardealului. Bătrânul prelat a venit special de la Păltiniş la Bucureşti. Acţiunea samariteană a Sfinţiei Sale pe lângă Ion Antonescu a avut de la început întregul sprijin al Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena. Se spune că problema s-ar fi pus în toată întinderea ei dramatică, în cursul unui dejun la Palat, la care ar fi participat Î.P.S.S. Mitropolitul Bălan şi Ion Antonescu, cu care prilej Majestatea Sa a sprijinit, cu demnitate, dar şi cu neclintită hotărâre, cauza celor prigoniţi.

Pentru ansamblul faptelor Reginei-Mamă (nu trebuie să uităm că ea a salvat şi viaţa filologului Barbu Lăzăreanu, împiedicând deportarea acestuia în Transnistria, după cum reiese şi dintr-o notă din 30 octombrie 1942 a lui Gustav Richter, consilier al ambasadei germane la Bucureşti pentru problemele evreilor din România), poporul evreu a contractat faţă de ea şi de familia regală o adevărată datorie morală. Acesta este şi motivul pentru care profesorul Emil Simiu s-a investit într-o acţiune necesară care a durat patru ani şi care s-a conclus cu decernarea titlului de „Dreaptă între Popoare“.
          Acest lucru s-a realizat, aşa cum a subliniat profesorul Simiu însuşi, în primul rând datorită integrităţii exemplare şi străduinţelor statornice ale şef-rabinului Alexandru Şafran.
La 4 noiembrie 1993, la ceremonia care a avut loc la ambasada Israelului la Berna, cu prilejul înmânării Regelui Mihai a Medaliei de „Dreaptă între Popoare“, conferită post-mortem Reginei-Mamă Elena a României, marele-rabin Alexandru Şafran s-a exprimat în următorii termeni elogioşi, la care şi noi subscriem astăzi, cu ocazia comemorării a 120 de ani de la naşterea sa:

Yad Vashem mi-a comunicat hotarârea de a conferi post mortem titlul de „Dreaptă între Popoare“ Reginei-Mamă Elena a României.
Primind ştirea aceasta am retrăit toate acele clipe de deznădejde când m-am adresat Ei, implorând-O să ia sub oblăduirea Sa populaţia evreiască oropsită din ţară; am revăzut chipul Ei nobil şi luminos; am auzit vocea Ei blândă şi mângâietoare. De fiecare dată şi fără întârziere, Regina-Mamă a răspuns apelului meu: cu evlavie şi înţelepciune, cu fineţe şi tărie s-a străduit să salveze fiinţe evreieşti obidite; şi le-a salvat.
Îi datorez recunoştinţă.
În scrierile mele am numit-o: o adevărată mamă.
Da. Aşa a fost pentru noi, evreii din România, în anii de prigoană, Regina-Mamă Elena.
Sufletul ei sălăşluieşte, în înălţimi, de-a pururi, în rândul celor Drepţi.

În acest omagiu găsim şi răspunsul la întrebarea pusă în titlul articolului:
          Ce datorăm Reginei-Mamă Elena?
          Îi datorăm recunoştinţă. O veşnică recunoştinţă!

Carol Iancu

Regina-Mamă Elena şi evreii din România

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)