Îmblânzirea douămiismului



Emanuel Modoc



          Deopotrivă un caz inedit de sistematizare a douămiismului din perspectiva unui exeget „din afara“ zonelor fierbinţi de discuţie şi un instrument indispensabil pentru orice fel de cercetare ulterioară a fenomenului literar milenar, Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000 (Graţiela Benga, Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2016, 516 de p.) apare ca un răspuns dat unei nevoi reale de a avea un volum critic exhaustiv asupra poeziei douămiiste. Fenomen îndelung discutat în publicistica ultimilor şaisprezece ani, deopotrivă cu susţinătorii şi detractorii lui, douămiismul (o spunem cu toate riscurile pe care le include afirmaţia) este un curent încheiat din punct de vedere creativ, dar încă deschis perspectivelor critice. Având două volume de exegeză (semnate de Ştefania Mincu şi Octavian Soviany), două antologii notabile, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, una coordonată de Marin Mincu, cealaltă de Daniel D. Marin, şi nenumărate anchete, douămiismului poetic românesc îi lipsea un studiu istoric şi critic complet care să îi definească plenar graniţele şi potenţialitatea. De aceea, motivaţia autoarei de a aborda acest curent este una îndreptăţită, căci „de vreme ce se poate oricând găsi un corpus de texte poetice relevante pentru literatura română contemporană, a ignora, a refuza sau a amâna sine die o discuţie asupra acestei realităţi literare de netăgăduit este o eroare“. În acelaşi timp, autoarea pune un foarte pertinent diagnostic al literaturii milenariste din unghiul contextului social. Intuind (pe urmele teoriilor lui Roberto Esposito) în atitudinea negaţionistă a generaţiei un puternic aspect de răspuns imunologic, autoarea prezintă, în linii mari, profilurile societăţii care a dat naştere literaturii anilor 2000 astfel: „În pragul noului mileniu, societatea românească era descumpănită, dezorientată, dezamăgită. O parte a ei s-a retras în dezabuzare, o alta a virat spre retorismul agresiv al extremelor. Politic, apropierea noului mileniu scotea la suprafaţă artefacte din vechiul timp al autoritarismului. Economic şi social, regresul era de netăgăduit, cu impact major asupra nivelului de trai. Mental, dădea proporţii unei crize care depăşise stadiul latenţei. Literar, această criză impunea o schimbare de cod – care, pe de-o parte, voia să se definească în opoziţie cu optzecismul textualist şi, pe de altă parte, prelua componenta agresiv-colocvială a discursului socio-politic. Scrisul tinerilor nu reflectă contactul cu o realitate socială dezamăgitoare, ci e menit să se exprime împotriva acestei realităţi. E similar unui răspuns organic la un atac viral asupra trupului“. Astfel, există, în cazul acestei literaturi, o adevărată dialectică a negativităţii care, deşi în plan formal poate fi circumscrisă unei tradiţii avangardiste a negaţiei, este totodată subsumabilă unui fenomen social mai larg. Întreaga producţie literară a anilor 2000 reprezintă răspunsul dat unei societăţi având grave probleme sistemice, fie că vorbim de vehemenţa literaturii fracturiste, de greaţa existenţială a biografismului minimalist sau de relativul evazionism în estetic al filonului neoexpresionist.
          Demersul analitic al scriitoarei asupra autorilor douămiişti centrali este dublat şi de o foarte bună gestionare a manifestelor douămiiste (de la Manifestul fracturist, semnat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, la cel utilitarist al lui Adrian Urmanov şi de la „manifestele bine temperate“ ale unor Cosmin Perţa, Claudiu Komartin, Gelu Vlaşin până la textele emblematice ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu şi Elena Vlădăreanu), atât din unghiul asocierii la nivel discursiv dintre douămiişti şi membrii avangardei istorice (în speţă gruparea de la revista „unu“), cât şi al aspectului literaturizant al acestor texte legitimatoare în economia generaţiei. Însă, de multe ori, analizele asupra manifestelor douămiiste nu ţin cont de faptul că, dincolo de tendinţele dinamitarde ale retoricii de-tabuizante şi deconvenţionalizante, preluate de la avangarda istorică, există şi un puternic aspect recuperator, regenerator din punct de vedere creativ. Acest segment al exegezei rămâne deosebit de relevant pentru că redă un aspect foarte straniu al douămiismului poetic, care, deşi nu e pomenit în carte, e din ce în ce mai evident: douămiismul, deşi un curent cu o gestaţie vădit neoavangardistă, ajunge desăvârşit printr-o poziţionare canonică centrală în spaţiul românesc de după 2000. Totodată, noile mutaţii ale discursului literar, prilejuite de apariţia paradigmei media, dar şi a zonelor virtuale de manifestare, sunt excelent documentate în această primă parte. Păcat doar (şi asta din cauza unor factori ce nu mai depind de cercetarea în discuţie) că platforma clubliterar nu a putut fi sondată pertinent, din cauza dispariţiei totale a acesteia din online.
