Bine aţi venit...

 

Irina Georgescu Groza

 

          Garduri vii, pretutindeni. Verzi, cu frunze mari, cărnoase, mustind de apă, păzind trotuare curate şi mute, ce n-au auzit vreodată muzică, nici ţipete, doar sunetul ploii.
          Bărbaţi trecînd în maşinile lor perfecte, silenţioase. Se opresc şi-ţi fac semn la intersecţie, puteţi trece, doamnă, sînt extrem de amabil, cum altfel să fiu?
          Pe alţii îi întîlneşti în tren, în drum spre serviciu, citindu-şi în linişte ziarul, dînd bineţe controlorului care le scanează abonamentul. Te invită cu aceeaşi candoare să cobori înaintea lor, cînd uşile se deschid. Vă rog, eu nu mă grăbesc, e atît de simplu.
          Sau la birou, cristale de rîsspărgîndu-se de geamuri o dată pe zi, în pauza de masă, oamenii aceia care îşi amintesc să rîdă, mai ales cînd mirosurile caserolelor încep a se amesteca pe undeva aproape de biroul tău, unde rozi încet din sendviciul pregătit cu o seară înainte. Îi auzi, ai vrea să participi la veselia lor, ai făcut-o de altfel uneori, pînă ai simţit cît de vremelnică e şi mincinoasă.  
           Le priveşti cu coada ochiului figurile, care au luat asprimea limbii lor şi culoarea gri a cerului. Asta e, realizezi dintr-o dată, nu le rîd ochii, doar gurile li se lăbărţează, căscate în gîlgîituri scurte şi asurzitoare. Sandviciul e sec, dar măcar nu miroase a wurşti şi-a varză acră, împătureşti şerveţelul şi-l arunci în cutia de reciclat hîrtie.
          Urmează pauza de fumat, iar în cămăruţa plină de fum stau toţi apatici, prefăcîndu-se că ar fi singuri în încăpere, studiindu-şi unghiile, telefoanele, sugîndu-şi cu eleganţă ţigările şi ieşind în aceeaşi linişte cu care te-ai obişnuit. Mai e cîte unul care deschide discuţia despre vreme, ceilalţi privesc scurt cerul prin geamul mic, şi dau din cap, o să mai plouă.
          Te uiţi la ceas, mai sînt cinci ore pînă pleacă acasă, cei mai mulţi nu spun nimic, de parcă părăsesc un oraş gol, trec pe lîngă tine cel mult mîrîind, dar nu mai ciuleşti de mult urechile.
          Aceiaşi oameni, ceva mai obosiţi, se lipesc de geamurile trenurilor, despăturind ziarul început dimineaţă, unii te studiază curioşi, gîndind că eşti  imigrant, sau crezi tu că te etichetează, dar deja mai e puţin şi ajungi la noi şi locul ăsta de împrumut, pe care l-ai renovat şi decorat, poate ne vom simţi aici ca acasă.
          Cum ţi-a mers azi? Bine! îmi zîmbeşti, dar eu îţi simt poverile, şi drumurile curate, şi muţenia în care te îneci de mult. Vino, îţi spun, hai să concepem un plan, s-o ştergem dracului de aici, unde nu avem ce căuta, uite că iar plouă, dar spui că nu te deranjează, s-a anunţat soare săptămîna viitoare, poate ar trebui să ne luăm două zile de concediu şi să facem ceva cu ele. Putem da o fugă pînă la Marea Baltică, unde pe plajă nu e ţipenie de om, şi unde ştiu că te gîndeşti la faleza din Constanţa, care miroase altfel, a alge vechi, aici totul e curat şi nu miroase a nimic, dar de ce trebuie neapărat ca fiecare lucru să aibă miros sau culoare, mă întrebi, iar eu renunţ şi-ţi spun, ştiu că nu trebuie.
