Umbra perfidă a unei iubiri

 

Doina Ruşti

 

1. Soneria ţârâie lung, întreruptă la coadă de două pauze. Tipic pentru el. Primul impuls este s-o iau spre uşă. Arunc un ochi rapid în oglindă. Părul mi s-a lipit de cap şi am o faţă largă.  Îmi sug fălcile şi deschid.
          Ţine un braţ pe tocul uşii, încât pare mai curând pregătit să mă impresioneze decât să intre. Oricum sunt terminată. Nu-i disting trăsăturile feţei, dar îi simt silueta de uriaş. Întotdeauna mi s-a părut imens şi tocmai statura de taur pe două picioare m-a dat gata de fiecare dată. Mai ales pe la începuturi, în acel prim moment, când nu ştiam sigur dacă se bucură sau nu. Apărea ca o umbră deasupra mea, cu o faţă vinovată şi cu telefonul în mână. Dar oricum nu conta, pentru că eu eram deja transformată în nisip împrăştiat prin tot cartierul, ca şi-acum. Gândul la suferinţa de anul trecut mă opreşte în uşă, cu toate că de data asta nu e cazul să am trac. Mă adun şi fac un pas în spate.
          Este binedispus, iar prin gene îi trece o luminiţă pe care eu o cunosc foarte bine.
          Când ne întâlneam prin hoteluri, de fiecare dată ajungeam înaintea lui. Îi deschideam şi, privit prin fanta uşii, avea scânteiuţa asta în ochi. N-am ştiut niciodată dacă se bucura sau dacă era doar ironic. Iar acum nu mai are rost să-l întreb.
          Îi fac semn să intre. În spatele lui se trânteşte uşa şi cam în acelaşi timp îi simt braţul, nu peste  talie, ci direct peste şolduri, cu gestul lui obişnuit. O să mă sărute. O groază mare, ca atunci când se deschide uşa unei camere beznoase, îmi multiplică bătăile inimii. Dacă n-o să mă sărute la fel?
           Prima atingere mă face să uit tot trecutul. Sunt buzele lui, de caramea suptă. Au exact acelaşi gust, care este gustul salivei mele. Chiar de la primele noastre întâlniri am remarcat acest lucru. Nu era nimic străin în carnea lui. Nu exista nicio distonanţă. Ca şi cum am fi făcut cândva parte din acelaşi animal.
           Îl privesc din nou. Este el. Are aceeaşi privire. Se aşează pe canapea, cu gesturi de bărbat solid, ridicându-şi braţul pe pernă. Îi văd transpiraţia fină din cutele nasului, îi simt mirosul de bărbat fumător. Este el, exact cum era acum un an. La mâna stângă are întotdeauna o brăţară, din piele neagră, împodobită cu un disc auriu. Ce penibili sunt bărbaţii cu brăţărici de piele! Mai puţin el. Are mâini care nu sunt obişnuite să stea. Nu s-au odihnit niciodată pe tâmple. N-au aşteptat niciodată mângâierea unei femei. Sunt mâini în continuă acţiune, cu degete ferme şi unghii cam lungi. Îmi aduc aminte câte gânduri îmi stârneau altădată aceste mâini, închipuindu-mi-le încleştate în şoldurile nevestei lui. Odată ajunsă la capitolul nevastă nu prea mai am şanse să mă bucur de ceva. De aici începe depresia, care la mine înseamnă douăzeci de feluri în care o văd moartă şi până la urmă trecută prin maşina de tocat carne şi făcută cârnaţi.
          Îl întreb cât timp poate să stea, iar el îmi răspunde c-a venit pentru totdeauna. Cu toate că ştiam dinainte răspunsul, inima îmi bate ca la nebuni, iar cârnaţii făcuţi din carnea fostei neveste dispar pe fereastră.
          Îl duc în dormitor, unde nu mai am decât o saltea. Mobila s-a dus, ca şi toate celelalte lucruri care-au putut fi vândute. Iubirea costă. Întotdeauna.
          Este la curent cu eforturile mele şi-mi promite că mă va ajuta să-mi plătesc datoria la bancă.
          – Anul acesta am un loc de muncă bine plătit...!
           Îl privesc cu o mică surprindere, cu toate că ştiu foarte bine că salariul lui mă va ajuta să-mi amortizez investiţia.
          Geanta de voiaj de lângă gleznă pare un copil vinovat.
           Leo zâmbeşte, pironit în acelaşi loc. Leo forever. La orice oră din zi. Un Leo perfect, îndrăgostit de mine până la moarte. Moartea mea.

