Cabala în opera filosofică a lui Alexandru Şafran

 

 Carol Iancu

 

          Alexandru Şafran (1910-2006), fost şef-rabin al României (1940-1947) şi mare rabin al Genevei (1948-2002), una dintre cele mai prestigioase figuri ale iudaismului contemporan, a consacrat mai multe lucrări cabalei şi misticismului evreiesc. În 1960, el publică, la Editura Payot din Paris, în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, prima sa carte în limba franceză, La Cabale. Devenită repede una clasică, a cunoscut mai multe ediţii şi a fost tradusă în numeroase limbi (printre care în japoneză, în 1994, iar în română şi ebraică în 1996).
          După autor, cabala, care aparţine universului mistic, nu se reduce totuşi la o „ştiinţă mistică“, speculativă, nici la o „tehnică mistică“. „Omul cabalei, afirma el, omul tradiţional, nu încearcă să ajungă la contopirea cu divinul, ci se mărgineşte să se apropie de Dumnezeu, să-l asculte, adică să-i execute voinţele“. Şafran insistă asupra faptului că omul cabalei nu se uneşte cu Dumnezeu, „el nu realizează ceea ce misticii neevrei denumesc unio mistica, pierzându-se în Absolut“, ci, din contră, omul cabalei doreşte să se apropie de El prin ataşare, prin devekut. Această ataşare este bazată pe iubire, iar iubirea pentru Dumnezeu se bazează pe cunoaştere.
          În această primă carte, el degajează marile axe ale misticismului evreiesc, comentând temele sale fundamentale, aşa cum sunt ele trăite de omul credincios, de „omul tradiţiei“, relevând în acelaşi timp importanţa  principalelor opere ale cabalei, Zoharul, cartea fundamentală care semnifică Splendoare, şi Seferha-bahir,Cartea limpezimii. Autorul revine asupra subiectului în Sagesse de la Kabbale, în două volume publicate la Editura Stock din Paris, în 1986 şi respectiv 1987. Lucrarea a fost tradusă în limba română de Ţicu Goldstein şi a apărut la Editura Hasefer în 1997, cu titlul Înţelepciunea Cabalei. Carteareuneşte numeroase pasaje extrase din vasta literatură ezoterică evreiască, pe care Şafran le-a tradus şi prezentat riguros şi nuanţat, în scopul de a face cunoscute cât mai multora operele care au marcat evoluţia misticii evreieşti. Printre autorii Evului Mediu cel mai des citaţi se numără rabi Iehuda Halevi (1080-1145), autorul Cărţii Kazarilor (Sefer Ha Kuzari), şi Moise Maimonide (1135-1204), cu numeroasele sale opere, între care celebra More Nevuhim (Călăuza rătăciţilor sau, într-o traducere mai exactă, Călăuza perplecşilor) şi Mişne Tora, asupra căreia şi mai ales asupra începutului acesteia, intitulat Seferha Mada (Cartea cunoaşterii), el revine şi în alte studii. Astfel, în Maimonide şi ştiinţa contemporană, Şafran abordează concepţiile celebrului medic, teolog şi filosof care a vrut să concilieze credinţa şi raţiunea, concluzionând – în mod paradoxal – că pentru înţeleptul de la Cordoba cunoaşterea îmbracă şi o dimensiune „mistică“, chiar profetică:

Pentru Maimonide, raţionalist prin excelenţă, care cere chiar „confirmarea adevărurilor Torei prin intermediul speculaţiei adevărate“, care afirmă că „intelectul, pe care Dumnezeu îl răspândeşte în noi, este legătura care există între noi şi El“, pentru acest om, acest medic, obişnuit cu o muncă metodică, meticuloasă şi plin de curiozitate faţă de ştiinţele naturale – cunoaşterea însăşi este o „iluminare“, o intuiţie, un „fulger care străluceşte“; s-ar putea spune că pentru el cunoaşterea nu este doar un act intelectual, ci şi mistic, chiar„profetic“. (Alexandre Safran, Ethiquejuive et modernité, Albin Michel, 1998)