          Dar chiar eşti bine? Sigur, dai din cap, uite unde am ajuns, şi cît am muncit să fim aici, în liniştea asta, cu vecini injectaţi cu bun simţ, care-şi ţin tot anul ferestrele închise şi parchează milimetric în faţa grădinilor pline cu flori. Mai ştii cînd le-ai dus cozonac de Crăciun, te întreb, să vadă că sîntem ca ei, că am putea fi prieteni pînă la urmă, nu vezi că se poartă în continuare ca nişte marionete mecanice într-o cutie frumos ambalată? Nu-i nimic, spui, ce nevoie avem de vecini prieteni, de colegi prieteni, de prieteni în general, mai ştii cum ne cotropeau toţi cînd ne aşteptam mai puţin, cînd voiam şi noi să ne odihnim, sau să ne iubim, suna cineva la uşă.
          Acum nu ne mai deranjează nimeni, cînd sună telefonul tresari, dar e probabil o greşeală, tot n-au sunat să confirme că-şi lasă copiii la ziua copiilor noştri, iar n-o să vină nimeni în casa pregătită de sărbătoare, după ce timp de o oră am umflat zeci de baloane şi le-am agăţat de lustre, iar tu ai făcut tortul cu ciocolată şi căpşuni, care ne place nouă, ai ambalat cadourile şi te-ai uitat pe geam şi la telefon din cinci în cinci minute. Ne trebuie planul B, îmi şopteai la ureche şi-atunci urcam cu toţii în maşină şi fugeam la locul lor preferat de joacă, iar seara ne întoarceam cu toţii acasă obosiţi, ce zi frumoasă.
          Şi-n timp ce ne pregăteşti sandviciurile pentru a doua zi, sună telefonul, iar tu vii radioasă la mine, ce oameni, fii atent, ţi-au găsit portofelul pe jos, probabil a căzut după ce-ai plătit, să mergi să îl iei, iar eu îmi pipăi buzunarele, într-adevăr, ce noroc. Mă arunc în maşină, vecinul îmi dă prioritate la intersecţie, ne zîmbim ca doi prieteni vechi şi pornim mai departe în direcţii diferite, mă văd pentru o clipă în oglinda retrovizoare, faţa mea luminează metalic. De la o vreme îmi spui, du-te şi fă-ţi un control, ai slăbit aşa de mult, iar eu mă sperii, cincisprezece kilograme într-un an poate însemna o boală gravă, rară, poate nici nu există medicamente pentru aşa ceva, şi mai trec trei luni, şi doctorii spun că n-am nici pe dracu la organe, sînt sănătos tun, iar tu răsufli uşurată şi mă întrebi, atunci ce e?
          E greu aici, îţi spun, dar în acelaşi moment îmi înghit cuvintele. Trebuia să ne adaptăm, îmi răspunzi nemulţumită, capul ţi se balansează într-o acoladă de tristeţe. Ce e în neregulă cu noi, am ajuns în ţara asta minunată şi tot nu e bine, unde s-a dus entuziasmul ăla de la început şi senzaţia că avem o viaţă nouă? Uite, copiii vorbesc germana mai bine decît noi, în curînd n-o să mai ţinem pasul cu ei, nu crezi că au un viitor mai bun aici, unde oamenii sînt civilizaţi şi nu sînt pericole pe stradă, şi stres, şi scandaluri şi înşelăciuni? De ce nu te poţi bucura de toate astea, mă întrebi cu lacrimi în ochi, pentru că ştii că n-o să scapi uşor şi că n-o să fie cum ai crezut că va fi.
          Iar eu mă gîndesc la filmul ăsta, cu peisaje verzi şi crude, cu fantomele care le udă, care fac în general doar ce trebuie, cu măsură şi precauţie, şi de care ne-am trezit înconjuraţi într-o bună zi, le văd dansînd în cerc, şi cercul se strînge în jurul meu într-un lanţ de rînjete, Alles ist OK? întreabă toţi, iar mie-mi scapă în sfîrşit de pe buze:   
          Draga mea, hai acasă.