           Pe cât de omogenă prima parte a cărţii, pe atât de eterogenă poate părea delimitarea „pe sertăraşe“ a poeziei douămiiste. Taxonomia Graţielei Benga seamănă foarte bine, în acest sens, cu cea operată de Octavian Soviany. Astfel, categorii precum cele tehnice (după principiile organizării discursive) – „Noul realism autenticist“, tematice („Poezia măştilor“, „Poezia alienării“, „Poezia memoriei“), conceptuale („Poezia conceptului şi a limbajului“) dau măsura unei adevărat melanj de poetici imposibil de circumscris unui singur criteriu. Totodată, delimitări precum „Poezia fără bariere“ (Vlad Moldovan), „Poezia profundului“ (Adela Greceanu, Constantin Virgil Bănescu), „Poezia contradicţiilor“ (Stoian G. Bogdan, Ştefan Baghiu) sunt aproape inexplicabile. Se poate observa uşor că atenţia acordată (chiar şi pe număr de pagini) anumitor autori debutaţi în partea a doua a deceniului trecut şi la începutul deceniului curent corespunde cu receptarea critică mai mult sau mai puţin bogată a autorilor, aşa încât criteriile de atenţie acordate pe baza vizibilităţii (cuantificată fie prin numărul de cronici „adunate“, fie prin prezenţa pe listele premiilor literare) în peisajul literar, şi nu a relevanţei, mi se par cel puţin suspecte. De asemenea, e evident că, pe măsură ce autoarea abordează autori şi tendinţe cu o analiză în presa culturală tot mai „subţire“ (datorată „prospeţimii“ apariţiilor editoriale), interpretarea devine din ce în ce mai diluată.
          Din unghiul cartografierii poeziei milenariste, postura de outsider e, în cazul Graţielei Benga, un avantaj. Prin spiritul critic deosebit de cuprinzător, cercetătoarea timişoreană rezolvă o problemă recurentă a mai toate discuţiilor despre douămiism: lipsa de sistematizare şi, deseori, de coerenţă. Departe de interpretarea deseori preţios-pretenţioasă a lui Octavian Soviany din Cinci decenii de experimentalism... (volumul al doilea), sau de discursul textualist-abstract al Ştefaniei Mincu din Douămiismul poetic românesc, Reţeaua... cuprinde atât etapa de gestaţie a fenomenului, cât şi un foarte generos portret de grup cu cei mai importanţi autori ai generaţiei milenariste. Totuşi, se pot menţiona câteva absenţe notabile: Andrei Peniuc, deosebit de relevant pentru filonul utilitarist, Andrei Doboş, pentru poetica sa alternativă, aproape în răspăr cu sensibilităţile generale ale poeziei din a doua jumătate a deceniului unu, Nicolae Avram, un autor care, deşi afin cu liniile majore ale douămiismului poetic, se situează, atât biologic, cât şi din punctul de vedere al intenţionalităţii scriiturii, în afara fenomenului, sau Oana Cătălina Ninu, al cărei volum de debut, Mandala, a fost deosebit de bine receptat la vremea apariţiei. În schimb, ca să revin la „generozitatea“ Graţielei Benga în materie de poeţi aleşi pentru analiză, o serie de autori de raftul al doilea sau al treilea (debutaţi, în mare parte, după 2006) au beneficiat de atenţie acolo unde, probabil, şi-ar fi găsit un loc mai confortabil în subsolul discuţiilor, precum Ofelia Prodan, Ştefan Ivas sau Ana Puşcaşu.
          Având avantajul unei exhaustive sondări „la rece“ a fenomenului douămiist, Reţeaua... are pierderi acolo unde, poate, ar fi avut cel mai mult de câştigat. Fără vreo pretenţie canonizatoare, nicio tentativă de reaşezare „pe rafturi“ a volumelor nu răzbate la suprafaţa acestui studiu. Toate volumele deja consacrate de către critica de receptare beneficiază de atenţia sporită a autoarei, cum toate celelalte, stabilite de critica de receptare a vremii ca fiind „minore“, sunt tratate pe măsură. În acest caz, volumul Graţielei Benga, în afară de calitatea irecuzabilă de a fi acribios şi excelent documentat, nu are nicio altă miză. Un volum amplu, care răspunde în mare parte unor nevoi de sistematizare, dar care nu reuşeşte să fie cartea care să poată consacra douămiismul.

Emanuel Modoc

Îmblânzirea douămiismului (Graţiela Benga, Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000. Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)