Irina Petraş:           

 

 

          În virtutea „seniorităţii“ mele, formulă elegantă pentru numărul de ani, aleg să nu mă alătur comentariilor la operă – de altminteri, excelent acoperite în laudatio de Liviu Maliţa şi, respectiv, Victor Cubleşan, ci să evoc momentele întâlnirii mele cu cei doi premianţi ai Apostrofului.
          Pe Ruxandra Cesereanu am remarcat-o pe vremea când eram asistentă la Facultatea de Filologie, în anii ’80. La nu mai ştiu ce întâlnire festivă, am zărit-o în sală alături de Corin Braga. Amândoi studenţi, adică tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi. Le cunoşteam de multă vreme părinţii, fireşte, şi îi priveam, de aceea, cu o curiozitate „de casă“. Cu o cunună rebelă de bucle negre, dreaptă, oarecum trufaşă, având superbia abia ieşirii din adolescenţă, Ruxandra era toată neastâmpăr, zumzet, vibraţie, ne-stare. Alături, Corin, îndrăgostit timid şi fără rest, o privea cu evidentă nelinişte, parcă speriat că o va pierde de atâta învăpăiere. N-a fost aşa. Dar Ruxandra continuă să fie şi azi în continuă mişcare, cu o cunună de proiecte complementare vuindu-i în jur, marquézian.
          Pe Ovidiu Pecican l-am întâlnit la începutul anilor ’90, când i-am publicat o carte despre Breban în Colecţia Akademos a Editurii Didactice şi Pedagogice. Impetuos, gata mereu de o poveste cu tâlc, un compliment galeş, o divagaţiune spumoasă, un aparteu neapărat răsunător, umplea locul. Pe străzile Clujului, bântuia ubicuu. Îi simţeam de departe prezenţa, căci înainta cu o învolburare de cuvinte deasupra capului, cu un freamăt cutremurând preajma cu valenţe multiple, aşa încât aerul vibra, trecătorii se organizau în jurul său după regula piliturii de fier sub forţa magnetului. Şi-a păstrat până azi ubicuitatea, mai ales scripturală – rar poţi găsi o revistă în care nu i-a apărut numele sau un subiect asupra căruia să nu fi avut ceva de comentat –, chiar dacă exuberanţa şi-a atenuat revărsările.
          Amândoi sunt atât de prinşi în snopul de competenţe, interese şi conexiuni interdisciplinare, încât niciodată n-am putut vorbi cu ei de-adevăratelea. Nu te ascultă până la capăt şi nu ţie îţi răspund când o fac, ci zvonului incandescent de potenţialităţi care îi locuieşte. Ca vârstă, îi desparte mai puţin de un lustru. Sunt, aşadar, două personalităţi congenere, puternice şi polifonice, fascinate – la modul pozitiv şi rodnic, ba uneori şi incomod – de menirea lor în cultura română.