 

 
*

 
          Perechile de ciorapi în cutia de carton, maioul tău cu Metallica în sacul cu tricouri, te superi dacă aruncăm geaca asta de blugi, e cam roasă la guler, oricum n-o mai porţi din studenţie. Vezi că nu mai e loc, prea multe haine s-au strîns şi mă simt sufocată de teancurile astea colorate, care aşteaptă să le arunc în sacii pe care mi i-ai lăsat pe parchet, maşina vine mîine să le ia pe toate. Eşti sigur că asta vrei?
          Pierdută în mijlocul grămezilor de textile care au acoperit patul, mă opresc din împachetat, privesc în jur, culorile stau împrăştiate peste tot pe lîngă mine, un curcubeu spart, iată puloverul alb de lînă, îmi aminteşte de ultimul an de liceu, îl strîng la piept şi închid ochii, miroase a levănţică şi a iarnă, pentru o secundă mă simt ca atunci, emoţionată că plec la şcoală, dar secunda se topeşte în ţesătura moale. Deschid ochii şi privesc pe fereastra dormitorului nostru, cerul e albastru, îmbrăţişează senin acoperişuri roşii. Doar copacul se mişcă uşor, poate se vaită că plecăm, pentru prima dată îl simt trist şi jelim amîndoi în tăcere.
          În curînd copiii se vor întoarce de la şcoală şi se vor arunca peste grămezile de haine, rîzînd că le-am scos pe toate din sertare, mami, de ce eşti tristă, ne întoarcem acasă, tata a zis că o să ne placă mai mult acolo, iar eu voi da din cap zîmbind, sigur că o să fie bine, dacă aşa a zis. Şi-atunci nodul din gît o să se dilueze şi o să fug în baie, o să stau acolo o vreme, pînă veţi veni să-mi spuneţi prin uşă că vă e foame. Atunci o să cobor în fugă la bucătărie, sigur, cum de am uitat să pregătesc cina, ultima noastră cină aici, iar tu o să mă priveşti la masă, o să-mi vezi ochii roşii, dar de mult nu mă mai întrebi ce am, eviţi să mă auzi lamentîndu-mă că nu vreau înapoi, că îmi place aici, că oamenii nu sînt reci cum îi vezi tu, că mă mulţumesc cu jovialitatea lor şi n-am nevoie de mai mult. Că pentru mine contează să fim împreună şi nu vecinii, colegii de serviciu sau alte personaje care pe tine te deprimă. Taci şi mănînci, nici nu mă mai priveşti, probabil te întrebi dacă vor încăpea mobilele în camion. Cine vrea desert? te trezeşti spunînd, dar ştii că nu am avut timp să fac cumpărături azi, îi scoţi pe copii în grădină şi mă laşi singură, vorbind cu maşina de spălat vase, îmi aprind o ţigară şi încep iar să plîng, nu vreau înapoi. Nu pot.
          Ai uitat trotuarele alea gri, pătate de flegme, şoferii tăindu-ţi calea cînd te aşteptai mai puţin şi cum te enervai cînd vecinii de sus se certau exact cînd noi ne îmbrăţişam în pat, şi auzeam înjurăturile lor mustind de ură conjugală, sau cînd stăteam la urgenţe ore întregi cu copilul în braţe, arzînd de febră, şi altcineva intra la doctor cînd ne venea rîndul? Hai să plecăm, am zis într-o zi şi tu te-ai luminat la faţă, sigur o să găsim un loc mai bun unde să ne creştem copiii şi să fim fericiţi.
         Intri în bucătărie, mă priveşti întrebător, scrumul ţigării mele stă încovoiat, gata să se prăbuşească pe gresie, ochii mei roşii caută locul exact unde se va întîmpla asta. În sfîrşit deschizi gura, dar tresar cînd spui – Ce ai?, iar eu încep să turui, nu e prea tîrziu să sunăm şoferul, hai să încercăm să fim fericiţi şi aici.
          Faţa ta se strîmbă şi dai drumul la toate cuvintele nerostite pînă acum, de ce vrei întotdeauna să despici situaţiile, nu pricepi că nu e locul nostru aici şi că nu pot trăi aşa, am nevoie de agitaţie, de prieteni care să mă caute, cu care să beau o bere, vreau să simt că trăiesc, iar eu te întrerup, dar cu noi trăieşti, nu? Noi sîntem familia ta, de ce nu ajunge asta pentru tine, eu sînt prietena ta, eu te voi ajuta să nu mai simţi răceala din jurul nostru, hai să ieşim doar noi doi în seara asta într-un bar, ca pe vremuri, să ne îmbătăm cum n-am mai făcut-o din tinereţe şi încep să rîd, imaginaţia o ia la vale, îţi spun c-aş bea un Mojito şi că mi-e dor să dansez. Dar tu nu găseşti altceva de spus decît,
          Tu nu eşti totul pe lumea asta.
          Te sperii, cuvintele au ieşit din gură ca un şarpe gros, alunecînd negru peste umerii noştri. Mă îmbrăţişezi forţat, ca pe un copil care s-a lovit la genunchi, hai c-o să fie bine, ai încredere în mine, dar ştim amîndoi că şarpele pulsează între noi, se va strecura în noaptea asta în sacul cu tricouri, pe care le voi despături şi aşeza cu grijă în alt dulap, ochii lui mă vor urmări de acolo în fiecare dimineaţă cînd voi vrea să mă îmbrac. Pe mine poţi conta, va clipi el rece.

Irina Georgescu Groza

Bine aţi venit...

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)