2. Zilele următoare am intrat în euforie, iar în câteva săptămâni a-nceput să-mi treacă suferinţa ca o muşcătură de tigru. Apăsarea grea, care îmi topise nişte ani buni din viaţă, nu era acum decât o pernă pe care-mi sprijineam ceafa. Omul uită repede. Orice.
          De Ziua Îndrăgostiţilor ne-am dus la Paris. Paştele l-am făcut la Varna. Iar pentru vacanţa de vară ne-am făcut rezervare la un hotel onlyadults, în Palma de Mallorca.
          Leo, noul Leo, nu era niciodată obosit. Parcă şi sexual era mult mai dotat.
           Uneori îl provocam să vorbească despre trecut, care nu mai însemna nimic pentru el. Recunoştea că nevastă-să nu era decât o tută. Nu avea niciun regret că o părăsise. Nu avea nicio amintire frumoasă cu ea. Singura femeie care conta pentru el eram eu.
            În decurs de un an am auzit de la el toate lucrurile pe care le aşteptasem trei ani lungi. Anii adulterini. Nu exista întrebare la care să nu cunosc integral răspunsul. Era un Leo exact cum mi-l dorisem. Senzual şi gata să-mi îndeplinească orice dorinţă. Femeile îi aruncau priviri cerşetoare. Bărbaţii se acopereau de complexe.  

3. Un an mai târziu pe scara noastră s-a mutat Bobo. Nu se compara în niciun fel cu bărbaţii din viaţa mea. În primul rând că era scund. N-avea nici fizic. Dar era un tip viu.
           Leo rămăsese fără serviciu, căci anul menţionat în contract se dusese. Stătea în casă, ca un fel de gardian, de multe ori în acelaşi loc, încât aveam impresia că în lipsa mea nu făcuse nimic altceva decât să butoneze tableta.
Prin aprilie, mi-am luat încă un job. Ajungeam acasă frântă.
          Din toate zilele de-atunci îmi aduc aminte ziua omletei. L-am găsit în sufragerie, ţinând în mână o farfurie. Îmi făcuse mâncare. M-am aşezat lângă fereastră, încercând să mă bucur. În omletă se amestecaseră şi coji. Oricum avea un gust oribil.
           Pe aleea din faţa blocului, Bobo alerga, iar gluga hanoracului de fâş se umflase ca un balon. Mi-am aruncat din nou ochii spre farfurie. Printre cojile de ou stătea umflat şi-un cauciuc.
          – Ce e asta, Leo?
          – O mănuşă.
           Într-adevăr părea să fie un deget de mănuşă menajeră. De la înălţimea lui, Leo vorbea ca o statuie:
          – La prepararea mâncării sunt întotdeauna binevenite nişte mănuşi de protecţie!
          Uneori avea umor. Dacă râdeam, m-ar fi imitat imediat.
           În seara aia ne-am pus un film. Trebuie să recunosc că Leo e neîntrecut la găsit filme pe net. Era vorba despre un bărbat însurat care are o aventură. L-am văzut până la capăt deşi răscolea răni vechi. Am rămas cu un gust amar şi simţeam nevoia să scap de el.
          – S-a terminat prost! Nu-i aşa?
          Leo avea altă părere.
          – Şi-a părăsit iubita, am insistat eu!
          Leo m-a aprobat fără nuanţe.
          – Exact cum voiai şi tu să faci anul trecut!
          Ştiam că Leo avea un singur răspuns la subiectul ăsta. Era o propoziţie banală, însă îmi făcea foarte bine s-o aud.
          – Tu eşti singura mea femeie!

4. Zilele noastre curgeau repede. Uneori, mai aruncam câte un ochi pe Facebook la pagina vechiului Leo. Pozele cu nevasta nu mai însemnau acum mare lucru.
          Nu mai ştiu cum, începusem să am texte cu Bobo. Nu ceva important, doar ce faci, totul e bine şi alte chestii care se spun pe casa scării.
          Apoi am primit vestea că banca îmi adăugase noi dobânzi, iar datoria începuse să fie apăsătoare. Eram plină de griji, nu mai auzeam nici telefonul, iar la muncă mai mult mormăiam. Chiar şi vocea lui Bobo m-a luat prin surprindere.
          – Încotro, Izabela?
          După felul în care mă privea mi-am dat seama că între noi lucrurile s-ar fi putut coace. Tot ce s-a spus despre rezistenţa speranţei e cât se poate de adevărat. Întâlnirea cu el m-a pus cumva pe linia de plutire, făcându-mă s-o iau glonţ spre bancă.
          Funcţionara de la credite turuia într-un ritm nebun.
          – Ceea ce vă sfătuiesc, spunea ea, ar fi să luaţi un nou credit. Cu o investiţie modică, e posibil să vă îmbunătăţiţi şansele de-a scăpa de datorie în câţiva ani.
          – Asta ce-ar însemna?
          Femeia îmi înşiră cifrele, care aşa, aranjate de ea, păreau OK.

