Scurte întâmplări cu şi fără consecinţe

 

Ovidiu Pecican


Unirea

 

          Abia trecuse 23 august, zi de vară altminteri frumoasă, dar când, în virtutea dovezilor de fidelitate pe care stăpânii politici ai ţării le cereau în fiecare an, trebuia să se trezească dis-de-dimineaţă şi să meargă la defilarea din centru, prelingându-se, când îi venea sorocul, împreună cu ceilalţi colegi adunaţi de personalul Casei Corpului Didactic şi încolonaţi în urma grupului care îi preceda, posomorâţii de la Inspectoratul Şcolar. Vestea le căzu ca din senin, precum găinaţul în capul celor care, mijind ochii, privesc într-o piaţă frumosul zbor planat al columbelor de deasupra: peste o săptămână urma să intre în oraşul lor Mihai Viteazul în fruntea oştilor lui...
          – Asta ne lipsea, într-adevăr – îi spuse amărât Ginei, căci plănuiseră ca, odată trecută corvoada manifestaţiilor publice prilejuite de amintirea eliberării de sub fascişti, să o şteargă pentru câteva zile la reşedinţa de la ţară a socrilor.
          – Ştii că n-avem ce face, degeaba ne lamentăm – replicase Gina, încă şi mai enervată decât el, dar stăpână pe nervii ei. Lasă, măcar va vedea, în fine, şi ăsta micu’, în ce fel s-a făcut unirea de la 1600.
          Era adevărat, le împuia capul şi la televizor, şi la radio, şi mai apoi, la şcoală, cu importanţa fără egal a unirii celor trei principate locuite de români. Măcar aşa toată propaganda asta interminabilă avea să prindă o anume consistenţă, desprinzându-se de limba de lemn şi de şabloanele literare şi istorice.
          În ziua stabilită pentru intrarea voievodului triumfător în oraş, oamenii se adunară, după obiceiul convocărilor oficiale, pe bază de listă cu semnăturile olografe, pe bulevardul principal. Familia Pop făcu tot ce se putea să ajungă cât mai în centru şi cât mai în faţă, pentru a-i asigura fiului o vizibilitate mai pronunţată.
          – Ce te-mpingi, domne? – sări unul cu gura după ce ei trecură printre trupurile tot mai apropiate, fierbinţi şi deja şifonate şi transpirate.
          Dar când Marian privi către acela văzu că nu li se adresase lor, ci unui grăsun care venea din spatele respectivului şi, probabil fără să vrea, îi dăduse un ghiont cu burtoiul enorm pe care se străduia să îl ţină sub cămaşă, în pantalon.
          Era un paradox pe care îl constata de fiecare dată: deşi aduşi cu sila, oamenii se înghesuiau ca la o distracţie pe care şi-o doriseră. Avea şi o explicaţie în care credea: până să se termine toată afacerea, participanţii uitau că veniseră forţaţi şi se comportau ca nişte inşi interesaţi cu adevărat de ceea ce urma. Sau poate că nu era decât efectul moralei sănătoase după care, dacă tot eşti într-un loc, măcar profită la maximum de ocazie. În fine...
            Deodată, înspre stânga se auzi o forfotă mare. Priviră într-acolo, curioşi să vadă ce era cu acel amestec de exclamaţii, oftaturi, ţipete mici şi stupoare. Clădirea Teatrului de Stat, vizibilă de obicei din oricare loc de pe bulevard, dispăruse acum într-un soi de nor de praf.
          – Haide că vin– le zise Marian alor lui, şi îl săltă pe băiat pe umeri, icnind din greu şi simţind deja cum sudoarea îi scaldă umerii, sub picioarele celui mic, şi cum i se adună între sprâncene, pregătindu-se să îi înece ochii.
          – Gino, şterge-mă, te rog, cu batista – o îndemnă el pe soţie.
          Norul se apropia rapid, iar acum se vedea cum colbul se ridică de sub copitele cailor.
         Înaintau pe jos nişte instrumentişti tuciurii, cu haine decolorate şi cam jerpelite, mânuind ţambale şi viori. Nu se auzea, în rumoarea generală, decât câte un acord, ici şi colo, acoperit îndată de zgomotul stradal. După ei urmau o serie de soldaţi îmbrăcaţi cam aşa cum vedeai prin filme gărzile elveţiene de la Vatican, în culori stridente, cu uniforme în fâşii verticale, pantaloni bufanţi până la genunchi şi berete cu pene pleoştite pe cap.
          De lângă Gina se desprinseră câţiva tineri în costume populare bine călcate şi scrobite, strălucind de curăţenie. O fată avea pe braţe un ştergar cu cusături colorate, peste care aşezase o pâine albă dospită. Alături, un tip cu mustăcioară, de sub cămaşa căruia se zărea tocul unui pistol, semn că făcea parte din trupele de pază şi de protecţie ale Ministerului de Interne, ţinea pe alt ştergar apretat un vas mic de lut ars în care pusese sare albă.
         Profitând de locul creat, Marian – cu băiatul pe umeri – şi Gina înaintară rapid doi paşi, cu o secundă înainte ca alţii să năvălească şi să le taie calea. Erau acum fix în spatele miliţianului care veghea vigilent bunul mers al lucrurilor.
          Convoiul se apropia şi muzica se auzea din ce în ce mai tare. Guriştii – că erau vreo trei – din frunte, călcând solemn pe lângă ţamblagiu, ziceau ceva de genul:

     Adă, Doamne, şi mai dă-mi
     Fă-mă mare, fă-mă om
     Şi-mi dă vin, şi-mi dă bucate
     Fă-mă să le f... pe toate...

          – Fă-mă să le... ce? – întrebă băiatul. Ce zice, tati?
          – Ei, un cântec popular, de la munteni... – făcu Marian feţe-feţe, privind cu subînţeles în ochii Ginei, care părea nemulţumită de împrejurare.
          Trecură de ei şi muzicanţii, şi ostaşii de bâlci, cu halebarde, aşa că acum îl putură vedea pe voievod, transpirând sub cuşma turtită într-o parte şi umflată ca un calpac, cu o pană de păun sub o broşă aurită, încălecat pe un cal negru ca huila, bălegându-se din mers, dar având pe umeri o manta albă, probabil ca să-l apere de soare. Sprijinea o mână în şold, iar cu cealaltă ţinea uşor de hăţuri, lăsând, de fapt, bidiviul să înainteze în voia lui.
          Mai departe bulevardul se umpluse de o mulţime de inşi cu figuri dintre cele mai felurite: şmecheri şi bănuitori, fioroşi şi pezevenghi, măscărici şi tuberculoşi... Toţi puţeau oribil, a transpiraţie veche şi a mizerie bine sedimentată şi era clar că nici nu auziseră, nici nu le ardea să audă de săpun.
          Oamenii de pe trotuar îi aplaudau, dar se ţineau de nas, şi vreo două cucoane – dintre care una lucra la Finanţe, o ştia oarecum – leşinară, poate doar ca să atragă atenţia asupra lor.
          Simţi că povara de pe umeri i se lasă pe cap, iar Gina îi ţipă în ureche:
          – Ieşi iute, i s-a făcut rău copilului...
          Nu mai aşteptă să vadă cum omul în civil şi fata îi întind voievodului pâinea cu sare şi o luă către colţul cel mai apropiat, străbătând rândurile de oameni spre zidurile caselor şi de acolo mai departe. Se opriră doar când ajunseră în Parcul Copiilor, lângă ţâşnitoare. Acolo îl stropiră cu apă pe faţă şi băură şi ei, udându-şi pe urmă batistele şi transformându-le în comprese.
          Era încă o zi de caniculă din acel an.

