Cotidianul ca poveste

 

Iulian Boldea



           Poetă de formaţie echinoxistă, Letiţia Ilea a debutat cu volumul eufemisme (1997), în care Marian Papahagi remarcă „neliniştea unei noi autenticităţi“. Cărţile următoare (chiar viaţa, o persoană serioasă, blues pentru cai verzi) conţin poeme ce mizează pe mecanismele insertului textual, ale colajului de imagini, cu desen fulgurant, notaţii ferme, concise, tensionate, nu lipsite de crispărineoexpresioniste. Stări agonice, imagini alenopţii, ale negativităţii şi căderii induc sugestia unei lumi decrepite, reificate, descompuse, ca în elegie („începe noaptea dincolo de zidul luminat/ mucegăit pare îngerul negru/ face cu ochiul unei iluzii trecute/ de prima tinereţe lacrimile/ din ochii străzii au secat de ce/ să mai rămîi pe bancă alături de cel care şopteşte viaţă/ se va mistui colosul pe aripi de plantă/ vei dansa pe spinarea timpului/ nu poţi să mergi în coloană paralelă/ cu arborele uscat care ameninţă să se năruiască/ înaintea ta rîzi de iederă este viaţa/ în punctele culminante ale buletinului meteorologic/ urlat prin capacele geamului de doamna căruntă/ cu ochelari opaci unde să fugi pe cine să strigi/ oricum nu are rost în zori cînd o să treci puntea/ apa va inunda ultimele turnuri ale castelului/ părăsit parcul va rămîne refugiul porumbeilor/ care vestesc furtuna de nisip este speranţa ta/ apune soarele nu ştie unde vei dormi/ noaptea următoare aparţine vîntului“).
          Mai toate trăsăturile poeziei Letiţiei Ilea (biografismul, descrierile cotidianului, tentaţia confesiunii, redarea emoţiei în fragmente de discurs cu inserturi epice) sunt redate de Petru Poantă, într-un text ce se regăseşte pe coperta a patra a volumului întâmplări obişnuite (Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016): „Deşi debutează editorial târziu, în cadrul unui canon poetic uşor modificat (al «nouăzeciştilor»), Letiţia Ilea se circumscrie totuşi modului liric al promoţiei optzeciste, atât prin practica textuală, cât mai ales prin accentul pus pe biografism. Poemele sale sunt, în cea mai mare parte, expresia unei confesiuni directe, aproape brutale, într-un discurs aleatoriu şi demetaforizant. Dacă o anume ostentaţie a încorporării cotidianului, a «fragmentului de viaţă» sau a vertijului de senzaţii aminteşte întrucâtva de lirica  beatnicilor, citatul aluziv ori intruziunile de texte în limbi străine îl pot evoca pe Ezra Pound. Oricum, poezia rămâne «simplă», transparentă în patetismul ei sobru, neafectat, afişând cu dezinvoltură şi sinceritate o revoltă cvasi-boematică.“
          De incontestabil impact sunt poemele în care trăirea se întoarce, autoreflexivă, asupra ei înseşi, căutând să se detaşeze de propriile emoţii, să le înţeleagă mai bine, să-şi expună în lumina lucidităţii slăbiciunile, angoasele, renunţările („în adolescenţă îmi doream să scriu ceva simplu/ uşor de înţeles de reţinut/ poate ca versurile beatlesi-lor// lucrurile s-au orânduit altfel/ tristeţea mea a zămislit/ versuri colţuroase negre/ citite doar de câţiva poeţi asemenea mie// în după-amiaza de iarnă/ scriu încă un poem/ care nu va spori cu nimic frumuseţea lumii/ care nu va salva decât această zi din uitare“). Făptură lirică ce locuieşte „pe fâşia îngustă/ dintre nesiguranţă şi teamă“, Letiţia Ilea îşi deconstruieşte, în versuri acute, eliptice, narativizate, întreaga existenţă, zi după zi, developând întâmplări anonime şi gesturi inconsistente, inventariind lucrurile şi evenimentele universului cotidian, în imagini inerte şi sensuri lipsite de orice ostentaţie, ca în acum se vede: „acum se vede/ totul./ de pe coama dealului/ nespus de clar.// adevăruri de tinichea/ pentru care odinioară/ ţi-ai fi dat răsuflarea. Mici trădări/ mereu iertate mereu/ deghizate în hohote./ tovărăşii de-o zi/ ce aveau chipul prieteniei.