Vară, toamnă caldă

Marta Petreu


          În septembrie ne preocupă şcoala: începe, a început. La fel ca pe seama sistemului medical, presa noastră spune şi scrie despre şcoala românească cele mai severe lucruri. Multe exacte. Atîta doar că mai şi confundă borcanele: se aşteaptă de la şcoală nu instruire intelectuală, ceea ce ea poate să dea, ci inclusiv formare morală, ceea ce, cred eu, şcoala poate da, dar numai în al nu ştiu cîtelea rînd. Să stăm să ne socotim, ca pe vremuri Caragiale: un elev stă la şcoală vreo 5-6 ore pe zi, făcînd parte dintr-o clasă cu minimum 20 de elevi, iar în timpul unei ore de 50 de minute, profesorul trebuie să verifice elevii pentru a-i nota şi să predea o lecţia nouă. Oare cît timp poate un profesor să îi acorde unui elev, în aceste condiţii care ţin de realitate? În principiu, un elev îşi petrece cea mai mare parte a timpului acasă, unde mănîncă, doarme, îşi face temele, se joacă, se uită la televizor sau stă la computer etc.; şi cu prietenii. În mod natural, un elev îşi petrece în afara şcolii, deci în mediul familiei şi al prietenilor, mai mult timp decît la şcoală, iar părinţii lui au în principiu la dispoziţie mai mult timp pentru formarea lui morală decît poate avea şcoala. O societate care ar lăsa formarea copiilor strict pe seama şcolii, punînd în paranteză familia şi mediul cotidian al copiilor, nu ar avea dreptul să aştepte prea mult nici de la copii, nici de la şcoală. 
          Altfel, în lume se petrec multe. În 11 septembrie se împlinesc 15 ani de cînd, prin căderea turnurilor gemene, a început „războiul global ciudat”... Iar dacă ţinem cont ce s-a întîmplat de-atunci şi de peisajul politic global, de frecvenţa atacurilor teroriste din lumea civilizată şi în curs de, de alegerile din SUA, de problema migraţiei dinspre Africa plus Asia înspre Europa, de evoluţia evenimentelor din Turcia, de alianţa politică dintre Turcia şi Rusia, de noile focare de război din Africa, în lume e situaţia cea mai tulbure care a fost vreodată de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi pînă astăzi. Mai să zicem şi noi, cu filosofii, că e un sfîrşit de civilizaţie şi un început de alta – despre care nu ştim cum va arăta. În România, ne ocupăm de miniştrii bănuiţi de abuzuri şi de plagiatele făcute de oamenii politici. N-aş spune că lumea arde şi baba se coafează, ci numai că fiecare se ocupă de ce crede de cuviinţă. Iar lumea literară căreia cu trup şi suflet îi aparţinem o copiază, chiar fără să vrea, pe aceea politică globală, procesele dintre autointitulata Uniune a Scriitorilor şi Uniunea în fapt şi de drept existentă, cu conducerea ei aleasă cu tot, încă nu s-au încheiat. Decontul revistei  Apostrof pentru lunile mai-august a cîntărit peste 4 kg, de parcă noi am fi construit cu o repeziciune în sfîrşit admirabila autostradă Constanţa-Oradea. În ştiinţa fundamentală, ideea călătoriei pe Marte cu oameni la bord (numai dus) a început să fie socotită un pic învechită, alt proiect, o sondă miniaturală cu vînt solar/ stelar şi nacela de numai un gram (am scris corect: 1 gram), dotată cu toate instrumentele de cuviinţă, spre steaua cea mai apropiată de noi, Alpha Centauri (de fapt, un sistem de trei stele, una, Proxima, pitică), dă de lucru şi creează speranţe oamenilor de ştiinţă; căci acolo s-ar putea să existe măcar o planetă, iar distanţa pînă la Alpha Centauri e de numai 4,37 ani lumină. Distanţă care urmează să fie străbătută în numai 21 de ani, cu o treime din viteza luminii. Sfidarea a fost lansată de un miliardar rus, Iuri Milner, proiectanţii au la dispoziţie 10 ani pentru dezlegarea necunoscutelor, apoi: va începe lucrul la proiect, căci termenul de lansare e destul de apropiat, 2057. Cu ţînţarii purtători de Zika n-o ducem chiar bine, dar la boala Alzheimer, care, după Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a atins 26 de milioane de inşi pe glob, s-au obţinut unele succese: de pildă, acum se cercetează pista îmbolnăvirii prin contaminare cu agregate de proteine umane. În timp ce Germania şi Franţa dau zor cu energiile ecologice autoregenerabile, China, cel mai mare producător de poluare din lume, a semnat acordul de menţinere pe loc a emisiei de CO2. Asta, pentru ca încălzirea globală, pe care mulţi o neagă c-ar exista, să crească, în viitorii ani, cu numai 2 grade, nu mai mult. Apa oceanelor se încălzeşte, pămîntul aşijderea, iar speciile se mută – care pot –, altele pier. Iar lumea noastră (terestră – alta n-avem), este plină de microparticule de plastic, veşnice cum se ştie, care trec – de! sînt micro – prin toate filtrele şi barierele, ajungînd în final în trupul creatorului lor: omul; unde produc nu se ştie încă ce boli. În Pacific, o insulă uriaşă (un continent, spun agenţiile de ştiri) de deşeuri de plastic pluteşte falnic pe valurile oceanului. Cu caricatura de lasagna umplută cu morţii de la cutremurul din centrul Italiei, Charlie Hebdo a reuşit să îşi piardă din simpatizanţi, care nu se recunosc drept europeni în spiritul acestui desen; libertatea morală transformată în libertinaj nu e trăsătura obligatorie a europenilor, totuşi. Încă o dată mi-am amintit o pagină din Povestea vieţii mele a reginei Maria, în care buna noastră regină spunea că în copilărie, la curtea Angliei, a fost învăţată să se poarte în fiecare lăcaş de cult după regulile locului. Iar dacă scriu Anglia, trebuie să adaug Brexit: printre alte probleme, oamenii de ştiinţă din Anglia mai au una, şi anume: caută, disperaţi, soluţia administrativă de a-şi continua cercetările începute cu colegii lor de pe continent. Aşa.
          La Cluj, cîţiva cetăţeni grijulii cu buna-dispoziţie a copiilor vor să mute monumentul înălţat în amintirea evreilor deportaţi în timpul celui de al Doilea Război Mondial din Parcul Caragiale undeva, mai lăturalnic. Ce să spun! Gestul dovedeşte capacitatea minimă de compasiune a semnatarilor petiţiei, care nu vor nici să-şi amintească ce s-a întîmplat atunci – da, sigur, nu din vina politică a românilor, Ardealul cu Clujul său era cedat... –, darămite să-i regrete pe cei pieriţi. Dar dacă despre mutarea unui monument e vorba, ce-ar fi să fie mutat acela al lui Caragiale, şi anume la Teatrul Naţional, că alt dramaturg mai mare tot nu avem încă.
          În vreme ce în ultimii 25 de ani vegetaţia de pe Terra a crescut cu 25%, efect neaşteptat al creşterii de CO2, la Cluj, Festivalul Untold a ros şi ras pînă şi iarba de pe stadion. Nu-i bai, bioxid de carbon să fie, c-o să crească ea la loc.
          Vestea noastră bună este că în căldarea de pe Someş urmează cel mai frumos şi ecologic festival al României: Festivalul Naţional de Literatură al USR.


Septembrie 2016
 

Marta Petreu

Vară, toamnă caldă

» anul XXVII, 2016, nr. 9 (316)