5. Ieri noapte n-am putut să dorm. Mi-am făcut planuri până în zori.
          De altfel, ultimele săptămâni au fost la fel. Mai puţin seara de vineri, când Bobo a intrat pe uşa mea.
          Ne-am sărutat chiar acolo, la intrare. N-avea rost să desfac vinul cumpărat de la Carrefour. Era clar că prima noastră conversaţie va fi în dormitor.
          Patul era acoperit doar cu un cearşaf subţirel, iar pe sub uşă venea lumina din hol. Scăpasem de o parte din haine şi încercam să nu mă gândesc la niciuna dintre chestiile sâcâitoare, când uşa dulapului s-a deschis cu un mic scârţâit. Amândoi am îngheţat: Bobo – cu ochii pe dulap, eu – cu privirea agăţată de tavan.
         Dintre fuste şi mâneci, vocea lui Leo suna ca mersul unui gândăcel în buzunar. Erau câteva cuvinte bolborosite, pe care numai eu le-am înţeles. Ştiam că este propoziţia care mă ţinuse atâta timp legată de el.
         Ne oprisem amândoi, dar Bobo nu era hotărât dacă să se ridice. N-a durat mult, iar din dulap s-a auzit un mic zgomot de circuit ars şi uşa s-a deschis de-a binelea. Înăuntru stătea Leo, cu ochii închişi şi buzele întredeschise, ca şi cum ar fi fost întrerupt din discurs.
           Ne-am îmbrăcat şi-am trecut în sufragerie. Stăteam toţi trei pe canapea şi trăgeam din pipele electronice. Mă simţeam datoare să explic.
           – I-am făcut câteva modificări... Şi n-a mers bine...
          Bobo mă asculta cu înţelegere. Îmi dădeam seama că voia să-i povestesc mai mult.
         – La început a fost foarte mişto. Mă rog! Pentru cum eram eu pe-atunci! Tipul era însurat şi voia să rămână aşa până la moarte.
          Se vedea că nu înţelege, dar se străduia să fie amabil.
          – Nasol! Şi măcar seamănă?
          – Practic, e o copie!
          – Te-a costat mult?
          I-am povestit despre credit şi despre cele două joburi ale mele.
          – Şi cât mai ai de plată?
          – Mult!
          După felul în care mă privea mi s-a părut că e gata să m-ajute. Chiar a insistat:
          – Un an-doi?
          Am ezitat iniţial. Dar nişte aripioare pufoase mă îndemnau să încerc.
          – 25! Mai am 25 de ani.

6. Zilele următoare Bobo n-a mai răspuns la telefon, iar câteva săptămâni mai târziu s-a şi mutat din bloc.
          Timpul trece încet, ca picătura lipită pe geam.
         În sfârşit m-am hotărât să dau un anunţ şi să-l scot la vânzare. Am scris că e un android tandru, de 1,90 înălţime, îndrăgostit pentru totdeauna şi cu abilităţi pentru conversaţie. Am trecut fără grabă toate îmbunătăţirile sexuale pe care le plătisem. L-am lăudat maxim. De câteva luni stau numai pe site-urile cu ocazii.
          Dar un android vechi este greu de vândut. Generaţii cu mult mai performante umplu  deja platformele cu vechituri.
         În cele din urmă am plătit o nouă sumă ca să-l transform în menajeră. Însă treaba a eşuat. Era ineficient şi vorbea continuu.
          Zilele trecute am mai împrumutat nişte bani ca să-l fac mut.
          Acum stăm amândoi pe canapea. Mai am jumătate de oră şi plec la muncă. Leo e senin. În tăcerea sufrageriei mele austere, întreb în şoaptă:
         – Mă mai iubeşti?
          Leo scoate un mic sunet de rotiţă. Apoi buzele i se lungesc într-un zâmbet larg. Bineînţeles, ştiu că eu sunt singura lui femeie.

Doina Ruști

Umbra perfidă a unei iubiri

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)