 

 Călătoria

 

          Concediul din acea vară – 1988, iar el purtând pe umeri o vârstă postcristică, de treizeci şi patru de ani – hotărâră cu toţii să-l împartă între călătorii şi odihnă la domiciliu. Pentru început, Marian Pop cumpără pentru toţi trei bilete până la Iaşi. Acolo se stabiliseră după repartiţie verii lui, Mihai şi Gina Farcaş, amândoi filologi (de fapt, profesori de română şi de limbi străine la două şcoli periferice învecinate). Cu Gina se înţelegea şi soţia lui, iar Mihăiţă se putea juca cu Gabriel, care mergea deja pe a doua.
          Porniră în 14 august şi până la Oradea nu se putură plânge c-ar fi prea cald. Dar nu-şi făceau iluzii: drumul era lung, mai aveau douăsprezece ore de mers, iar culoarul era înţesat. Imposibil de ajuns până la vagonul restaurant.
         La Ciucea dogora deja, iar apa din termos li se terminase. Îşi făcu socoteala să o mai tragă cumva-cumva până la Cluj, unde va avea timp suficient să umple sticla. Îi trebuia însă o remarcabilă răbdare ca să nu izbucnească, sub presiunile smiorcăite ale lui Mihăiţă şi sub reproşurile consoartei.
          În sfârşit, la 1 fără 20, acceleratul intră în Cluj. Îşi făcuse din timp loc lângă uşă, pentru a fi sigur că va izbuti să se reîntoarcă în cele zece minute de staţionare. Presimţea îmbulzeala de la fântâna gării. Tot ce câştigă coborând printre primii irosi însă cu drumul, căci vagonul lor rămăsese undeva înafara gării şi trebui să alerge bine până la primul capăt al peronului. În fine. Umplu sticla şi bău şi el o gură rece de la sursă, plătind în schimb acest privilegiu prin ghionturile primite din dreapta şi din stânga. Mai avea trei minute, dar acum putea urca în oricare din vagoane, urmând să-şi continue drumul până la ai lui printre siluetele opărite, strivite de căldură, de pe culoar. Totuşi, preferă să meargă pe jos cât mai era încă un pic de timp. Cel puţin acolo nimeni nu îi lipea cămaşa leoarcă de corp.
          Dar vântul pălmui deodată praful greu, nesedimentat de vreo ploaie, şi Marian păşi mai departe cu ochii mijiţi – o măsură de protecţie a privirii. Deodată auzi ţipete isterice, huiduieli şi văzu chipurile uluite ale celor de pe la ferestre. Apoi, chiar în faţa lui, observă alţi călători ce reveneau ca şi el de la cişmea, prinşi în cleştele braţelor unor călăreţi iuţi şi transpiraţi, cu căciuli îmblănite pe margini şi cu mustăţi lungi, fluturând, şi văzu cum doi dintre ei se năpusteau şi asupra lui, cu lăncile prevăzute către capăt cu un fel de ciucuri. Vru să se apere uzând de sticlă, dar îşi aminti că ai lui aşteaptă cu nerăbdare, iar vreme de umplut alta nu rămânea, peste puţină vreme urmând să se urnească mai departe. Încercă deci să se strecoare pe sub burţile cailor. Simţi o înţepătură în umăr şi, printre vorbele amestecate, guturale unele, perfect inteligibile altele, desluşi şi exclamaţia repetată cu spaimă: „– Tătarii... Tătarii!...“ Apoi îl plezni un laţ gros, care-i imobiliză mâinile, şi învăţătorul căzu, scăpând sticla preţioasă şi rămânând să fie târât în urma cailor, învălmăşit printre atâţia alţi nefericiţi călători, la Crâm, pe poteca robiei, în vreme ce acceleratul de Iaşi, vuind de spaimă, cu oamenii îngroziţi pe la ferestre, se urnea din loc mai repede, tot mai repede...

