Ochiul deschis în marginea nopţii



Irina Petraş



          Romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâştei sălbatice, ediţia a II-a, necenzurată, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2015, 280 de pagini – împărtăşeşte soarta cărţilor apărute în 1989. Oricât de bune, cu prime receptări favorabile (în cazul lui Horia Bădescu, Liviu Petrescu reţine, superlativ, povestea de dragoste, Alex Ştefănescu, „frumuseţea limbii“, Ioan Holban, „scriitura frumoasă, curată, acroşantă, persuasivă“, Valentin Taşcu o descrie ca „recviem la sfârşit de mileniu“ etc.), ele nu au timp să se aşeze în mentalul critic şi public, sunt uitate în iureşul evenimentelor postdecembriste. Aşa s-a întâmplat cu Jucăria lui Florin Şlapac, cu Serbarea câmpenească a lui Ion Noja, ba chiar, până la un punct, cu Visul lui Mircea Cărtărescu. Apariţia versiunii franceze la Gallimard, în 2000 – Le vol de l’oiesauvage –, nu e în măsură să îndrepte lucrurile, chiar dacă e o performanţă editorială remarcabilă.
         Apare acum ediţia a doua, necenzurată. Reiau câte ceva din ce am spus în 1989, dar voi încerca şi o mică lectură nouă. Zborul gâştei sălbatice fructifică multe dintre motivele prozei ultimelor decenii ale secolului trecut, dar şi pe cele ale romanului ca specie „eternă“. E o carte în care se întâmplă ceva în prim-planuri niciodată luminate până la capăt, în vreme ce reflectoare ambigue cad pe fundaluri, pe planuri secunde deschizându-le spre labirinturi existenţiale. Aşezat la poalele dealului, Pavilionul – loc de întâlnire a unor destine într-o răscruce în care povestea îşi poate lăţi efectele – este un „munte vrăjit“ derizoriu, pe dos. „Liniştea cu oameni“ asigură reproducerea în condiţii de laborator a lumii. Locatarii sunt fişe ale unor feţe complementare. Eroul este unul singur, omul, iar legea destinului său, aşteptarea. Manicea, achizitorul filosof; sora Matilda, cerberul Pavilionului, cu o autoritate mai degrabă acceptată de ceilalţi, ca-ntr-un joc de societate (caricatură a forţei malefice, portretizată, parcă, din vârful unei peniţe ironice, luând în derâdere, umanizând, amintirea „sorei“ lui Ken Kesey, să zicem); profesorul Tilea, hăituit de greşeli neştiute şi încercând o răscumpărare în căutarea unei specii rare de fluturi; Costică, autoritatea fără nume exersându-şi puterea cu intenţii vindicativ-morale; coana Serafina şi romanul palpitant, plin de picanterii al vieţii ei trecute; doctorul Polizu, parcă descins din Gib Mihăescu ori din Mircea Eliade cu pasiunile sale ne-lumeşti („Acolo, aplecat deasupra telescopului […] părea că fuge mereu spre sine...“); Bercea – un grotesc personaj brebanian, sau pictorul Marghidaş cel care a învăţat să vadă de la un orb. Toţi aceştia, convocaţi la Pavilion, alcătuiesc atmosfera propice aşteptărilor celor doi protagonişti, Matei şi Maria. Portretele acestora se vor păstra în semitonuri, se vor întregi din frânturi decupate cu grijă din amalgamul realului – mare insectar de semne cu înţelesuri alunecoase. Titlul vag ibsenian al romanului acoperă o temă mai pregnant ibseniană. Aşteptarea înseamnă şi eroism al renunţărilor succesive, şi dorinţă de perfecţiune şi absolut, şi capacitate de iluzionare, de trăire în fantasmă. Viaţa se defineşte ca pândă în labirint. Fazaneria, „teritoriu interzis şi misterios“, despre care, fiind inaccesibilă, „fiecare putea să-şi închipuie ceea ce dorea“, este metafora generică a trăirii în fantasmă, a vieţii ca aşteptare. Toate personajele sunt atinse pasager de boala metaforizării când au acces la zonele misterioase ale existenţei. De aici straneitatea, doza de fantastic a prozei lui Horia Bădescu. Descrierile şi portretele sunt de fiecare dată vizualizări ale înlăuntrului, ale unui dincolo încărcat de taină, ale armoniei esenţiale a lumii. Cabinetul hexagonal (vezi galeriile hexagonale ale lui Borges) al doctorului este locul pregătit anume pentru Aşteptare (ca-n Fowles). Reperele posibile se supun desenului din covor, i se subordonează, dispar în subterana unei construcţii conduse abil spre punctul de fugă al căutării de sine prin aşteptare, pândă, dorinţă, dor. Iată o secvenţă cheie: „Să aştepţi… strigătul gâştelor sălbatice, rătăcite în pâclele fără de capăt, rotind obsedant deasupra târgului zile şi nopţi de-a rândul, încurcându-se în cablurile de înaltă tensiune, izbindu-se de turla bisericii, ori de turnul primăriei, până când întâmplarea ori instinctul, trezite din amorţeala acelei învârteli fără sfârşit, scoteau la iveală o zare fantomatică de lumină“ [subl. mele, I. P.]. Aşteptarea, cum se vede, e una tensionată. Până să ajungă sub zarea fantomatică de lumină, omul are de depăşit condiţionările şi determinările anterioare, ale unor autorităţi străine datului esenţial al înaintării sale destinale: dogma, ideologia, ierarhia socială şi politică etc. Iar lumina este una mereu fantomatică, adică ivită în „lumea închipuirii“, în sens eminescian; aşa încât în secvenţa de mai sus nu e vorba despre prezicerea unei simple schimbări de regim, ci de promisiunea unei căi spre adevărul, imaginar mereu, al existenţei.
          Reţineam atunci picturalele secvenţe care descriu cabinetul doctorului. Două pagini colcăind de semne şi cadenţe pândite de un ochi înfiorat de aşteptare:

Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul aţâţător de cerneală proaspătă, ascunzându-şi trupurile scorojite ori mătăsoase între coperţile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor […] Se clădeau în movile de o bizară şi fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziş pe etajere, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicându-şi un colţ de pagină, lăsând ochiului fascinaţia unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimaşe ascunzişuri. Alteori îşi arătau brutal şi obscen neruşinatele îngemănări de semne ale pântecului, închizând cu perfidie, în capcana secretei lor orânduieli, bronzuri vechi, coclite, închipuind ori chiar fiind arhaice instrumente astrologice…

Şi, fireşte, „unicul centru al acestei hiperbole era telescopul fixat sub partea de acoperiş a turnului în care cerul lăptos al după-amiezii sufocate de arşiţă se îmbolnăvea în verdele sticlei groase şi opace din care era alcătuită“.
          M-a frapat la relectură frecvenţa cuvântului ochi, accentul pus pe privire. Mi-am dat seama că Horia Bădescu este, în fond, un pictor în cuvinte, că ekphrasis-ul îi este instrument predilect. Am apelat la un inventar de cuvinte (cu ajutorul pdf-ului cărţii). Ochiul/ochii au peste 150 de apariţii, de o uimitoare varietate: pe jumătate închişi, ochi rafinat, ochi spălăciţi, apoşi, înguşti, vii, de mort, arşi, blânzi, măriţi de spaimă, arşi de febră, bulbucaţi, spânzuraţi, strălucitori, ochiul deschis în marginea nopţii, cenuşii, umezi, de bufniţă, placizi, aburiţi, aţintiţi, mişcători, tulburi, pustii, vinovaţi, lăcrimoşi, întunecaţi, fără fund. Sunt ferestre ale sufletului. Privirea (fie ea pofticioasă, băloasă, fascinată, de câine bătut, lunecând, stăruitoare, gânditoare, goală, ciudată, leneşă, târâtoare) are 130 de apariţii, cu încă 50 ale formelor lui a vedea. Pe scurt, nu există pagină a romanului care să nu vadă, să nu privească şi să nu descrie ce vede. Nu-i de mirare că lumina e omniprezentă (păstoasă, amuzată, crudă, aurie, rece, îndepărtată, prăfoasă, limpede, pură, puternică, scâncită, mişcătoare, blândă, săracă, potolită, groasă, tăioasă, zăcută, în peste 100 de intrări), umilind întunericul (doar 25 de apariţii). Se descriu pictural oameni, locuri, tablouri, încăperi cu insistenţa pe detalii, tuşe, volume a unui ochi artist.
          În mod ciudat, deşi Horia Bădescu este îndelung preocupat de „memoria fiinţei“ şi de dimensiunea spirituală a existenţei, suflet abia atinge 30 de apariţii, iar spirit doar patru. Tot aici de remarcat că Dumnezeu are o frecvenţă discretă, de nici 30, în schimb dracul depăşeşte 50 de intrări în scenă. Răspunsul la mirarea mea se află în carte: „«Ce cauţi dumneata aici?» întreba privirea doctorului şi Matei simţi nevoia să surâdă acelei priviri şi acelei întrebări nerostite. «Pământ şi cer laolaltă, finit şi infinit, ceea ce este şi ceea ce încă nu vrea să fie!» spusese zâmbind, apucând de pe una dintre etajere un mic cub din ivoriu pe care se odihnea o sferă, adormită în aceeaşi culoare gălbuie“. Horia Bădescu este, în acest roman, intermediarul. Şi-a luat în sarcină împăcarea celor două lumi şi înţelege s-o facă în lumină, cu umbre avare, într-o frescă pictural-verbală (cuvântul şi vorba apar în fiecare pagină) care promite deschideri în marginea nopţii.
 

Irina Petraş

Ochiul deschis în marginea nopţii (Horia Bădescu, Zborul gâştei sălbatice, ediţia a II-a, necenzurată. Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)