Pentru Renaştere şi pentru epocile modernă şi contemporană se enumeră peste o sută (!) de nume, între care: rabi Mose Cordovero (1522-1570), Maharal sau rabi Loew ben Bezalel (1525-1609), Ari Ha Kadoş sau rabi Ithak Luria (1534-1572), Hagra sau rabi Eliahu, Gaon din Vilna (1720-1797), rabi Nahman din Braţlav (1772-1811), rabi Iosef Haim din Bagdad, Ben Iş Hai (1832-1909), cu Hadei Avot, rabi Abraham Ithak Ha Cohen Kook (1865-1935).
          Pornind de la Zohar, citat din abundenţă, sunt evocate teme teozofice sau cosmogonice, cu foarte multe referinţe extrase nu doar din diverşi autori cabalişti, ci de asemenea şi mai ales din Biblie şi din Talmud. Metoda folosită este aceea de a urmări fiecare temă sau grup de teme prin citate. Referitor la înţelepciune şi la adevărurile Torei care sunt ascunse în fiecare dintre cuvintele sale, el menţionează Zoharul (I, 201a, II,12a, 55b, 59b): „Nu există literă sau cuvânt în Tora care să nu cuprindă mistere importante şi preţioase (care să nu comporte) rădăcini, ramuri (care să nu implice) aluzii (care să nu ascundă) explicaţii, (care să nu indice) căi pe care oamenii să le poată urma şi în care ei să se poată încrede. Ferice de cei care le cunosc“ (cităm după ediţia franceză Sagesse de la Kabbale, vol. II). Şi pentru a-şi sprijini afirmaţia: „Nu există lucru căruia să nu-i poţi găsi reflectarea în Tora, căci Dumnezeu a stabilit ordinea lumii după ordinea Torei“, el ne propune următoarul text:

Numele, binecuvântat fie El, a stabilit ordinea lumii potrivit cu ordinea Torei, căci totul vine de la Tora. Este ceea ce (înţelepţii noştri) spun: „Sfântul, fie El binecuvântat, a privit Tora şi a creat lumea“ (Geneza, R. 1,2; ZoharI, 5a). Şi ceea ce zice Mişna: „Suceşte şi răsuceşte (Tora) în toate sensurile, examineaz-o cu atenţie, căci totul este cuprins în ea“, cu alte cuvinte: atunci când vei înţelege Tora, vei înţelege întreaga ordine a realităţii, deoarece căile acestei lumi ies din căile Torei, iar căile lumii sunt legate de căile Torei, totul purcede din Tora, care e ordinea omului; rezultă de aici că totul se găseşte în Tora. (Maharal, Dereh Haim şi Avot V, 23, p. 105b-106a)

În această culegere sunt prezente o multitudine de subiecte: cuvântul deschis şi cuvântul ascuns, Tora scrisă şi Tora orală, cele patru căi de interpretare a Sfintei Scripturi: literală, alegorică, omiletică şi mistică (singură Cântarea Cântarilor comportă doar un sens mistic, ascuns, secret); regulile logice pentru interpretarea Torei; totalitatea şi personalitatea, miţvot (comandamente, prescripţii) ale Torei, care nu pot fi îndeplinite în ansamblul lor decât de totalitatea lui Israel, comandamentele active (miţvot ase) şi comandamentele defensive (miţvotlotaase), numele lui Dumnezeu „Sfântul, fie El binecuvântat, este numit EinSof («Infinitul»)“, iar „Măreţia Sa este insondabilă… nicio gândire nu poate să-l pătrundă“, Şma! [«Ascultă!»] sau profesiunea evreiască de credinţă, actul de a mânca şi binecuvântarea hranei, studiul Torei, rugăciunea ca miţva, cele zece sefirot care manifestă voinţa divină, „spargerea vaselor“, Dumnezeu şi transcendenţa lui Dumnezeu, Şehina sau Prezenţa lui Dumnezeu…
          Apropo de Şehina el scrie: „În toate ţările Exilului, în Galut, unde au plecat fiii lui Israel, Şehina, «Prezenţa lui Dumnezeu», îi însoţeşte. Împreună cu Israel va părăsi Şehina divină Galutul, pentru a se întoarce în Ereţ Israel.“ Ca şi în precedenta carte, el explică particularitatea noţiunii de devekut, adică ataşamentul faţă de Dumnezeu, care ocupă un loc deosebit şi în cabala lurianică (concepută de Iţhak Luria) în Safed (Ţfat) în secolul al XVI-lea. În sfârşit, noţiunea de Teşuva „întoarcerea“ la Dumnezeu, ocupă un loc privilegiat, deoarece ea „nu priveşte doar pe păcătos, ci pe oricare om, atunci când sufletul doreşte să se întoarcă la izvor“, terminând cu cele trei realităţi legate una de cealaltă: Dumnezeu, Tora şi Israel…
          Rezultă din această carte densă faptul că etica este principiul constant al doctrinei cabaliştilor, iar acest subiect l-a interesat în mod constant pe Alexandru Şafran, care i-a consacrat două cărţi: Esquisse d’une éthique religieuse juive (Albin Michel, 1997) şi Ethique juive et modernité (Cerf, 1998), ambele traduse în româneşte de Ticu Goldstein la Editura Hasefer: Schiţa unei etici religioase iudaice (1999) şi Etica evreiască şi modernitatea (2005).
          Într-un text rămas mult timp inedit şi care a fost publicat recent în volumul Lumières pour l’Avenir (Albin Michel, 2011), apărut şi în limba română, intitulat „În căutarea Cabalei“, Alexandru Şafran revine asupra definiţiei acestei doctrine, proclamând:

Cabala este considerată, în general, drept un curent mistic, o doctrină mistică şi chiar o manifestare a vieţii evreieşti, văzută sub aspectul ei mistic. Această manieră de a considera cabala doar sub singurul său aspect mistic nu este justificată. În realitate, cabala constituie expresia specifică a spiritualităţii evreieşti: ea înglobează întreaga realitate, în sensul existenţial, vital, concret al termenului. (Alexandru Şafran, Lumini pentru viitor: Reflecţii despre timp şi veşnicie, prefaţă de marele-rabin René-Samuel Sirat, traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti: Hasefer, 2012)

Pentru Şafran, cabala „se confundă cu istoria spiritualităţii evreieşti, aşa cum se întruchipează ea în operele majore ale patrimoniului evreiesc, precum Biblia, dar şi Talmudul şi Zoharul datând din secolul al II-lea şi interpretat în secolul al XII-lea. Începând din secolul al XIII-lea, se va vorbi despre cabala ca despre o mistică“.
          Mister, înţelepciune, adevăr, relaţia om-Dumnezeu, iată principalele cuvinte care revin adesea în examenul pe care-l face doctrinei cabalei, aşa cum putem constata din următorul citat:

Potrivit cabalei, tot ceea ce ne înconjoară este mister. Cabala este o înţelepciune a ceea ce este ascuns, misterios, dar şi o înţelepciune a adevărului, o cercetare a adevărului, pe care nu îl putem atinge. Pentru a cuprinde acest adevăr, avem nevoie de un interlocutor pentru a gândi noi înşine, pentru a cugeta la originea vieţii, la finalitatea vieţii, pentru a-l gândi pe Dumnezeu în relaţia Sa cu omul şi cu lumea. La drept vorbind, simţim în noi înşine vizibilul şi invizibilul, exteriorul şi interiorul, materialul şi spiritualul. Tot acest ansamblu îşi are o origine comună şi constituie o unitate.

Reiese cu pregnanţă din acest text că pentru Şafran cabala este o doctrină a unităţii, aspect care a fost relevat şi de profesorul Moshe Idel pentru ansamblul scrierilor marelui-rabin privind mistica evreiască.
          Înrădăcinarea cabalei în Biblie constituie iarăşi o originalitate a concepţiei lui Şafran, prezentă deja în prima sa carte şi reluată în ultima scriere, din care extragem:

Există o altă lectură a Torei, mai profundă, de o profunzime insondabilă, iar cabala ne recomandă tocmai această lectură intensivă. Cabala este, aşadar, o exegeză pătrunzătoare, meticuloasă, structurală a textului ebraic al Bibliei. Fiecare accent îşi are importanţa sa; fiecare literă reprezintă o anumită cifră.

Şafran rezervă un loc deosebit altor două noţiuni, ţimţum şi sefirot, care sunt legate de opera creatorului divin. Analizând noţiunea de ţimţum(retragere, contractare, restrângere), atât de importantă în concepţia cabalei privind creaţia lumii, Şafran susţine că Dumnezeu este totuşi prezent în spaţiul din care s-a retras:

Dumnezeu s-a contractat, s-a concentrat. El s-a retras, ceea ce se numeşte ţimţum. Retrăgându-se, El a lăsat un vid şi, în acest vid, El a permis să apară o multitudine de elemente care se divizează, se diferenţiază şi se multiplică. Cu toate acestea, El nu este absent din acest spaţiu din care spunem că El s-a retras… Creând acest ţimţum, această concentrare, această retragere voluntară, Dumnezeu îşi manifestă interesul ce îl poartă faţă de fiinţa umană.

Subliniind că în cartea majoră a cabalei,  în Zohar, lumina este elementul chemat să lumineze conştiinţa umană, Şafran explică astfel teoria sefirot-urilor:

Cum să-ţi imaginezi materializarea spiritualului? Se pleacă de la nimic, de la ceea ce nu vedem şi nu atingem, şi se ajunge la ceea ce se află în faţa noastră, la ceea ce vedem şi atingem. Pentru a răspunde la această întrebare, cabala ne prezintă o teorie fundamentală, teoria aşa-numitelor sefirot. Sefira desemnează un element luminos, ceva precis care poate fi calculat. La început este Infinitul care nu are nume, Spiritul care, coborând în sefirot, intră în mod progresiv în conştiinţa materiei. Sefirot manifestă voinţa Creatorului de a crea.  