// ehei ce bine le vezi acum/ lucirile de licurici/ viaţa la fel de scurtă“. O temă îndelung bătătorită de poeţi – de la neomodernişti la postmoderni –, cea a înstrăinării, a rupturii de sine, a crizei identitare, se regăseşte, în modulaţii noi, şi la Letiţia Ilea, în poemul o mână străină, de pildă, în care cineva scrie, locuieşte, vorbeşte, trăieşte în locul poetei, într-o casă bântuită de fantasmele unor euri înstrăinate, golite de sens şi de nume („o mână străină/ răsfoieşte cartea/ o voce care nu e a mea/ răspunde la întrebări/ ce fiinţă stranie mă locuieşte acum/ cine scrie în locul meu/ acest text chinuit// spaima şi-a făcut casă/ între micile mele adevăruri/ scrâşnetul se aude/ de la un capăt la celălalt al zilei// nu mi-a mai rămas nimic/ şi dacă aş mai avea ceva/ aş da pentru o veste bună/ o ploaie cu soare/ sau o bătaie cu zăpadă/ ca pe vremuri// întunericul se întinde/ mâna străină/ vocea străină/ mi se împotrivesc/ să mă retrag pentru multă vreme/ din filmul acesta/ cu accente de melodramă/ să las în urmă/ această casă bântuită“).
          În prefaţa cărţii, intitulată inspirat Calea transparenţei, Andrei Zanca subliniază tendinţa de „preschimbare treptată a comunicării în comuniune“, în aceste poeme care „par a se desprinde dintr-o înserare, ca ceas al mărturisirii limpezi şi totuşi nedumerite, decise şi totuşi lăsând în urma lor un siaj al incertitudinii, care presupune în fond intenţionalitatea unui risc asumat“. Însă Andrei Zanca mai remarcă ceva: faptul că jocul schimbător al persoanelor gramaticale (a doua şi a treia) este capabil să conducă la un proces de limpezire de sine, „spre a se ajunge la un unison al vibraţiei între sine şi text“. În aceste condiţii, „cu cât textul e mai simplu, mai laconic, mai concis, uneori până la un soi de pură înregistrare, cu atât mai evident este procesul lăuntric al epurării. Între text şi epurarea lăuntrică se creează un echilibru, care este rezultatul unui travaliu deloc facil. Ele se oglindesc unul în altul, însă într-o relaţie absolut dinamică. Răsfrângerea acestei limpeziri lăuntrice treptate şi deseori covârşitoare în text este un atribut unic al poemelor“.
          Unele texte lirice au desenul atât de limpede şi deconcis, încât gesturile, lucrurile şi întâmplările sunt filtrate de un văz tensionat şi simbolic, care găseşte un tâlc ascuns în fiecare detaliu, străluminând sensuri şi rosturi neştiute. Un poem ca tăcere sugerează buna aşezare lăuntrică, în contrast cu neaşezarea lumii, aici sensurile multiple provenind tocmai din echivocul, din ambiguitatea verbului „a (se) aşeza“ („aşează-te lângă mine prietene/ pe vechea bancă de lemn/ să privim asfinţitul/ şi să dăm bineţe trecătorilor// nu-mi spune că lumea/ e bine aşezată/ nici că trebuie/ să ne potrivim ei// mai bine să tăcem îndărătnic/ în seara de vară/ aşează-te lângă mine, prietene/ tu ştii cu un gest/ să aduci liniştea mai aproape“). „Povestea“ cotidianului pe care o deapănă Letiţia Ilea în poemele sale are în adâncurile ei o semnificaţie simbolică, o neascunsă foame de claritate, un iz de parabolă domoală, o vocaţie a confesiunii amânate, ori chiar contramandate în care spasmul durerii, ritualul suferinţei sau înfiorările indiferenţei se fac auzite în arpegiile reculese ale notaţiilor nude („unul dintre mesajele noastre/ va rămâne fără răspuns/ un telefon va suna multă vreme în gol/ unul dintre noi se va grăbi/ să devină o amintire frumoasă// până atunci/ să luptăm cu ghearele zilei/ să dansăm/ pe sârma asta dezacordată/ să nu ne fie indiferent“).
          Poeziile Letiţiei Ilea sunt rodul unui exerciţiu al memoriei, al imersiunii în trecutul fiinţei, ele desenând imaginea unui univers multiform, cu semnificaţii dezlânate. Se înfăptuieşte, de asemenea, aici, o arheologie a sinelui, trasată într-un desen sincopat, cu tuşe concise, netrucate, ce redau spasmul fiinţei, năruirea eului, în fragmente disparate, detalii divergente, cu contur nesigur, într-o dinamică centrifugală, în care tensiunea între sine şi lume este copleşitoare. Poezia Letiţiei Ilea e un document al eului, lipsit de ornamente sau de proiecţii calofile, construit într-un regim al deplinei imersiuni în adâncurile fiinţei, printr-o retorică a confesiunii, trasată cu liminară autenticitate.

Iulian Boldea

Cotidianul ca poveste

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)