 

 
Carnaval



          Era destul de dimineaţă când pe sub geamurile clasei unde preda Marian se auzi un vacarm ritmic. El se datora vocilor unei coloane groase de oameni furioşi care, trecând pe lângă şcoala lor de cartier, părea că se îndreaptă către centru.
         Marian se uită pe geam. Primele rânduri le ţineau o serie de femei grase, cu blugii aproape pleznind peste fundurile ample, înfocate de ţipete şi care urmăreau mişcările unui bărbat din margine, care le ritma lozincile din mâini, ca un dirijor.
     Strombolini, nu uita,
     Vrem pantofi din pielea ta
     Şi seringi din opinci
     Ce rămâne
     Tot să lingi!

         Poezioara suna atât de simpatic, încât lui Marian îi fu greu de tot să îi ţină pe copii pe locurile lor. Şi aşa, până să reacţioneze el eficient, Sorocean Anghel şi veveriţa de Iustina Bobeş erau deja la perdeluţe, înlăturându-le fericiţi şi ţopăind ca pentru a-i invita şi pe ceilalţi colegi să vină să se bucure de spectacol.
          – Treceţi înapoi, vă rog, pe locurile voastre! – îi pofti Marian. Ce, n-aţi mai văzut carnaval?!
         Chiar în timp ce spunea asta îşi dădea seama că, de fapt, nici el nu mai văzuse un carnaval adevărat, cum era acesta. Lumea părea animată de-a binelea, pe stradă treceau dinspre fabrici mulţimi mult mai neastâmpărate decât copiii cei mai indisciplinaţi din clasa lui (a II-a C!).
         – Ce e ăla carnaval? – ridicase mâna să întrebe Nuţu Ştruleanu, un copil talentat la desen, fiu de arhitect.
          Între timp mulţimea vălurea pe mai departe, schimbând acum refrenul:
     Jos culturiştii
     Sus puţoiştii,
     Sus! Sus!
          Auzindu-i, vreo doi elevi din ultimele bănci începură şi ei să spună, aşa cum înţeleseseră:
         – Jos culcuriştii, sus ţuţoiştii, sus! Sus!...
          Dar Marian Pop le tăie elanul printr-un gest pe care îl învăţase la muzică, pe când era corist la Liceul Pedagogic, şi când dirijoarea – era doamna Pâncotă-Talbac, o somitate a judeţului – îl folosea exact aşa pentru a semnala coda.
         – Ce vedeţi voi e carnaval. Lumea iese în stradă, cântă şi dansează, cu prilejul unei sărbători.
          – Dar ce sărbătoare e astăzi? – murmurase nedumerit un copil cuminte, candidat la premiul I şi în acest an, Ionel Carlo Zamoiscă.
          Neavând iute ce să-i spună, îl lămuri buştean:
          – E sărbătoarea... carnavalului!
          După oră intră în cancelarie, unde lumea se zgâia la rabla de televizor cu care şcoala era dotată. Erau imagini din capitală unde carnavalul era şi mai avansat. Tocmai luaseră între soldaţi un boşorog notoriu, pe Horaţiu Ciumătaru, şi îl vârau într-un transportor blindat.
          Directorul comentă între dinţi:
          – Unii cred că dacă au făcut detenţie în vremea celuilalt pot face acum ce le tună...
          – Unde îl duc? – se întrebă îngândurată, cu mâna la gură, Zambilica Popescu, neputându-şi dezlipi ochii de pe ecran.
          – Nicăieri, îţi dai seama... Îi fac turul oraşului, să-şi cunoască mai bine patria.
Seara, când ieşi cu Gina şi cu cel mic la plimbare, după cum fusese hotărât, trecând pe lângă sediile a două noi partide, descoperiră cu luciri în ochi că oricine voia se putea servi cu un sertar sau un picior de masă ori de scaun dintre cele sfărâmate şi lăsate la voia întâmplării pe trotuar, printre sute şi mii de hârtii oficiale acum umezite şi călcate în picioare de trecători.
          – Ce-o fi cu toate astea? – îi scăpă Ginei.
          – Au reorganizat, probabil, arhivele – o „lămuri“ Marian.
          Era primul carnaval din ciclul noilor sărbători sezoniere.

Ovidiu Pecican

Scurte întâmplări cu şi fără consecinţe

» anul XXVII, 2016, nr. 8 (315)