Un ultim termen asupra căruia trebuie să insistăm în evaluarea studiului lui Şafran privitor la misticismul evreiesc este armonia, aşa cum reiese şi din rândurile următoare consacrate relaţiei cosmos-Tora:

Cabala reprezintă o concepţie despre cosmos, propune o cercetare a originii şi a finalităţii lumii, dar ea prezintă şi o concepţie istorică a lui Israel. Căci Israel este acela care este chemat să aplice legile cuprinse în Tora, prefigurând legile ce guvernează cosmosul şi, ca urmare, acţionează în vederea armonizăriicelor două categorii de legi având origine comună.

Partizan al armoniei între elemente şi noţiuni aparent contradictorii – astfel, halakha(jurisprudenţa religioasă) este văzută ca o „aliată“ a cabalei, şi nu ca o contradicţie sau o negare a acesteia –, Şafran a propăvăduit armonia şi în relaţiile umane. Amintind porunca biblică „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, el menţionează numeroase texte, unul dintre cele mai sugestive emanând de la fondatorul hasidismului, rabi Israel Baal Şem Tov (Beşt), adesea citat: „Cum să nu-ţi iubeşti aproapele când ştii bine că Dumnezeu, pe care pretinzi că-l iubeşti, îl iubeşte? Mai mult, Dumnezeu, El însuşi, se reflectă în aproapele tău; El este în acesta şi, prin privirea lui, El te priveşte. În aproapele tău, pe care El l-a făcut după chipul Său şi care este kamoha («ca tine însuţi»), tu îl vezi pe Dumnezeu“ (Schiţa unei etici religioase evreieşti).
          Iată de ce el s-a investit, în pofida dificultăţilor, pentru un dialog exigent iudeo-creştin, iată de ce, reflectând asupra mântuirii în perspectiva misticismului evreiesc, el nu prevede o mântuire particularistă a Israelului, ci o mântuire universalistă, o lume în care fiecare naţiune îşi va păstra propria identitate.
          Spre deosebire de Gershom Scholem, care a consacrat un mare număr de lucrări istoriei misticii evreieşti, abordând-o cu o distanţă critică, Alexandru Şafran se investeşte în ea cu întreaga sa credinţă, ne vorbeşte despre înţelepciunea cabalei, majoritatea cabaliştilor adăugând studiului şi cunoaşterii Torei iubirea de aceasta. În definitiv, cabala permite înflorirea spirituală originală a omului credincios, o reînnoire şi o îmbogăţire a vieţii sale interioare.
          Nu este exagerat să afirmăm că prin erudiţia sa prodigioasă (el a primit la Bacău o şcolarizare de excepţie de la tatăl sau, rav Bezalel Zeev Safran, autoritate eminentă în jurisprudenţa religioasă, şi a beneficiat de studiile universitare făcute la Viena), dar şi prin cunoaşterea intimă şi practica textelor ebraice (şi arameice), Alexandru Şafran rămâne, pentru secolul XX, unul dintre cei mai importanţi cunoscători şi vulgarizatori ai cabalei.



Orientare bibliografică
O listă generală a cărţilor lui Alexandru Şafran a fost stabilită de fiul său:
Avinoam Safran, „Bibliography of the Writings of Rabbi Safran“, in Safran. Memorial Volume. Studies in Jewish Thought in Honor of Rabbi Dr. Alexandre Safran, editor Moshe Hallamish (în ebraică), Bar Ilan University Press, 2010, p. XV-XVII.
Vezi de asemenea:
Carol Iancu, Alexandre Safran: Une vie de combat, un faisceau de lumière, Montpellier: Université Paul Valéry, 2007, 318 p. (32 p. de ilustraţii) (Sem n°13) versiunea românească: Alexandru Şafran: O viaţă de luptă, o rază de lumină, traducere de Ţicu Goldstein, 2008, 394 p. (şi 32 p. de ilustraţii).
Carol Iancu, „Moses Maimonides in the Writings of Alexandre Safran“, Studia Judaica, t. XVII, 2009.
Carol Iancu, „Jules Isaac, Alexandru Şafran şi dialogul iudeo-creştin“, Apostrof,anul XXV, nr. 7 (290), 2014.

Carol Iancu

Cabala în opera filosofică a lui Alexandru Şafran

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)